Gavril Dejeu

Distinsul nostru coleg a adus în discuþie o problemã extrem de importantã privind relaþiile dintre Parlament, respectiv dintre Legislativ ºi Executiv. Mai zilele trecute, cu prilejul discutãrii altor proiecte legislative, eram tentat sã iau cuvântul pe aceastã problemã, pentru cã ºi acolo era actualã discutarea acestei chestiuni.

Separaþia puterilor în stat trebuie sã prindã viaþã dacã vrem sã urmãm o evoluþie autentic democraticã în România. ªi întrebarea care se pune aici, la lumina dispoziþiilor constituþionale, este: pânã unde poate merge dispoziþia Legislativului faþã de Executiv? În privinþa puterii judecãtoreºti, lucrurile au început sã prindã contur, în sensul cã zilele trecute s-a renunþat ca Parlamentul sã dea dispoziþii Parchetului, sã cearã, sã oblige Parchetul, ca autoritate judecãtoreascã.

Vãd însã cã se menþine în continuare, fãrã opreliºti, ideea cã Parlamentul poate dispune Guvernului.

Parlamentul nu poate dispune Guvernului. Vã rog sã citiþi cu atenþie articolul din Constituþie care reglementeazã raporturile dintre Parlament ºi Guvern: Parlamentul poate cere în cadrul rolului ºi atribuþiei de control a activitãþii Guvernului, poate cere Guvernului sã prezinte date, informaþii ºi alte elemente cu ajutorul cãrora sã judece activitatea Guvernului, dar Parlamentul nu poate obliga Guvernul, pentru cã, dacã Parlamentul obligã Guvernul la anumite prestaþii sau activitãþi, înseamnã cã cel puþin pe jumãtate impietãm independenþa puterilor în stat.

De aceea, revenind ºi pentru a nu mai lungi vorba, ideea de recomandare este singura posibilã, pentru cã Parlamentul nu poate obliga Guvernul sã facã ceva decât prin lege. Nu se poate altminteri. ªi atunci termenul de recomandare este potrivit, iar termenul de solicitare sau cerere, sau obligare este neavenit.