Nicolae Moga

Declarația politică se intitulează „Șefii sectorului «Suflete» duc țara de râpă”.

Daca m-aș gândi să îl parafrazez pe marele nostru povestitor Ion Creangă, aș începe cu: „Stau câteodată și îmi aduc aminte...”. Eu o să schimb puțin această frază nemuritoare cu una mai pământeană și mai puțin evocatoare de amintiri dragi, aș începe cu: Stau câteodată și mă minunez de cât de scurtă e memoria românilor, care se duc la vot cu aceeași adâncă resemnare, unii, iar alții cu aceeași amarnică încrâncenare pentru a vota aceeași soluție imorală.

Nu sunt un fan al lecturii ziarelor pe internet, dar atunci când reușesc să-mi arunc ochii pe jurnalele electronice sunt întotdeauna tentat să citesc și reacțiile unora la evenimentele cotidiene sau la anumite declarații sau interviuri, și ce îmi văd ochii la comentarii cu privire la proaspeții noștri miniștri, acești șefi vechi și noi ai sectorului „Suflete”, mă intrigă de-a dreptul. Pur și simplu, mă bate gândul să devin și eu _blogger_ , desigur, acum când unii deja s-au plictisit și au renunțat, pentru a le răspunde acestor comentatori de ocazie: „Nu tot voi sunteți cei care i-ați votat pe cei pe care îi criticați acum?”

Spuneți că dezastrul economiei noastre li se datorează lui Videanu, Berceanu, Blaga, Udrea etc., și atunci mă întreb de ce s-a ajuns la soluția de a-i repune, cu voia dumneavoastră, domnilor, în fruntea bucatelor?

Este foarte simplu să ataci la adăpostul anonimatului și să arunci anatema după ce ai votat să ai pentru cinci ani lungi un președinte pentru neliniștea majorității. Să fie țara asta împărțită în două, „ca un pepene copt”, cum spunea un medic de la urgențe?!

Politica asta de fanfaronadă a adus țara în prag de dezastru. România a mai avut o șansă, pe care a ratat-o alegând să se clatine în tangaj, pe o punte fragilă, încă un cincinal.

Am revăzut de curând un film artistic despre alegerile prezidențiale la americani, intitulat „Votul decisiv”. Pur și simplu m-a frapat modul în care cei doi candidați, rămași la mâna unui singur alegător care urma să decidă soarta lor, se străduiau să îi facă pe plac. Nu mai conta nimic nici platforma electorală pe care o susținuseră până atunci, nici chiar propriile lor convingeri. Era suficient ca alegătorul, nu întâmplător ales în persoana unui alcoolic fără nicio perspectivă în viață, să bâlbâie, în emisiuni TV, o idee oricât de proastă, că ambii candidați, consiliați de șefii lor de campanie, o și asumau, transformând-o în stindard electoral.

Până aici nimic extraordinar, o să spuneți, oamenii erau niște ipocriți avizi de putere, _déjà-vu_ . Așa este. Eu, de fapt, voiam să ajung la altceva, cu mult mai important: la ceea ce

s-a transmis tinerei generații. Discursul din final al acelui biet om depășit de situație și de importanța misiunii sale a fost punctul culminant, din care și dumneavoastră, stimați colegi, și dumneavoastră, domnilor miniștri, ați fi avut ce învăța. Bărbatul acela devine mesagerul milioanelor de americani care deja votaseră și care i-au trimis milioane de scrisori rugându-l să fie purtătorul lor de cuvânt în fața celor doi semizei: candidații la fotoliul de la Casa Albă. Având pentru prima și ultima dată, probabil, în viața lui ocazia să inverseze rolul cu mai-marii zilei, americanul de rând dă glas tuturor refulărilor și frustrărilor, dorințelor și sentimentelor oamenilor simpli și le transmite, aproape testamentar, celor doi să ia aminte: America îl va vota pe acela care i se pare ei cel mai bun, pe acela care ține cont cu adevărat de problemele semenilor săi. Practic, omul acela își reprezenta propria fiică, dar, mai mult decât atât, reprezenta o țară întreagă și era conștient că nu are voie să o dezamăgească.