Mircia Chelaru

„Despre pensiile militare de stat”

Deoarece se discută foarte mult despre pensiile militare de stat și mulți dintre cetățeni nu au cunoștințe suficiente despre acest domeniu, voi face câteva precizări.

În România, ca, de altfel, în orice țară din lume, activitățile se desfășoară în două mari domenii – în domeniul civil și în domeniul militar. Fiecare domeniu de activitate are propriile reglementări, dar sunt și reglementări comune.

În domeniul militar, încă din anul 1864, prin apariția Legii nr. 1.712 din 3 decembrie 1864 asupra poziției ofițerilor, militarii aveau dreptul, cât timp erau în activitate, conform art. XV, la solda care era „hotărâtă după tarifele aprobate de Domn”, iar după trecerea în rezervă, conform art. XVI, la solda disponibilității, care era „hotărâtă la 4/5 din solda activității”. De aici se observă regimul juridic al pensiei militare de stat, respectiv „solda disponibilității”, și anume

faptul că era un drept legal al militarului trecut în rezervă, nu era contributivă și reprezenta 4/5 din solda militarului din activitate.

Deoarece sistemul militar a devansat sistemul civil din punctul de vedere al protecției propriilor angajați, dar și pentru că militarii, de la intrarea în cadrul sistemului – primirea gradului și numirea pe o funcție –, primeau, ca drepturi, solda lunară, pe timpul cât erau în activitate, iar după trecerea în rezervă pensia militară de stat – solda disponibilității –, nu s-a pus problema asigurărilor sociale pentru militari și, cu atât mai puțin, plătirea unei contribuții bănești lunare pentru asigurarea acordării ulterioare a pensiei, asigurării în caz de accidente, de boală etc. Acest lucru explică faptul că militarii nu au plătit nicio contribuție bănească pentru pensie – militarul a contribuit pentru pensie cu ani de serviciu, cu ani de viață.

În domeniul civil, angajații care semnau un contract de muncă primeau, conform acestuia, un salariu și atât. Pentru a asigura protecția angajaților, în condițiile scăderii veniturilor din cauza îmbolnăvirilor, accidentelor, bătrâneții și chiar a decesului, apare nevoia adoptării unei legislații în acest sens.

Idei despre pensiile civile apar pentru prima dată în anul 1895, prin Legea minelor, care a instituit introducerea asigurării sociale obligatorii pentru minerii și muncitorii din industria petrolieră, prin instituționalizarea dreptului la pensie și a dreptului la o indemnizație în cazul accidentelor de muncă, pentru ca, în anul 1902, prin Legea Missir, pentru organizarea meseriilor, să se dispună, printre altele, înființarea unui sistem de asigurări sociale pentru meseriași, pe baze corporatiste. Abia în anul 1915, prin Legea Nenițescu, pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești, se instituie principiul asigurării obligatorii pentru accidente, boli și bătrânețe a tuturor salariaților care făceau parte din corporații – dată pe care ar trebui să o considerăm ca reper în apariția pensiilor publice. Dar toate aceste servicii sociale se făceau în urma încheierii unui contract de asigurări sociale și a plătirii unei cotizații bănești lunare – și de aici apare principiul contribuției.