Carmen Ileana Mihălcescu

**:**

„Din păcate, nu îți înțeleg situația. E ca un fel de mocirlă din care nu te poți scoate singur. Doar cu persoane care știu despre ce este vorba și cunosc. Din păcate, eu nu am avut prieteni.”

„Tot ce așteptăm este să se facă dreptate. Asta așteptăm de 6 ani de zile. Și, între timp, poate că au pățit-o și alte fete.” „Mi-era teamă să ies pe stradă. Mă gândeam că mă caută cei de la care am fugit.”

„Am teama aceea de el, să nu mă întâlnesc cu el afară. După ce mi-a făcut ultima oară! M-a bătut foarte tare.”

„Tot timpul era violent. Am 5 certificate medico-legale. În noiembrie m-a bătut foarte rău.”

„Legea noastră merge un pic cam încet. Tot timpul mai lipsește câte ceva – ba o dovadă, ba un martor.”

„Singurul lucru care mă mai doare e că nu mai sunt cum eram, că m-am schimbat 90%, și fizic, și psihic, și emoțional, și sentimental.

Singurul lucru, să-i spunem așa, bun în tot ceea ce s-a întâmplat e că am devenit mai puternică și nu mai sunt așa încrezătoare. Înainte eram copilă și credeam că tot ce zboară se mănâncă. Acum am devenit mai matură. Întâi stau și gândesc lucrurile și după aceea le pun în practică. Întâi stau să citesc omul și după aceea...”

Dragi colege și dragi colegi*,

Acestea sunt doar câteva dintre mărturiile supraviețuitoarelor rețelelor de trafic de persoane din România, cuprinse în studiul realizat de Asociația pentru Dezvoltarea Practicilor Alternative de Reintegrare și Educație, care mi-au fost puse la dispoziție de Ioana Bauer, prin eLiberare.

Ele sunt fetele și femeile care ajung de multe ori sclave într-o societate în care, teoretic, sclavia nu mai există de multă vreme.

Mult prea multe persoane suferă de pe urma acestui fenomen. Aproape jumătate dintre victimele traficului de persoane sunt minori. Mulți dintre ei dispar fără urmă. Sunt căutați, fără a putea fi găsiți, și sfârșesc prin a fi exploatați și abuzați în alte țări, dar și aici, în România, sub privirile noastre și lângă fiecare dintre noi.