Liviu Petreu

## Distinsã, dar rarefiatã adunare,

Comunicatul Frontului Salvãrii Naþionale din 22 decembrie 1989 desemna România ca un stat de drept, iar la numai 3 zile credibilitatea acestuia era pulverizatã prin desfãºurarea aºa-zisului proces al inculpaþilor Ceauºescu Nicolae ºi Ceauºescu Elena. Multe din erorile, inexactitãþile ºi încãlcãrile de procedurã din acest dosar au fost amplu dezbãtute de presã.

Inexplicabil pentru mine ºi ºocant în acelaºi timp este cã de peste 10 ani eroarea cea mai gravã din acest dosar nu a fost relevatã de nimeni. Este vorba de faptul cã la sfârºitul dezbaterilor instanþa a acordat ultimul cuvânt doar inculpatului Ceauºescu Nicolae: ”Inculpat Nicolae Ceauºescu, ai ultimul cuvânt.Ò, omiþând ca în continuare sã acorde ultimul cuvânt ºi coinculpatei prezente, Ceauºescu Elena.

Deoarece acest drept este statuat de Codul de procedurã penalã român în mod imperativ, tot ce întreprinde completul de judecatã, dupã încãlcarea acestui drept fundamental al omului, este lipsit de orice valoare juridicã. Respectiv, aºa-zisa hotãrâre de condamnare la moarte, fiind luatã fãrã a se fi finalizat faza dezbaterilor, ele rãmânând neîncheiate, deoarece urma sã se acorde ultimul cuvânt ºi coinculpatei, nu are valoarea unei sentinþe. Scripta respectivã datã de completul de judecatã valoreazã doar ca o simplã sugestie datã de aceºtia ºi care este urmatã de deschiderea focului cu armamentul din dotare asupra inculpaþilor, ºi nu condamnaþilor Ceauºescu Nicolae ºi Ceauºescu Elena, de un grup de militari români aflaþi în neimputabilã eroare.

Corect este sã afirmãm cã procesul penal respectiv a încetat ca urmare a constatãrii medicale a decesului ambilor inculpaþi, survenit în timpul desfãºurãrii lui ºi sã nu mai susþinem penibila tezã a execuþiei, termen ce defineºte doar finalizarea unei hotãrâri legale.

Pentru profesioniºti acest amãnunt deconspirã, însã, ºi alte lucruri grave: necunoscând, deci, ”ultima poziþieÒ adoptatã de inculpata Elena Ceauºescu, completul se autodenunþã singur cã, în realitate, nu a deliberat asupra hotãrârii, ci a purces mecanic la redactarea acesteia. Altfel, judecãtorii ar fi descoperit eroarea ºi printr-o scurtã reluare a dezbaterilor acopereau nulitatea.

Întrebarea este: cum trei judecãtori experimentaþi, deliberând, nu au observat eroarea? Rãspunsul este simplu: nu au deliberat, ci doar au redactat ºi acest lucru este evident, mai ales cã, existând mai multe capete de acuzare asupra cãrora trebuiau sã se pronunþe separat, ºansa de a descoperi eroarea proceduralã se multiplicã cu fiecare dintre aceste capete de acuzare, asupra cãrora nu s-a deliberat în realitate.

Pentru a spulbera perpetuu credibilitatea României, aceastã situaþie nu a fost asumatã pânã acum; mai mult, dupã 25 decembrie 1989, în loc sã suporte consecinþe cât de mici pentru erorile lor procedurale vãdite, magistraþii militari ºi avocaþii cunosc o ascensiune ameþitoare în justiþia militarã, iar puþin numerosul ”public asistentÒ, care evident nu a avut nici cea mai micã contribuþie în direcþia influenþãrii instanþei, ocupã ulterior posturile de viceprimministru ºi director S.R.I ai originalei democraþii.