Ilie Sârbu

Declarația politică se intitulează „Schengen-ul, doar un vis...”.

De câteva zile, România a devenit din nou, dacă mai era cazul, subiect fierbinte de dezbatere nestăvilită pe scena politică europeană și, mult mai aprigă, pe cea mioritică.

Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns recenta umilință la care ne-au supus francezii, doar în decurs de o lună am ajuns să fim arătați cu degetul, acuzator, de două ori. Dacă mai-marele de la externe ne sfătuia, spășit, să înțelegem și să ne resemnăm în fața atitudinii lor trufașe – doar trăim în era libertății presei și a dreptului la exprimare! –, ei bine, față de ceea ce se întâmplă acum, nu există loc de interpretări, justificări sau încercări disperate de a nu-și asuma nimeni nicio vină.

Dacă de la împotrivirea evazivă a Germaniei și Franței la votul categoric al Olandei și Finlandei de a nu ni se permite intrarea în Spațiul Schengen nu a mai fost decât un pas, abia în aceste momente realizăm cât de gravă este situația și cât de bine înțelegem că a fost în van tot acel circ de la vămile românești, în care „Regina” își păstrează și acum coroana de tinichea pe cap, fără ca justiția să o fi descoperit vreodată.

Da, știm, e mult mai ușor să te amăgești că în spatele gestului „reprobabil” al celor două țări stau interese electorale sau că au fost arhisuficiente pregătirile noastre tehnice și milioanele de euro investite în securizarea frontierelor, decât să accepți că suntem o țară coruptă până în măduva oaselor.

Da, știm, e mult mai ușor să te bați cu colegii pentru paternitatea Proiectului de lege privind votul prin corespondență, să-ți pierzi timpul inutil pentru o platformă creștin-democrată sau să faci disponibilizări printre polițiștii și așa prea puțini, decât să admiți că, da, România ar putea reprezenta un mare pericol pentru celelalte state membre UE.

Nu înțeleg înverșunarea și constanța unora de a cere demisia – sau de a se aștepta să aibă caracterul să o facă – acelor demnitari ce ne guvernează în clipele de față și despre care cred că se fac vinovați de anumite lucruri. Oare nu toată lumea știe că demnitatea și onoarea nu mai fac parte de mult din trăsăturile ce ar trebui să-i definească?

Miniștrii răspunzători, girați de groparul economiei și zeul apelor, s-au simțit – o, Domine Deus! – extrem de ofensați de decizia celor două țări de a ne ține pe tușă pe o perioadă nedeterminată. Au trăit cu falsa impresie că, dacă unele

autorități direct răspunzătoare închid ochii la fărădelegi, dacă românii uită imediat că Roberta Anastase a fraudat votul la Legea pensiilor sau că Băsescu și-a câștigat mandatul prin înșelăciune, au scăpat. Au uitat, în schimb, că au fost în permanență sub lupa neamăgitoare a unora care știu și trebuie să vadă.

Un vârf al ierarhiei politice deformat și erodat a fost un motiv suficient care să-i determine să nu acorde atenție efortului, și așa nesatisfăcător, depus pentru îndeplinirea criteriilor pentru aderare. Au decis nu că noi nu am merita acest lucru, ci că nu ar merita ei să-și asume riscul ca o țară coruptă să asigure granița Europei în fața valului de terorism sau a traficului de droguri. Cu siguranță, își imaginează că, dacă al treilea om în stat a avut curajul nemărginit să fure în plină ședință, în fața parlamentarilor, a presei, a camerelor de luat vederi, atunci și un simplu vameș, în schimbul unei șpăgi de 50 de euro, ar putea permite accesul unui transport ilegal de armament cu destinația Olanda.