Ionuț Marian Stroe

„Dialogurile președintelui la mare distanță de casă”

Președintele Traian Băsescu a făcut un adevărat regal conversațional cu românii din Chicago weekendul trecut. Citeam uimit fluxurile de știri care nu mai conteneau cu tot felul de titluri de genul „Președintele Traian Băsescu le-a spus românilor din Chicago că la anul sigur vom avea creștere economică”, „Președintele Traian Băsescu s-a fotografiat cu doi bebeluși la Chicago”, „Președintele Traian Băsescu tânjește după nepoți”, „Președintele Traian Băsescu răspunde românilor din Chicago la întrebări” și multe altele.

De ce am citit titlurile uimit? Pentru că Președintele României nu mai are niciun fel de dialog de mult, de foarte mult timp, cu românii de acasă. Lor nu le mai transmite nimic. Lor nu le răspunde la niciun fel de întrebare. Pe ei îi ignoră și îi ia peste picior. Lor le aruncă vreo vorbă din spatele căruciorului cu legume și iaurt, în supermarket. În schimb, atunci când e la mii de kilometri de România, nu mai contenește să comunice, să răspundă, să transmită. Pe de altă parte, trebuie să recunosc și că în România probabil că nimeni nu și-ar lăsa bebelușii să se fotografieze cu Băsescu. Cine are nevoie de o asemenea amintire cu omul care a făcut din fiecare zi o veritabilă luptă a părinților pentru ca acei bebeluși să aibă ce mânca, să crească armonios, să primească îngrijiri medicale decente?

Președintele nu mai vorbește de mult cu românii din țară, dar poate acest lucru pentru el are sens. În fond, nu românii din țară l-au ales, ci românii aceia plecați la mii de kilometri de casă au avut voturile hotărâtoare. Deci poate că e normal din punctul său de vedere să le comunice lor informații despre mersul țării, deși nu știu în ce proporție îi afectează pe ei creșterile și scăderile economice din țară, nivelul salariilor medii și cine reprezintă România în politica externă.

Dar dacă s-a săturat să țină monologuri pe holurile din Cotroceni, poate ar trebui să îl înțelegem că vrea să comunice măcar din când în când și fără să îi fie frică de reacția celor cărora le-a făcut viața de zi cu zi amară.