Nicolae Bud

Declarație politică intitulată: „Adrian Dohotaru – 70”.

A rămas în amintirea celor care l-au cunoscut, indiferent la ce vârstă, cu înfățișarea-i demnă de a fi sculptată în marmură: drept, vertical, capul bine înfipt între umeri, marcat de o podoabă capilară bogată, prelungită bogat peste guler. Zâmbea feciorelnic, mișcând ochii de o frumusețe aparte către chipul celui cu care vorbea.

Profil de efigie romană, de fixat pe columna intelectualității române din cea de a doua parte a veacului trecut.

Aparținea Transilvaniei, unde și-a desăvârșit studiile. În orașul de la poalele Feleacului și-a rotunjit an de an zestrea de carte, în admirația vestiților cărturari ce au onorat cu prezența lor amfiteatrele de pe Someș. Povestea celor apropiați cum dintr-o admirație niciodată secată aștepta pe treptele de la Clubul studenților ora la care Lucian Blaga, terminându-și slujba zilnică de modest funcționar la Biblioteca Universitară, pleca spre casă, lebădă tăcută, ducând cu el în minte munți de cărți și manuscrise adunate de-o viață, iar în suflet chinuitoare întrebări, cu speranța că le va da de cap.

Evoca drept o rană deschisă în inima sa momentul când a părăsit Clujul său drag pentru a se stabili în Capitală. Norocul a venit din ușurința cu care își făcea prieteni. Se ivea, ca o alinare, sosirea la București a altor amici din tinerețe, foști colegi de universitate ori promițătoare condeie alături de care bătuse în poarta redacțiilor ardelene.

Chemat să se exprime prin scris, a avut șansa de a demonstra câte știe și ce poate realiza. În pagina gazetelor la care a lucrat ori a colaborat, semnătura lui Adrian Dohotaru strălucea asemenea stelelor pe bolta cerească. Era făcut să comunice cu alții, să întârzie asupra a ceea ce prezentul oferea spre observație și reflecție. Știa atât de bine să toarne faptul de viață în filigranul potrivit, compus cu migală și admirabilă pricepere, provocând, la lectură, atracție și incontestabilă încântare. Stăpânea și manevra cu voluptate regulile și imensele resurse ale verbului. Pasiune de istoric putea fi concurată doar de iubirea dovedită față de „Patria noastră – limba română”, cum se exprima un clasic al literaturii noastre doar cu câțiva ani mai mare decât el, Nichita Stănescu.

Gazetarului de superioară distincție de la „Viața studențească”, „Amfiteatru”, „Flacăra” i s-a alăturat, previzibil, scriitorul. Adrian Dohotaru a știut să-și găsească timp pentru a trece granița dintre publicistică și literatură, confirmând ceea ce cunoscătorii prevedeau demult – soliditatea condeiului și varietatea registrului de exprimare.

Nu de puține ori constatăm câtă distanță se așază între ceea ce merită omul prin toate câte reușește și felul în care este răsplătit. Spun aceasta cu gândul la o seamă de încercări ce nu l-au ocolit. Viața s-a dovedit uneori ingrată, nedreaptă, nepăsătoare. Dar firea gingașă, așezată, ascultătoare care era Adrian Dohotaru a știut să strângă din dinți când a fost cazul, să încordeze ființa și voința pentru a putea trece mai departe.