Stenogramă plen

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al minorităților naționale, îl invit la microfon pe domnul deputat Ovidiu Ganț. Vă rog, aveți cuvântul.

Vă mulțumesc, stimată doamnă președinte. Stimați colegi,

Ieri, 9 noiembrie 2009, întreaga Europă a sărbătorit alături de Germania 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Acest eveniment a avut o relevanță mondială pentru că înseamnă sfârșitul războiului rece prin falimentul previzibil al sistemului comunist.

Pentru poporul german, momentul înseamnă înlăturarea ultimei reminiscențe a celui de Al Doilea Război Mondial. Țara fusese divizată într-o regiune ocupată de aliații occidentali și una de sovietici. Dacă în zona occidentală aliații au încurajat o construcție democratică a statului în virtutea Constituției de la 23 mai 1949 și aplicau un plan Marshall de reconstrucție economică, în zona estică începea marasmul comunist cu toate formele lui de opresiune — mă refer aici la celebra Stasi și înapoierea economică generată de economia planificată.

Republica Federală Germană, pe baza politicii „un popor, două state”, a avut un fir călăuzitor al politicii sale externe pe care l-a urmărit cu consecvență vreme de 40 de ani, indiferent de culoarea politică a guvernelor care s-au succedat. Un context internațional favorabil și o luciditate și o hotărâre exemplare ale unui lider de excepție, în persoana cancelarului Helmut Kohl, au făcut posibil acest moment istoric.

Cetățenii Berlinului de Est și-au înfrânt teama și s-au îndreptat spre zidul care-i despărțea de frații din Vest. Grănicerii din est, care aveau mulți oameni pe conștiință până în acel moment, nu au tras în conaționali și, astfel reunificarea _de facto_ a Germaniei a început. Practic, simultan cu acest proces a început și un altul, și anume extinderea spre est a Uniunii Europene. Regimurile comuniste au fost înlăturate de popoarele est-europene dornice să-și reclădească regimuri democratice. Revoluția a învins și în România, înscriind țara noastră pe direcția reintegrării în Europa civilizată, fapt realizat la 1 ianuarie 2007. Cine ar fi crezut acum 20 de ani că într-un timp atât de scurt de la căderea Zidului Berlinului, Uniunea Europeană va avea 27 de membri care împreună clădesc o Europă a păcii, securității și bunăstării?

România trebuie, alături de Germania, să contribuie la acest edificiu. La acest moment aniversar, doresc să transmit de la tribuna Parlamentului României prietenilor noștri germani sincere felicitări pentru tot ce au realizat în ultimii 20 de ani, mult succes și prosperitate în viitor, alături de recunoștință profundă pentru sprijinul acordat țării noastre în toată această perioadă.

Vă mulțumesc.

Mulțumesc și eu, domnule deputat.

Domnul deputat Tudor Ciuhodaru, din partea Grupului parlamentar al PSD+PC.

Aveți cuvântul, vă rog.

Bună dimineața!

Vă mulțumesc, doamnă președinte.

Ieri, angajații celor patru unități de primire a urgențelor din Iași au protestat spontan. Condițiile de muncă și nerespectarea condițiilor salariale i-au făcut pe acești oameni responsabili de sănătatea ieșeană să iasă în stradă.

Concret, numeroasele întârzieri în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale lunare cu câteva zile, a celui de al 13-lea salariu, a întârzierii tranșei întâi, culminând acum cu neacordarea celei de-a doua tranșe din prima de stabilitate, în condițiile în care ceilalți colegi din spitale primesc aceste drepturi la timp, i-au făcut pe cei din unitățile de primire a urgențelor, pe cei din serviciile de ambulanță, dispensare TBC și cabinete școlare să inițieze acest protest.

Este o eroare impardonabilă, din cauza căreia oamenii cu cele mai grele condiții recunoscute la evaluarea locului de muncă, și cel mai adesea emigranți din sistemul sanitar, care nu i-a motivat, au neșansa să fie remunerați cu întârziere sau deloc față de restul colegilor.

Reparația s-ar produce prin respectarea zilei de 15 a fiecărei luni ca zi de intrare a salariilor pe cardurile bancare, ceea ce nu s-a întâmplat până acum, acordarea celorlalte drepturi salariale la timp și odată cu restul colegilor din sistemul de sănătate românesc.

Credem că soluționarea definitivă a acestei probleme se face doar prin respectarea cheltuielilor stabilite inițial pe fila de buget acordată de Ministerul Sănătății, fără a mai fi angajate cheltuieli suplimentare care ar necesita tocmai diminuarea veniturilor inițiale și cu repercusiuni în certitudinile salariale.

Vă reamintesc faptul că această declarație politică se face în baza proiectului „Soluția sănătoasă” inițiat de cabinetul meu parlamentar și de către toți cei responsabili de sănătatea ieșenilor.

Sper ca pe lângă acest lucru, odată cu aprobarea în plen a Legii privind existența Centrului de traume a Spitalului de Urgență din Iași și condițiile de muncă ale acestor oameni să fie mai bune, pentru că nu ne putem bate joc de sănătatea ieșenilor și să asigurăm urgențele din toată Moldova într-o gheretă de tablă.

Vă mulțumesc.

Mulțumesc, domnule deputat.

Doamna deputat Sonia Maria Drăghici, din partea Grupului parlamentar al PSD+PC.

Aveți cuvântul, doamnă deputat.

Vă mulțumesc mult, doamnă președinte. Stimați colegi,

Astăzi, vreau să vă vorbesc despre „Toleranță – valoare fundamentală a conștiinței umane”.

În urmă cu 14 ani, la 16 noiembrie 1995, cu ocazia celei de a 28-a sesiuni a Conferinței Generale, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a proclamat la Paris Ziua Internațională a Toleranței.

