Vasile Pușcaș

„Dialogul social în România = dialogul surzilor” (Cui îi pasă de drepturile lucrătorilor în România?)

Apropiatul final al mandatului actualei guvernări și mai ales avalanșa crizelor socioeconomice care îngrijorează opinia publică ne obligă să acordăm un plus de atenție problemelor circumscrise politicilor sociale. Ar fi aproape de prisos să reamintesc faptul că, încă de la instalare, în decembrie 2004, Guvernului i-a lipsit un proiect viabil, adaptat la nevoile societății românești, sau vreo strategie de gestionare a relațiilor sociale. O tristă dovadă în acest sens este furnizată și de actualele mișcări de protest ale salariaților. Nu există domeniu de activitate care să fi rămas neafectat de tensiuni sociale, iar acestea au atins cote fără precedent în ultimii doi ani.

Obiectul nemulțumirilor nu constă, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor europene, doar în incongruențele intervenite între organizațiile sindicale și patronate (vezi cazurile „Dacia” și „Mittal Steel”), ci și în incapacitatea administrației publice de a genera politici sociale coerente și o justă repartiție a costurilor și beneficiilor între angajații serviciilor publice. O grevă generală a personalului medical a fost evitată _in extremis_ și în virtutea unor angajamente de a căror respectare avem motive să ne îndoim. Transporturile rutiere sunt periodic afectate de proteste ale lucrătorilor și angajatorilor, datorate sistemului de taxe și dezinteresului pentru starea infrastructurii. Căile ferate au fost paralizate de greve spontane și organizate, afișând revendicări salariale. Funcționarii administrației centrale și locale au demarat și ei conflicte de muncă, inclusiv greve de avertisment, pe fondul unor negocieri infructuoase cu Executivul.

La finele săptămânii trecute s-au consumat alte două faze ale conflictului social care-i opune pe guvernanți celor guvernați. În câteva orașe ale țării au avut loc proteste ale cadrelor didactice și personalului administrativ, din cauza unei decizii intempestive a Executivului. Dincolo de caracterul aproximativ al motivației cu care acesta din urmă a venit în fața publicului, trebuie subliniat caracterul arbitrar al unui astfel de act. Dimensiunea cronică a dezastrului social a fost atinsă, însă, sâmbătă, 12 aprilie a.c., când câteva mii de polițiști din toată țara au protestat în Capitală, reproșând indiferența Ministerului Internelor și Reformei Administrative la cererile lor. Dacă însăși categoria profesională instruită pentru asigurarea ordinii și liniștii publice, obiectiv mai conservatoare și supusă normelor de disciplină, este constrânsă să recurgă la proteste de stradă, este clar că lucrurile au ieșit din limitele simplei incompetențe, cu adaosul de toleranță condamnabilă cu care suntem deprinși să tratăm așa ceva.

Ne aflăm în fața unui faliment al politicii sociale a conducătorilor de astăzi ai țării, dat de faptul că Guvernul nu s-a mulțumit să abandoneze cu totul dialogul social, dar a intrat aproape într-un război nedeclarat cu angajații de toate categoriile. Expresia abordărilor conflictuale este sesizabilă din însuși discursul oficialităților. Cu prilejul fiecărei apariții publice a demnitarilor, cetățenii sunt avertizați, cu o fermitate demnă de o cauză mai bună, că ne aflăm într-o perioadă de austeritate, că „exigențele europene” ne obligă să reducem cheltuielile publice, dar mai ales că Guvernul nu este dispus să facă pomeni electorale. Aceasta, în condițiile în care, conform presei europene, guvernanții României afișează o opulență fără perdea și susțin că ei fac totul în această țară.