Iosif Ștefan Drăgulescu

Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor colegi deputați, Domnule ministru,

Doamnelor și domnilor invitați,

Afirmația că situația reală din sistemul sanitar românesc este cu siguranță cea mai grea din ultimii ani este o afirmație cu un asemenea grad de generalitate, încât o puteți găsi ușor în fiecare mandat din ultimii 20 de ani, chiar și în mandatul domnului Nicolăescu, la debutul moțiunii simple depuse împotriva Domniei Sale.

De aceea, vreau să afirm de la început că sub nicio formă nu consider că situația sistemului sanitar din România este perfectă sau mulțumitoare. Trebuie însă să acceptăm că această stare de fapt se datorează mersului întregii societăți românești din ultimii 20 de ani, perioadă în care sănătatea a fost în permanență un sector în care statul și politicienii nu au reușit să finalizeze reforme începute. Probabil că ultimul moment de consens politic în acest domeniu a fost 1997, când, în calitate de ministru al sănătății, am reușit să promovez introducerea sistemului de asigurări sociale de sănătate cu unanimitate de voturi.

Din nefericire, ulterior, asemenea consens nu a mai fost realizat și rezultatele se văd în starea de sănătate a populației și în motivația personalului medical din România. Indiferent de guvernare, bugetul public alocat sănătății a variat între 3 și 4% din PIB. Chiar Guvernul Partidului Național Liberal a luat măsura de a reduce drastic cota primei de asigurări sociale de sănătate, ajungându-se de la 14% în 2000 la 10,7% din veniturile salariale, în prezent.

În aceste condiții, este cel puțin deplasată remarca Partidului Național Liberal referitoare la insuficiența fondurilor pentru sănătate, mai ales în condițiile crizei economice care a dus și la reducerea bazei de plătitori.

Tot referitor la fonduri, din păcate, o măsură care în principiu ar fi trebuit să ducă la rezultate bune, prin lipsă de competență în aplicare, a dus exact la contrariul ei, o dereglare masivă a sistemului. Mă refer aici la măsura menționată în moțiune de creștere a salariilor personalului medical în ultimele luni de mandat ale Partidului Național Liberal. Această măsură a fost făcută fără a se asigura

resursele suplimentare necesare și astfel s-a ajuns la situația ca în bugetul spitalelor salariile să reprezinte până la 85% din buget, iar finanțarea prin DRG (Diagnosis Related Group), deci finanțarea prin diagnostic, să-și piardă practic sensul, de vreme ce asigură preponderent salarizarea, făcând impracticabile principiile pentru care a fost introdus sistemul DRG, și anume de decontare a serviciilor medicale în funcție de complexitatea lor.

O sintagmă folosită des în actuala moțiune este minciuna. Și cred că măcar puțină reținere din partea inițiatorilor moțiunii în acest domeniu ar fi fost necesară, fiindcă e ca și cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. Un singur exemplu în acest sens: promisiunea de a construi 31 de spitale noi care, în cel mai bun caz, a fost o dezinformare, în condițiile în care nu exista personal suficient nici pentru spitalele existente, fără a mai vorbi de resursele enorme pe care nu le-a prevăzut nimeni în bugetele publice ale vremii, și este doar un exemplu.