Constatăm acum că toleranța e mai necesară ca oricând. În aceste vremuri marcate de globalizarea economiei și accelerarea mobilității și a comunicației, a migrațiilor și deplasărilor de mare amploare ale populațiilor, a urbanizării și mutațiilor în sfera formelor de organizare socială, toleranța e necesară atât între indivizi, cât și în cadrul familiei și comunității.

Toleranța reprezintă respectul, acceptarea și aprecierea bogăției și diversității culturale, a diferitelor feluri de expresie și exprimare a ființelor umane. Ea este încurajată prin cunoaștere, deschidere spirituală, libertatea gândirii, conștiinței și credinței. Toleranța constituie armonia în diferențe. Fără toleranță nu există pace, iar fără pace nu putem avea nici dezvoltare, nici democrație.

În medicină, toleranța înseamnă acceptul și recunoașterea între părțile componente ale unui organism biologic (numit self), existând și un mecanism de apărare, prin care organismul recunoaște ceea ce este străin de sine (nonself). Instituirea toleranței are loc atât în procesul de creștere și dezvoltare, în apariția noilor celule, țesuturi și organe, pornind din momentul concepției, cât și ulterior în relațiile de adaptare la mediul extern. Extrapolând sistemele biologice la macrostructura socială, toleranța este o modalitate de existență și supraviețuire care conduce la progres fără violență și distrugere.

Educația este mijlocul cel mai eficient pentru a preveni intoleranța. Educația pentru toleranță se poate face învățând fiecare persoană din societate care-i sunt drepturile și libertățile legale, pentru ca ele să fie respectate, și promovând voința de a proteja drepturile și libertățile altora.

Se pare însă că unii adoptă modelul fariseic al toleranței de suprafață, sub această mască dezvoltând de fapt o intoleranță, adică ura față de bine și valorile general umane, pentru că sunt obsedați de propria imagine și iubirea de sine. Tema fundamentală a toleranței este de fapt iubirea, iar a intoleranței este ura.

Starea de tensiune, amenințare și presiune exercitată de anumite persoane asupra unor grupuri de oameni, tendințele egocentrice, manipularea și tendința de dominare sunt adevărații dușmani ai toleranței. Misionarii instituirii toleranței trebuie să fie chiar cei învestiți cu putere, pentru a se putea realiza feed-back-ul atât de necesar progresului și democrației.

Ziua Internațională a Toleranței se constituie într-o ocazie de a aduce aminte conducătorilor statului faptul că ei și-au asumat niște angajamente și că au niște obligații. Nevoia imperativă de toleranță ne este tuturor foarte clară, dar dorința de a o respecta trebuie să fie și mai puternică. Cei mai buni apărători ai democrației sunt societatea civilă bine dezvoltată, atentă la drepturile omului, presa liberă și responsabilă, respectul instituțiilor statului, dar, mai presus de toate, conștiința respectului dintre oameni.

În timp ce sărbătorim Ziua Internațională a Toleranței, să ne aducem aminte cu toții că, începând de azi, trebuie să ne îndeplinim obligația de a fi toleranți.

Vă mulțumesc.

Vă mulțumesc, doamnă deputat.

Din partea Grupului parlamentar al PD-L, îl invit la microfon pe domnul deputat Tinel Gheorghe.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

Mulțumesc, doamnă președinte. Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează simplu: „Geoană, colaboratorii și guvernarea”.

Zilele trecute, Mircea Geoană, finul de botez al lui Ion Iliescu, a declarat că „perioada petrecută alături de PD-L la guvernare a fost traumatizantă și l-a convins să nu mai colaboreze niciodată cu Traian Băsescu”.

Nu m-a surprins prea mult declarația lui Mircea Geoană, mai ales din cauza atitudinii manifestate de el pe toată perioada acestui scurt concubinaj politic. Precizez că am fost printre cei ce sistematic am susținut acest parteneriat pentru România, între PD-L și PSD, tocmai pentru că am înțeles nevoia unei largi coaliții care să asigure stabilitate și o guvernare responsabilă într-o perioadă extrem de grea pentru țară.

M-a surprins însă nonșalanța și poate chiar ușurința cu care Mircea Geoană a făcut această declarație, dar și lipsa lui de viziune față de ceea ce se va întâmpla după alegerile prezidențiale.

Că interesul național – coaliția de guvernare – a fost confiscat de PSD și Mircea Geoană și substituit interesului personal al lui „Geonică” de omul vrea să fie cu orice preț Președintele României poate fi acceptat, dar numai de electoratul PSD, dar să spui că „am democratizat partidul, iar noul lider al partidului va fi ales democratic” cred deja că este prea mult și pentru membrii și simpatizanții PSD.

Mircea Geoană n-a înțeles că fără sprijinul lui Traian Băsescu nu ar fi ajuns niciodată președintele PSD, cum de altfel n-a înțeles niciodată că menținerea lui în fruntea PSD nu ar fi fost posibilă fără sprijinul lui Traian Băsescu. De altfel, cred că fără sprijinul lui Traian Băsescu, Mircea Geoană ar fi fost în primăvara lui 2005 un proiect politic fără perspectivă sau, mai corect spus, fără perspectiva dată de conjunctura politică actuală.

Un singur adevăr a grăit zilele acestea domnul Mircea Geoană, și anume acela că „am adus la aceeași masă ruși și ceceni”. Cred că este vorba de rușii și cecenii din PSD și, drept urmare, vă rog, domnule candidat la cea mai înaltă funcție în stat, să ne spuneți cine sunt unii și cine sunt ceilalți, nu de alta dar, de vreo 20 de ani, societatea românească solicită o confirmare.

Mulțumesc.

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al PSD+PC, îl invit la microfon pe domnul deputat Cristian Rizea.

Vă rog, aveți cuvântul.

Vă mulțumesc, doamnă președinte.

