Ioan Dumitru Puchianu

„Direcția Națională Anticorupție — panoplia fără arme a democrației și transparenței”

Multă cerneală a curs din stilouri și mulți timpi de emisie s-au consumat pe tema luptei contra corupției din România. Fie ea corupție politică, fie corupție administrativă, în școli sau în tribunale, în primării sau în ministere, în orașe sau la sate... flagelul pare de nestăpânit. Mocnește ascuns și așteaptă o mână binevoitoare care să o scoată la lumină. Pe de o parte poate fi vorba și de mentalitatea balcanică a românilor, precum și de moștenirea vechiului trecut, când fără o pilă”, o relație sau o sumă de bani nu prea aveai șanse să rezolvi ceva. Sper ca aceste cutume sociale să fie uitate cu timpul, tinerele generații fiind tot mai departe de astfel de mentalități, dar cu o condiție: societatea în care cresc și se dezvoltă, mediul familial în care își formează educația civică să fie lipsite de această plagă. Trebuie să învățăm din greșelile trecutului, iar fenomenul trebuie tăiat de la rădăcină.

Plecând cam de la aceste idei mărețe și pline de bun-simț civic a apărut mult temuta DNA. Mult temută doar pe hârtie, pentru că rezultatele pot fi definite printr-o cunoscută vorbă populară: mult zgomot pentru nimic. Cum altfel poate fi definită activitatea unui organ de cercetare care, în afară de câteva cazuri de șefi de post care au primit mită 5 litri de vin sau 10 pepeni ca să nu amendeze un șofer beat, nu se poate lăuda cu alte rezultate. În ultimii zece ani au fost verificați, și nu numai de DNA, peste 300 de foști membri ai Guvernului și parlamentari fără ca, măcar într-un singur caz, să se constate o neregulă cât de mică. Asta te duce cu gândul la o Românie albă și imaculată moral, o țară unde transparența stă la loc de cinste și unde astfel de instituții de control nici nu își au rostul. Să fim serioși, stimați colegi, trăim în România și cunoaștem realitatea.

Adevărul, cel cunoscut de toți dar nerostit decât în șoaptă pe la colțuri, este altul: România este o țară măcinată de interese personale obscure, de intrigi și lupte subterane, multe sub limita unei minime legalități. Și aici intervine, ca mijloc de rezolvare, corupția. Indiferent dacă este mită sau trafic de influență, corupția s-a ridicat la scară națională. Nu acuz DNA-ul că nu face nimic. Bănuiesc că nici nu poate să facă prea mare lucru, din moment ce este penetrată în însuși miezul ei de persoane mai mult decât controversate din punct de vedere moral. Dacă ne-am imagina statul român precum o sală de muzeu, Direcția Națională Anticorupție ar fi ca o panoplie fără arme expuse și, dacă se expun și armele, nu are muniție, și, dacă primește și muniție, acestea sunt niște biete gloanțe de cauciuc care lovesc, durerea trece, dar nu omoară. Acesta este tristul adevăr.

Ar mai fi soluția mult controversatei ANI. Cerută de Uniunea Europeană, impusă peste voința multora care au de ce se teme, cu o lege de funcționare modificată și răsmodificată la presiunea unor grupuri de interese, și ajunsă