Mircea Irimescu

„Dizolvarea Parlamentului”

Iată o procedură constituțională care nu a fost aplicată niciodată în România postdecembristă, deși a fost invocată și dorită de mai multe ori în cei 20 de ani de democrație originală. De regulă, cei din Executiv, dornici de a avea cât mai largi susțineri parlamentare, sunt tentați să-și încerce norocul cu noi alegeri, iar deputații și senatorii, la modul general, manifestă un conservatorism aproape biologic la ideea de a se prezenta din nou în fața electoratului.

În țările cu sisteme politice democratice, dizolvarea parlamentului nu sperie pe nimeni, fiind o metodă clasică pentru deblocarea sau evitarea crizelor politice prelungite. Cazul Italiei postbelice este foarte cunoscut în toată Europa, dar aproape toate statele au trecut prin acest gen de situații.

La noi, țărăniștii regretă și astăzi că nu au folosit oportunitatea pe care au avut-o în primăvara anului 1997 de a anula componența celor două Camere legislative ale Parlamentului României și de a organiza alegeri anticipate. Ar fi scăpat de boicotul la care era supusă atunci politica lor de guvernare din partea lui Traian Băsescu, ministru al transporturilor în chiar Guvernul pe care-l conduceau. Nu au făcut-o și acum se zbat în subsolul politicii românești, iar cel de care ar fi trebuit să scape atunci ocupă fotoliul principal din chiar sala tronului.

Traian Băsescu însuși, la câteva săptămâni de la instalarea Guvernului Alianței DA, sub pretextul eliminării „soluției imorale PUR” (n.n. Partidul Umanist Român), a făcut tot ceea ce-i era la îndemână pentru a scăpa de premierul acelei perioade, Călin Popescu-Tăriceanu. Ca și țărăniștilor, și președintelui cred că-i pare rău că a ratat acel moment politic.

Dacă în trecut ocaziile au fost ratate, circumstanțele actuale nu cred că vor fi irosite și se va ajunge și la noi la alegeri anticipate. Opțiunile partidelor politice pentru o astfel de alternativă pot fi exprimate numai cu jumătate de gură datorită implicării lor totale în campania electorală pentru alegerile prezidențiale. Deși și el implicat în campania pentru acest scrutin, președintele a invocat deja varianta chemării la urne pentru noi alegeri legislative. PD-L-ul și președintele doresc o ieșire de acest tip din blocajul actual, PSD-ul și PNL-ul nu se pot opune la nesfârșit unei astfel de variante, iar UDMR-ului nu-i prea pasă dacă criza politică se va mai prelungi în România cu încă trei luni. Totul depinde de cine va câștiga fotoliul de la Cotroceni.

Modul cum a ales președintele candidații pentru funcția de prim-ministru al României, graba cu care s-au format aceste guverne, solicitările de a fi supuse cât mai rapid votului de încredere al Parlamentului, lipsa oricărei disponibilități pentru compromis ascund, după mine, voința și plăcerea președintelui (și a partidului de guvernământ care i se subordonează) de a vedea cât mai rapid Legislativul dizolvat. Ei știu bine că declarațiile care susțin că validarea în Parlament a unui nou guvern este vitală pentru țară, că raporturile cu organismele financiare internaționale nu pot fi menținute fără alegerea unui nou guvern, că România nu poate trăi fără un buget votat în decembrie sunt doar pentru naivi.