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Iepurașul din joben: Liviu Negoiță”.

Se pare că încăpățânarea este o altă „calitate” a domnului președinte Traian Băsescu. După eșecul propunerii domnului Croitoru, acum dă curs unui alt viitor eșec prin desemnarea unui candidat scos din mânecă. Din păcate, nu este un as, ci un primar PD-L.

Traian Băsescu are o ambiție: să numească un premier după chipul și asemănarea sa. Dacă ambiția aceasta ar fi fost mânată de interesul național, și nu de cel personal, sunt sigur că acum am fi fost într-o altă situație. Din păcate, președintele nu înțelege sensul consultărilor cu partidele politice, sfidează întreaga clasă politică din România, sfidează 70% din populația României, îi sfidează pe cei care nu au votat PD-L la alegerile parlamentare. Ceea ce se întâmplă este o dovadă clară de despotism și nu pot să văd această acțiune decât ca pe o dorința de prelungire a crizei politice.

Liviu Negoiță nu este decât un alt pion al lui Traian Băsescu, un fidel executant. Președintele României trebuie să înțeleagă că nu poate numi un premier doar pentru că așa vrea Domnia Sa, ci are nevoie de susținerea Parlamentului. Dacă așa înțelege domnul Băsescu că trebuie condus un stat democratic, poate că ar trebui să candideze într-un stat african cu organizare tribală unde își va putea face numirile după propriile considerații fără a fi contestat.

Până la urmă, cât de mult înseamnă, într-un mandat de președinte, principiile statului de drept și ale democrației dacă acest președinte se numește Traian Băsescu? Ce valoare au negocierile și medierea pentru un șef de stat când poate să dicteze singur? Ce mai contează criza politică și economică când în joc e mandatul la Cotroceni? Domnul Băsescu a crezut că poate face toate acestea fără să răspundă în fața nimănui. Din păcate, va răspunde opiniei publice, la vot, și am toată încrederea că nimeni nu va mai accepta această tiranie totalitară într-o Românie europeană.

Mandatul de 5 ani de care Traian Băsescu s-a bucurat nu a adus României niciun beneficiu, dimpotrivă, a adus doar scandaluri, bătălii politice având ca miză orgoliul personal și propulsarea în funcții publice importante a unor persoane apropiate președintelui, persoane care și-au dovedit incompetența. Având în vedere aceste lucruri, precum și comportamentul Domniei Sale din ultima lună, nu înțeleg cum acesta are ipocrizia de a se prezenta în fața electoratului și imoralitatea de a pretinde un al doilea mandat. Motivația sa, aceea conform căreia în 2004 nu a știut ce presupune această funcție, dar că acum este în deplină cunoștință de cauză, este puerilă și neadecvată unui om care ocupă prima funcție în stat. În politică nu se acordă o a doua șansă, nu îți ceri scuze și ești iertat, poți câștiga cel mult o dată datorită charismei, însă după aceea trebuie să mai și dovedești ceva.

Vă mulțumesc.

Mulțumesc, domnule deputat.

O serie dintre colegii noștri au depus declarațiile în scris, și anume: din partea Grupului parlamentar al PD-L, Marius Rogin, Constantin Chirilă, Stelian Fuia, Doinița Chircu, Daniel Geantă, Constantin Severus Militaru, George Ionescu, Ioan Oltean; Grupul parlamentar al PSD+PC, Ștefan Valeriu Zgonea, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Liviu Bogdan Ciucă, Florin Costin Pâslaru, Costică Macaleți, Marian Ghiveciu, Daniela Popa; Grupul parlamentar al PNL, Gheorghe Eugen Nicolăescu, Mircea Irimescu, Marin Almăjanu, Mihai Lupu, George Dumitrică, Emil Bostan, Bogdan Radu Țimpău, Titi Holban, Horea Dorin Uioreanu, Virgil Pop, Relu Fenechiu, Viorel Buda, Dan Motreanu, iar din partea Grupului parlamentar al minorităților naționale, domnul deputat Miron Ignat.

Nu mai sunt colegi în sală care își susțin declarația.

Așteptăm până la ora 9 fix, să vedem dacă mai vin o parte dintre colegii noștri, dacă nu, vom închide această ședință consacrată declarațiilor politice.

A mai luptat pe frontul din Caucaz, în anii 1917 și 1918, și s-a aflat la conducerea armatei a VII-a din Siria și Palestina.

Tratatul de la Sèvres, încheiat în anul 1920, tratat neratificat de parlamentul otoman, era o consecință a capitulării în fața forțelor Antantei.

Victoriile ulterioare obținute împotriva trupelor elene, la Sakarya (august 1921) și Dumlupînar (august 1922), au condus la semnarea Tratatului de la Lausanne (1923).

La data de 29 octombrie 1923, Mustafa Kemal a fost ales primul președinte al noii republici, Republica Turcia.

Reformele pe care le-a inițiat cuprind aproape toate zonele vieții sociale. Cu siguranță, cea mai importantă reformă este cea a înlocuirii alfabetului arab, în anul 1928, cu alfabetul latin. A fost promovată o nouă legislație, prin introducerea codului civil elvețian, codului penal italian și codului comercial german.

Dreptul la vot al femeilor a fost încurajat.

Sunt doar câteva aspecte din vasta operă pe care a realizat-o făuritorul statului modern turc.

Vă mulțumesc.

## PAUZĂ

* *

## DUPĂ PAUZĂ

Mulțumesc, domnule deputat.

Dau cuvântul în continuare domnului deputat Mihăiță Calimente, din partea Grupului parlamentar al PNL. Aveți cuvântul, domnule deputat.

Domnul deputat Amet Aledin, din partea Grupului minorităților naționale.

V-aș invita să luați cuvântul pentru că oricum astăzi n-o să fie foarte mulți parlamentari la ședința consacrată declarațiilor politice.

