Vasile Silviu Prigoană

„Despre egalitatea de șanse”

România de astăzi este țara europeană în care sunt încă prezente cele mai multe inechități și discrepanțe între șansele pe care cetățenii le au în dezvoltarea lor în societate. Ca urmare a evoluțiilor socioeconomice din ultimii 20 de ani, s-a reușit contraperformanța, deloc de dorit, de a ne apropia de un tip de societate în care egalitatea de șanse se realizează stratificat, pe etaje. Semnalez faptul că nu este departe momentul în care lipsa de comunicare dintre aceste paliere va genera blocaje sociale generatoare de crize, conflicte și instabilitate.

Se poate vorbi despre clivajul dintre oraș și sat în ceea ce privește educația, asistența medicală, accesul la utilități. Se poate vorbi despre diferențe între femei și bărbați sau despre accesul la binefacerile modernității pentru categorii mai mari sau mai reduse numeric de populație. Se poate vorbi despre șansa sau, mai corect, neșansa persoanei cu dizabilități sau a persoanei cu aptitudini speciale.

Originea acestui defazaj nu se limitează doar la incapacitatea clasei politice de a propune soluții pertinente la problemele cu care se confruntă categoriile sociale aflate, în mod tradițional, în aria excluziunii sau marginalizării. Spre deosebire de statele europene, unde societatea civilă a secondat acțiunea administrației publice și a făcut presiuni în vederea unor strategii coerente de integrare socială, în România, organizațiile neguvernamentale nu se dovedesc în măsură să creeze infrastructura necesară diminuării diverselor forme ale discriminării și excluziunii de orice fel.

În acest context, realitatea socială evoluează oarecum diferit față de rapoartele oficiale și în prea mică măsură într-o direcție pozitivă. Este și cazul concret al zonei politicoadministrative ce oferă asistență persoanelor cu dizabilități. În relație cu acestea, statul continuă să-și limiteze intervenția la asistență financiară, obiectiv adesea precar din cauza deficitului de resurse ce afectează, parcă, în mod constant bugetul asigurărilor sociale.

Relația directă a acestor cetățeni cu instituțiile administrative este inhibată inclusiv de inexistența sau plasarea defectuoasă a rampelor de acces în clădiri sau în

mijloacele de transport în comun. De asemenea, deși legislația a propus o serie de stimulente fiscale firmelor care angajează astfel de persoane, sunt multe situațiile în care companiile preferă să plătească impozite mai mari decât să facă apel la acest gen de resurse umane. Agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă nu au dovedit, până acum, prea multă originalitate și inițiativă în facilitarea dialogului dintre cei aflați în dificultate și potențialii angajatori, iar deschiderea, doar clamată de sistemul administrativ și de cel educațional, este multiplicată de prejudecăți de mult absente în mentalul lumii civilizate.

În afara unor bune intenții exprimate la diverse seminarii pe teme sociale, autoritățile persistă în a-i trata pe cei aflați în dificultate ca pe o problemă de imagine, pe care, din când în când, încearcă să o diminueze prin alocări de fonduri. O abordare realistă a politicilor sociale înseamnă asumarea concretă a subiectului egalității de șanse ca obiectiv al evoluției societății românești, iar aceasta nu presupune doar susținerea financiară a unor categorii de persoane.