Varujan Vosganian

Declarație politică privind comemorarea Genocidului armean

Marile tragedii nu sunt doar ale popoarelor care le-au suferit, ci sunt tragedii ale întregii umanități. Iar genocidul îndreptat în anul 1915 împotriva armenilor de către autoritățile Imperiului Otoman este una dintre acestea.

Începând cu primăvara anului 1915, în numai câteva luni, o civilizație multimilenară, cea a armenilor, aflată în leagănul ei istoric, a fost aneantizată. Sute de mii de locuințe, mii de biserici, de școli, de așezăminte culturale, un patrimoniu cultural și religios impresionant, au rămas pustii ori au fost pustiite. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, din cele trei milioane de armeni locuitori ai Armeniei istorice pe acest teritoriu nu mai existau supraviețuitori. Cei care nu fuseseră uciși continuau o existență traumatizată, în exil, în orfelinate, în haremuri ori islamizați cu forța.

Acțiunea de distrugere a poporului armean a fost o acțiune premeditată și realizată cu cruzime de autoritățile Imperiului Otoman. Bărbații aflați în armata otomană au fost dezarmați, duși în batalioane de muncă forțată și, la scurt timp după aceea, împușcați. Restul populației, în imensa majoritate bătrâni, femei și copii, a fost adunată la marginea localităților și mânată în convoaie către deșerturile Mesopotamiei. Atunci când nu au murit pe drum, de osteneală sau de lăcomia bandelor înarmate care le atacau, sub privirile indiferente ale soldaților ori jandarmilor turci, convoaiele și-au găsit moartea de foame, de sete, de frig ori de tifos. Morții convoaielor nu au alt mormânt, acolo unde cadavrele nu au fost lăsate să zacă la marginea drumurilor, pradă animalelor nopții, ori nu au fost înghițite de apele Eufratului, decât gropile comune din nisipurile deșertului. Numeroase documente ale Guvernului Junilor Turci, rapoarte ale diplomaților străini, mărturii ale supraviețuitorilor, fotografii zguduitoare stau dovadă a acțiunilor cinice și premeditate ale autorităților turcești de nimicire a poporului armean.

Din familia bunicului meu matern nu au supraviețuit decât bunicul și o soră mai mică, pe care bunicul a regăsit-o mult mai târziu, căutând prin orfelinate. Una dintre surorile lui și-a găsit moartea în deșert, împreună cu fetița ei de patru ani. Cealaltă soră s-a sinucis, aruncându-se în apele Eufratului, pentru a nu fi violată. Iar fratele lui a fost ucis cu sabia de un soldat. Aproape că nu există familie de armeni pe acest pământ care să nu aibă pe cineva ucis în timpul masacrelor. Genocidul a lăsat în urma sa un milion și jumătate de victime, un milion și jumătate de morți fără morminte.

Genocidul armean, care, practic, a înjumătățit cu barbarie un popor cu o civilizație multimilenară și care a dat primul stat creștin din istorie, este o traumă profundă, din care poporul armean nu se poate reîntregi decât cu ajutorul solidarității internaționale. Recunoașterea Genocidului armean este o atitudine nu doar morală, ci și de luciditate a opiniei publice internaționale. Dacă recunoașterea sa ar fi fost făcută însă odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, multe din ororile care i-au urmat nu s-ar fi petrecut.