## Vă mulțumesc.

Stimați colegi,

Declarația mea politică se numește „Comemorarea făuritorului statului modern turc”.

La data de 10 noiembrie 1938 s-a stins din viață, în Palatul Dolmabahce, din Istanbul, marele om politic Mustafa Kemal Atatürk. Născut la Salonic, în anul 1881, primul Președinte al Republicii Turcia s-a remarcat și printr-o strălucită carieră militară. A studiat la Școala Secundară Militară din Salonic, ulterior absolvind Academia Militară din Monastir (Bitola de astăzi), în anul 1904.

A devenit membru al societăți secrete „Vatan” („Patria”), alăturându-se, mai târziu, și Comitetului pentru Uniune și Progres, comitet cunoscut sub numele de „Junii Turci”. Primii ani ai secolului XX, ani tulburi pentru Imperiul Otoman, o structură statală aflată în pragul schimbării, au însemnat anii afirmării personalității lui Mustafa Kemal.

În anul 1911 a participat, în Libia, la lupta de apărare împotriva armatei italiene. În anul 1913 a fost desemnat să conducă comandamentul din zona Gallipoli, zonă aflată în sudul Turciei. După o perioadă petrecută ca atașat militar la Sofia, a fost detașat, din nou, în zona Gallipoli, contribuind, decisiv, în calitatea sa de comandant, la victoria armatei turce, în aprilie 1915.

## Doamnă președinte,

## Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi este, aș spune, în strictă legătură cu ceea ce se întâmplă în viața politică din România în aceste zile și, cu această ocazie, m-am inspirat din profesorul Salvo Mastellone, care este director al cunoscutei reviste italiene de cultură politică „Il pensiero politico”, profesor emerit în istoria doctrinelor politice la Universitatea din Florența. În același timp, ca urmare a recunoașterii activității sale științifice și a contribuției valoroase la cunoașterea și aprofundarea ideii de democrație, Comisia internațională de istorie parlamentară l-a ales în calitate de președinte.

Și am să-mi încep declarația politică.

Pentru a realiza statul democratic care împiedică dominarea insuportabilă a omului asupra omului, trebuie să se renunțe la principiul totalității și să se accepte principiul majoritar, prin care majoritatea absolută, și nu cea calificată, ia deciziile.

Ordinea socială asumă deciziile luate de majoritate, dar nu împiedică minoritatea să devină majoritate și să facă să domine propriile convingeri. Pentru a se elibera de premisa totalității, care ar fi fost aplicată ordinii sociale prin contract, democrația nu doar trebuie să se mulțumească cu deciziile majorității, ci trebuie să facă să se prăbușească ideea suveranității populare. Poporul, ca un ansamblu de indivizi, este o irealitate pe plan sociologic și o ficțiune pe plan ideologic. Democrația nu poate rămâne ancorată la vechea funcție de reprezentare care îi considera pe membrii Parlamentului ca aleși de popor.

Realitatea politică a societății moderne sunt partidele politice, „care grupează oameni de aceeași opinie, pentru a le garanta o influența asupra gestionării afacerilor publice”. Partidelor trebuie să li se dea o bază constituțională, adică să li se acorde acestora funcția „de organe ale formării voinței statului”.

Problema democrației în fața dictaturii de partid, de stânga și de dreapta, este cea a evoluției organizării poporului în partide: democrația poate să existe doar dacă indivizii unui stat se regrupează conform afinităților lor politice.

Ostilitatea la formarea partidelor și, în ultimă instanță, la democrație folosește, conștient sau inconștient, forțelor politice care au drept țintă dominația absolută a intereselor unui singur grup.

Parlamentul nu capătă în realitate o judecată favorabilă din partea istoricilor și a publiciștilor contemporani. Extrema dreaptă și extrema stângă se pronunță întotdeauna cu fermitate împotriva acestei forme politice, iar invitația la o dictatură sau la o organizație corporatistă este tot mai insistentă.

Unii autori prezintă parlamentarismul drept un compromis între exigența democratică de libertate și principiul social al retribuției muncii, dar parlamentarismul modern își exercită funcțiunile conform principiului majorității, fără a se simți legitimat de ficțiunea suveranității populare.

Principiul majorității presupune nu doar existența unei minorități, ci și protecția minorității contra majorității. Această protecție a minorității este funcția esențială a așa-ziselor drepturi ale omului și ale cetățeanului, dar este și elementul care distinge democrația de autocrație: de fapt, autocrația combate opoziția „prin violente metode revoluționare”. Și pentru că evoluția socială duce la echilibrul a două clase care se opun printr-un conflict de interese, „democrația este punctul de echilibru spre care pendulul politic, oscilând la stânga și la dreapta, va trebui întotdeauna să se întoarcă”.

Forma democratică parlamentară, cu principiul său majoritar-minoritar, este forma politică care oferă posibilitatea de a rezolva în mod pașnic conflictul de clasă, fără a-l conduce la catastrofă pe calea sângeroasă a revoluției. Vă mulțumesc.

## **Doamna Daniela Popa:**

Mulțumesc, domnule deputat.

Vă anunț colegii care au depus declarațiile politice în scris.

Din partea Grupului parlamentar al PD-L: Marius Rogin, Marius Cristinel Dugulescu, Constantin Chirilă, Carmen Axenie, Ioan Holdiș, Lucian Riviș-Tipei, Stelian Fuia, Doinița Chircu, Daniel Geantă, Constantin Severus Militaru, George Ionescu, Răzvan Mustea-Șerban, Stelică Iacob-Strugaru, Daniel Buda, Ioan Oltean.

Din partea Grupului parlamentar al PSD+PC: Ștefan Valeriu Zgonea, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Dumitru, Liviu Bogdan Ciucă, Florin Costin Pâslaru, Costică Macaleți, Marian Ghiveciu, Daniela Popa.

