Monitorul Oficial·Partea II·Senatul·3 iunie 2015
Dezbatere proiect de lege · adoptat tacit
Nelu Tătaru
Discurs
Declarația politică se intitulează „Sănătatea, un sistem mereu subfinanțat”.
În 2015, bugetul pentru sănătate este de 4% din PIB, în timp ce media europeană este de 6,5% din PIB. Bugetul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate este aproape identic cu cel de anul trecut, dar, cu toate acestea, conducerea instituției s-a declarat mulțumită, președintele Vasile Ciurchea considerând că, având grijă și cheltuind banii eficient, vor încheia anul cel puțin la fel de bine ca anul trecut. Este drept că percepția asupra acestui bine din 2014 este relativă, întrucât doar în 2014, fără a mă referi și la anii din urmă, am avut în continuare foarte multe probleme presante: spitale cu dotări sărace, insuficiente; deficit de personal medical, ca urmare a exodului medicilor și al asistenților în străinătate; salarii mici; acces dificil și inegal la servicii de sănătate (în special în mediul rural); încetineală în actualizarea listei de medicamente compensate; reformă nesfârșită, fără niciun rezultat concret și programe de sănătate neperformante și fără viziune. Oare unde este acest bine de care vorbea domnul președinte Ciurchea?!
Foarte rar ministerul a coborât și în realitatea muncii din cabinete și din spitale, ca să poată realiza efectele secundare ale propriilor decizii. În mod absolut remarcabil, nici ministrul și nici președintele CNAS nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Se declară mulțumiți de bugetele alocate și vorbesc doar despre cheltuirea eficientă a banilor, despre eliminarea pierderilor și coplată, când reala problemă este subfinanțarea. De ani de zile, sistemul de sănătate din România este subfinanțat și se luptă cu ruina.
Am avut și avem și în prezent tot felul de strategii, programe naționale și subprograme, toate pline de promisiuni, de planuri și reforme, care, din păcate, nu părăsesc universul hârtiei. Rămân doar atât – promisiuni, strategii și cuvinte seducătoare. Grija pentru pacient și respectarea drepturilor acestuia (centrul preocupărilor Guvernului doar la nivel declarativ) nu există în realitate. În realitate, sistemul nostru sanitar este bolnav, iar Guvernul nu a făcut nimic să îl salveze, dimpotrivă, l-a menținut în această stare.
Dacă Executivul și, în special, ministrul sănătății ar părăsi turnul de fildeș, ar realiza că realitatea din spitale nu este așa cum se vede ea de pe scaunul de ministru. Spitalele românești sunt culmea paradoxului. În unele spitale medicii se plâng că nu sunt dotări sau că nu sunt bani pentru medicamente banale, iar în altele aparatura medicală de milioane de euro zace nefolosită. De bine, de rău, sunt și spitale decente, dar acestea sunt doar în marile centre medicale. În spitalele din provincie, medicii încearcă să se descurce cu resurse insuficiente. Un astfel de spital este și cel din Huși, care, deși are un compartiment de primiri urgențe, acesta figurează în acte fără finanțare. Cum poate oare acest CPU să funcționeze fără buget?