Din partea Grupului parlamentar al PNL: Eugen Nicolăescu, Mircea Irimescu, Marin Almăjanu, Mihai Lupu, George Dumitrică, Emil Bostan, Bogdan Radu Țîmpău, Titi Holban, Horea Dorin Uioreanu, Virgil Pop, Relu Fenechiu, Viorel Buda, Dan Motreanu.

Din partea Grupului parlamentar al minorităților naționale, Miron Ignat și Mircea Grosaru.

În sală nu mai sunt colegi care să-și susțină declarațiile politice.

Puținii colegi care au mai rămas înscriși pe listă, dacă doresc să-și depună în scris declarațiile politice, o pot face la Serviciul pentru stenograme, la secretariat.

„Este posibil oare un Armageddon financiar?”

Una dintre cele mai sumbre previziuni asupra economiei globale a fost făcută de Marc Faber, analist elvețian de investiții, în ediția din luna septembrie anul curent a „The Gloom, Boom & Doom Report”, potrivit căreia „viitorul va fi un dezastru total, cu colapsul sistemului capitalist, așa cum îl știm noi astăzi, cu războaie, cu mari datorii guvernamentale și cu sărăcirea unor largi segmente din populația occidentală”. Faber a adăugat că pachetele stimulative acordate de guverne în contextul crizei economice „nu au rezolvat problemele, ci doar le-au amânat”.

Economia globală a avut un _boom_ din anul 2002 până în 2007, cu un apogeu atins probabil la sfârșitul anului 2006. După această perioadă prolifică, creșterea economiei lumii a mai încetinit, iar între septembrie 2008 și martie 2009 am căzut în gol din vârful piramidei. „Acum, aflați la baza piramidei, ne putem aștepta la o oarecare recuperare, dar în niciun caz nu ne vom întoarce la prosperitatea din anul 2006, la acel tip de creștere a economiei”, a afirmat Faber.

În România, încă din anul 2007, analiștii economici au avertizat cu privire la ce ne va aduce continuarea creșterii deficitului de cont curent extern, care, pe lângă faptul că era disproporționat față de dimensiunile economiei, era complet dezechilibrat, deoarece se producea nu pentru impulsionarea investițiilor, ci pentru creșterea consumului. Însă Guvernul de atunci nu a reacționat la astfel de avertismente. Răul mare a apucat să fie făcut și este probabil iremediabil.

N-a trecut o perioadă mare de timp și consecințele expansiunii datoriei externe au început să apară: datoria externă ce trecea în contul României urcase deja pe la 70 miliarde de euro. Ceea ce o distingea în special era nu dimensiunea în sine, ci structura ei terifiantă: cea mai mare parte (aproximativ 55 miliarde de euro) nici nu aparținea unor entități românești (stat, firme cu capital autohton, populație), ci aparținea unor companii bancare sau nebancare străine ce făcuseră din România angajamente financiare externe (în majoritate la societățile-mamă) cu care își finanțaseră expansiunea în România. Este vorba de ceea ce ar putea fi denumită componenta străină a datoriei externe. Fiind angajată din România, îndatorarea respectivă trecea în contul României și urma a fi plătită tot de contribuabilul român.

Ideea liniștitoare că sistemul bancar din România ar fi stabil și consecințele crizei internaționale asupra României vor fi mai slabe, ca urmare a unei datorii mici a statului în totalul datoriei, a dispărut rapid deoarece statul român a fost pus să împrumute la începutul acestui an 20 miliarde de euro (peste 15% din PIB) pentru a se oferi finanțare companiilor străine rămase, în condițiile crizei, fără finanțare din partea mamelor lor din Occident. Era un mecanism grotesc, dar adecvat structurii actuale a datoriei externe a României: 20 miliarde de euro din componenta străină a datoriei externe a României este mutată în componenta românească a datoriei externe. Datoria externă a ajuns deja la 75 miliarde euro și întreaga creștere este în contul statului român. În favoarea unor false avantaje – primirea pentru o perioadă scurtă de timp a unor salarii și pensii nediminuate față de perioada anterioară –, contribuabilul român, prin intermediul statului înțepenit în morișca îndatorării, este pus să finanțeze expansiunea companiilor bancare și nebancare străine în România. Este unul dintre multiplele canale prin care Vestul iese din criză pe seama Estului.

„20 de ani de la căderea Zidului Berlinului”

S-au împlinit ieri 20 de ani de când simbolul instalării „Cortinei de fier”, Zidul Berlinului, a căzut sub presiunea ideilor democratice care penetraseră deja partea estică a Europei.

Chiar în seara zilei de 9 noiembrie 1989, Günter Schabowski, membru al biroului politic al Partidului Comunist Est-German, anunța că est-germanilor le este permisă călătoria în străinătate, fără a mai prezenta justificări de niciun fel. Evenimentele din acea zi au fost precum o piesă declanșatoare a unui imens domino care s-a propagat cu repeziciune în toată Europa Centrală și de Est.

Că vorbim de revoluții de „catifea”, pașnice, sau despre evenimente sângeroase, precum cele de la Timișoara și București, un lucru este cert. Unda de șoc a ideilor democratice se declanșase la Berlin, iar orice fel de piedici pe care fostele puteri comuniste ar fi încercat să le pună ar fi fost din start sortite eșecului.

La douăzeci de ani de la acele evenimente constatăm cu toții că, prin eforturi și generații sacrificate, cea mai mare parte a statelor ce au compus blocul de est al țărilor comuniste sunt astăzi parte a aceleiași mari familii, Uniunea Europeană, și se bucură de garanția securității celei mai importante alianțe militare de pe glob, NATO.

Cu toate acestea, niciuna dintre țările care au aderat la marea grupare europeană nu a reușit să obțină un PIB măcar la jumătatea mediei europene. Sacrificiile sociale fără sfârșit și standardul de viață în continuare scăzut au avut consecințe negative asupra susținerii ideilor și instituțiilor democrației moderne.

La douăzeci de ani de la evenimentele de la Berlin, putem afirma cu optimism că o nouă cortină de fier a fost dărâmată între România și Republica Moldova. Evenimentele sângeroase din anul 2009, precum și rezultatul alegerilor parlamentare de la Chișinău au determinat abandonarea liniei comuniste și apropierea acestei țări de Uniunea Europeană.

Este un nou câștig pentru democrația europeană și un pas important pentru reconstrucția economică, politică și socială a acestei țări. Relaxarea relațiilor politice bilaterale româno-moldovene obligă autoritățile române la implicare și susținere pentru noile forțe democratice instalate la Chișinău.

„Acordul cu FMI merge înainte”

În ciuda evenimentelor și a concluziilor desprinse săptămâna trecută de către experții FMI, acordul României cu Fondul Monetar Internațional merge mai departe.

„În cazul României este un program normal. Bineînțeles că este o schimbare de guvern, așa că există o oarecare întârziere, dar nu am nicio grijă deosebită în privința acestui

program”, declara directorul general al Fondului Monetar, Dominique Strauss-Kahn.

Așadar, problemele care marchează derularea acordului privesc doar _timing_ -ul acordării tranșelor de împrumut, cea de-a treia tranșă fiind amânată până la soluționarea crizei politice din România.

S-au făcut multe comentarii până acum. Fie că acordul cu FMI nu s-ar impune ca o necesitate, fie că situația macroeconomică din România este suficient de stabilă pentru a apela la un astfel de acord.

Cei care s-au manifestat de la început împotriva acordului continuă să se comporte și astăzi împotriva lui, prin faptul că nu doresc să furnizeze României un guvern stabil în cel mai scurt timp. Prin acest comportament, eliberarea celei de-a treia tranșe a fost deja amânată până către finalul lunii ianuarie, cu cheltuieli suplimentare de sute de milioane de euro prin diferențele uriașe ale ratelor dobânzii.

Și asupra cuantumului împrumutului de la FMI au fost critici din partea majorității ad-hoc constituite în Parlamentul României. Fie că acordul este prea mic, fără a putea influența situația conjuncturală din anii 2009–2010, fie că este prea mare și ar reprezenta o povară excesivă pentru rambursare. Cuantumul convenit este cel mai bun și cel mai sustenabil pentru economia României, în ciuda tuturor criticilor răuvoitor formulate de unii sau de alții.

Ceea ce este însă foarte important este respectarea calendarului trasat în acordul cu FMI și CE, implementarea de urgență a măsurilor de eficientizare a cheltuielilor publice și, nu în ultimul rând, găsirea compromisului politic prin dialog, deși majoritatea ad-hoc îl refuză, pentru ca organismele internaționale să poată găsi la Palatul Victoria un interlocutor cu puteri depline, capabil să realizeze obiectivele acordului în cel mai scurt timp.

România are nevoie de acordul cu FMI, România are nevoie să lase lichiditate pe piața financiar-bancară internă cu destinație către creditul privat, România trebuie să treacă pe creștere pozitivă, așa cum ne-am propus, chiar din trimestrul al II-lea al anului viitor. Producția industrială din România dă semne de reviriment însă, fără sprijin guvernamental, fără stabilitate politică, zbaterile de reviriment ale pieței pot fi imediat sufocate.

„Sprijin pentru IMM-urile agroalimentare”

Performanțele pe care sectorul întreprinderilor mici și mijlocii le-a avut în anul 2008, contribuția lor la formarea produsului intern brut din România, precum și faptul că reprezintă unul dintre cei mai importanți angajatori din sectorul privat, reflectă importanța lor deosebită pentru mediul macroeconomic românesc.

Provocările anului 2009, determinate de contractarea internă și internațională a cererii, de creșterea acerbă a condițiilor concurențiale pe piață, au adus în impas un număr semnificativ de agenți economici români, de dimensiuni mici și mijlocii. După cum știm cu toții, aceeași criză economică a afectat puternic și resursele bugetare ale statului, singurele capabile să-i sprijine, direct sau indirect, pe acei întreprinzători aflați în impas. Cu toate acestea, câteva mii de IMM-uri din România au beneficiat de sprijinul statului român în anul 2009, sprijin ce s-a dovedit salutar pentru multe dintre acestea.

Pentru anul 2010, dar și pentru anii următori, construcțiile bugetare vor trebui orientate cu precădere către sprijinirea acestui sector. De asemenea, în logica dezvoltării sustenabile și a promovării avantajelor competitive ale mediului economic românesc, sprijinul statului român trebuie orientat către sectorul agroalimentar, care să valorifice în cel mai bun mod resursele agricole românești.

După douăzeci de ani de la revoluția română, constatăm cu surprindere faptul că mai bine de 70% din consumul alimentar intern este asigurat de importuri. Acest lucru se întâmplă în condițiile în care potențialul agricol al României poate susține aprovizionarea cu hrană a peste optzeci de milioane de persoane. Alte realități contemporane ne spun că peste 40% din români trăiesc în mediul rural și o foarte mare parte a disponibilităților de muncă ale României lucrează ineficient în agricultură.

Astfel de anomalii pot fi înlăturate cu sprijinul viitor al statului român și cu ajutorul fondurilor europene pentru coeziune economică și socială, care să determine o mare efervescență a IMM-urilor românești în mediul rural.

Din mediul rural nu mai trebuie să plece doar materii prime, ci numai produse agroalimentare finite, care să aducă locuri de muncă bine plătite pentru populația din mediul rural și un plus de valoare adăugată produselor agricole românești. Fără astfel de investiții, fără astfel de stimulente pentru IMM-urile din mediul rural, fermierul român nu va putea să își valorifice producția la un preț stimulativ, la un preț care să-l determine să producă mai mult și mai eficient.

„Mass-media să-și afirme partizanatul politic!”

În cei douăzeci de ani care au trecut de la revoluția română din 1989, majoritatea eforturilor politice și ale societății civile din România au mers în sensul asigurării celei mai mari libertăți a opiniilor și a activităților companiilor care acționează în domeniul mass-media. Libertatea de expresie a presei este nu numai un drept fundamental, ci și un indicator extrem de sensibil asupra calității vieții democratice dintr-o țară.

A fost un proces dificil, cu multe piedici puse, în primul rând de urmașii fostei nomenclaturi comuniste, transformați după decembrie 1989 în mari reprezentanți ai democrației moderne. Aceștia au încercat să subordoneze intereselor lor obscure acțiunile mass-mediei românești, singura speranță a românilor de a înlătura relele trecutului comunist.

Mai târziu, când persoane urmărite penal sau aflate în proces de urmărire penală au devenit, pe căi mai mult sau mai puțin legale, oameni de afaceri, au conștientizat cât este de benefic să deții prin intermediul mass-mediei controlul informațiilor și să atragi „prietenia” unor lideri ai partidelor politice. Cetățenii români sunt influențați în totalitatea acțiunilor lor de mass-media: se îmbracă, mănâncă, cumpără și, foarte important, votează în funcție de informațiile prezentate de aceasta. Or, noii proprietari ai așa-ziselor trusturi de presă au conștientizat acest lucru și l-au exploatat din plin, îndeosebi prin sprijinirea anumitor oameni politici care ulterior ar fi trebuit să le întoarcă serviciile. Nimeni nu poate contesta astăzi influența politică deosebită pe care proprietarii unei mari majorități a presei din România o au asupra unei părți a clasei politice. Nici nu se poate exagera dacă s-ar spune că ei sunt adevărații păpușari ai scenei politice românești, iar lideri ai anumitor partide sunt marionetele lor.

Pericolul acestor fenomene constă în faptul că proprietarii și companiile lor media nu informează transparent publicul

asupra partizanatului lor politic. Dacă cetățenii ar fi corect informați asupra intereselor politice și economice ale trusturilor media, ar putea să analizeze ei înșiși, într-un mod corect, informațiile primite.

Singurele speranțe au fost legate de imparțialitatea serviciilor publice de radio și televiziune, speranțe ce au fost spulberate imediat ce actuala campanie electorală a început.

Stimați colegi, consider că, măcar moral, mijloacele de comunicare în masă private, care acordă spații campaniei electorale și expun opinii politice, sunt datoare să-și afirme partizanatul sau susținerea politică pentru un partid politic sau candidat.

„Sprijin autohton pentru agricultura românească”

În condițiile crizei economice mondiale, fiecare trebuie să se descurce pe plan local fără a aștepta ajutor de la alții. De aceea, consider că ar fi oportun ca angajații care primesc tichete de masa să poată achiziționa produse agricole direct de la producătorii agricoli, asociații agricole sau grupuri de producători locali.

Motivul este unul cât se poate de bun și actual: produsele agricole autohtone sunt de calitate, iar salariații pot folosi tichetele primite pentru a cumpăra produse sănătoase.

În aceste condiții, susțin modificarea legislației în domeniu pentru a veni direct în sprijinul agriculturii românești, în acest fel fiind eliminați intermediarii care vindeau aceleași produse la un preț destul de mare și care nu putea fi plătit de marea parte a populației. Astfel va fi încurajată producția agricolă.

Aceasta ar putea fi foarte bine una dintre măsurile menite să îi ajute pe producătorii agricoli români, care au produse, dar nu au bani. Așa se va asigura și consumul de produse agricole autohtone. Oamenii ar putea consuma produse proaspete, de o calitate net superioară. Dorim să facem în așa fel încât producătorul agricol care își vinde producția pe tichete de masă să le poată deconta, așa cum fac și magazinele.

Dacă propunerea legislativă va întruni voturile necesare, cred că nu vom mai aștepta ajutor din alte părți pentru a ajuta, prin forțe proprii, agricultura românească.

„Modelarea discursului politic prin reclama comercială de televiziune”

Neil Postman în cartea sa „Amusing Ourselves to Death” afirmă: Cunoașterea politică înseamnă mai mult a avea imagini în minte decât a avea cuvinte. În SUA, orice candidat serios pentru o înaltă funcție politică folosește serviciile unui consultant de imagine ( _image manager_ ) pentru a schița tipurile de imagini care vor mobila mintea colectivă a publicului.

Reclama comercială de televiziune este instrumentul principal în crearea metodelor moderne de prezentare a ideilor politice. Acest lucru de realizează pe două căi. Prima cale este prin utilizarea structurii reclamei comerciale de televiziune în campaniile politice. Dezbaterile televizate de tip american prin care culminează o campanie electorală sunt astfel o confruntare între candidați, care nu stau unul în fața celuilalt, ci ambii privesc publicul. Ei răspund alternativ întrebărilor puse de jurnaliști: când unul și-a terminat intervenția, celălalt comentează. Acest gen de dezbatere nu este un dialog, este un duel. Publicul numără punctele înscrise și tinde să neglijeze conținutul argumentelor. Mai mult decât în alte emisiuni politice specifice, aici forma are tendința de a anihila fondul: se uită adeseori ceea ce s-a spus în profitul modului în care a fost spus.

A doua cale prin care reclama comercială de televiziune modelează discursul politic este faptul că publicul o acceptă ca pe o formă normală și plauzibilă de discurs. Reclama comercială de televiziune este caracterizată de o instantaneitate de expresie nemaiîntâlnită, iar drama, povestea, este preferată expunerii. Astfel, o persoană care a văzut un număr foarte mare de reclame comerciale de televiziune ar putea ajunge să creadă că toate problemele politice au sau ar putea să aibă soluții rapide prin măsuri simple.

Televiziunea eliberează oamenii politici din câmpul limitat al experienței lor specifice. Ei ajung să fie asimilați de către cultura globală a televiziunii, devin celebrități. Un om politic celebru nu este același lucru cu un om politic binecunoscut. De la simpla notorietate până la panteonul starurilor sunt mai multe etape de străbătut.

Unele popularități sunt trecătoare, unii oameni politici sunt nevoiți să întreprindă o serie întreagă de acțiuni mediatice pentru a menține sau reînnoi atenția ce li se acordă.

Președintele Harry Truman a fost un binecunoscut om politic, însă nu a fost o celebritate. De fiecare dată când publicul îl auzea sau îl vedea, Truman vorbea despre politică la prezent. Oamenii politici se oferă pe ei înșiși ca surse de distracție. Televiziunea difuzează spectacole în care apar oameni politici, al căror conținut, însă, nu are nimic de-a face cu politica. Oamenii urmăresc acest gen de spectacole pentru a se distra, nu cu scopul de a se familiariza cu problemele politice.

Comunicarea politică în societatea spectacolului mediatic se apropie de comunicarea propagandistică prin dimensiunea ei unidirecțională. Ecranul televizorului nu permite un adevărat dialog, ci numai o comunicare cu sens unic, în care individul este telecomandat.

„Un nou Guvern, o nouă provocare a Parlamentului”

Deși au trecut doar câteva zile de la respingerea cabinetului Croitoru, Președintele României, într-o grabă mai mult electorală decât de circumstanță, a anunțat un nou cabinet – Cabinetul Negoiță.

După cum s-a anunțat, prin componența sa șansele de a trece acest Cabinet sunt minime: majoritatea parlamentară formată din cele 3 formațiuni politice la care se adaugă Grupul pentru minoritățile naționale, altele decât cea maghiară, au anunțat aceeași susținere pentru funcția de prim-ministru și jocul va continua până după alegerile prezidențiale și după cel de-al doilea tur din 6 decembrie 2009.

În țară însă nimic nu funcționează normal, iar cetățenii sunt la capătul puterilor, dar și al răbdării, cu promisiunile făcute încă de la alegerile parlamentare. Mai sunt ei dispuși să aștepte încă un mandat de președinte, adică încă 5 ani, pentru a vedea că promisiunile făcute nu au fost nicicum onorate?

Se pare că nu, pentru că, între timp, criza economică este mult mai mare decât cea politică și numai o politică inteligentă ne poate conduce către ceea ce ar rezolva ambele situații: creșterea economică rapidă prin măsuri bine gândite.

Dacă ne gândim la țări din Europa care au trecut prin așa ceva, acestea au micșorat impozitele și taxele și au creat multe facilități pentru dezvoltarea economică.

Va fi în stare noul Guvern anunțat să ia asemenea măsuri?

Ce program de guvernare vor prezenta Parlamentului? După cum se observă, sunt aceiași miniștri care nu au primit avizul Parlamentului și același Program de guvernare care nu a fost acceptat prin respingerea lui în plenul reunit, când, aceiași deputați și senatori s-au mai pronunțat odată.

Pare un joc de șah toată această perioadă politică în care nimeni, în afară de Președintele României, nu poate începe ceva care să dureze, dar să și rezolve criza.

Acest lucru este asumat de mai mulți candidați, însă cine va convinge este de văzut nu acum, ci înainte cu vreo săptămână de turul doi.

Cu toții dorim o rezolvare pașnică și reală, cu toții dorim liniște și înțelegere.

*

## „Ce nu uităm”

Că am fost umiliți, că am fost nevoiți să ne ascundem sufletul, să renunțăm la numele adevărat și să uităm propria identitate, că așa s-a scris istoria, cu rele, cu bune, cu sânge, cu sudoare, dar și cu speranță și optimism.

Să ținem minte că avem străbuni care au ales să ne aducă pe lume într-un loc pe care l-au ales, considerând că este la fel cu cel de acasă sau poate mai frumos și mai primitor. Dintre toate țările din lume, ei au ales România.

Un loc, un sat, un colț dintr-o țară vecină, primitoare, asemănătoare cu cea în care s-au născut. Au găsit tihna, liniștea de a munci, de a crea, de a crește copii și au pus dragostea lor în pământul care a rodit și s-a îmbogățit și prin truda lor. Și au rămas și au fost înmormântați aici, pentru a se înfrăți pe veșnicie cu pământul care le-a fost a doua casă. Și au trăit cu nostalgia locurilor natale, dar au adus cu ei toată priceperea și talentul și l-au dăruit urmașilor.

Veniți să vedeți dacă este așa cum vă spun, veniți să vă convingeți că au existat, că încă mai există povești despre ei, la Brezoi, Sinaia, Greci, Iacobdeal, Giurgiu, Santa Maria Orlea și în câte alte locuri din România. Ce minunați părinți și ce pricepuți! Câte lucruri minunate au făcut!

Peste tot unde vedeți o gară, o biserică, un pod, dacă întrebați cine au fost constructorii nu veți fi surprinși să auziți: „păi, aici e mâna italienilor”.

Ei, cei mai vestiți mozaicari, cărămidari, pietrari, dar și agricultori, vestiți orezari, mineri, forestieri dar și vânători, ei... și câte nu se povestesc în România despre italieni.

Dar ce-ar fi dacă am deschide o nouă pagină și am lăsa istoria la locul ei, în edificiile, solid zidite, în albumele cu fotografii, în cărți și pe peliculă? Și hai să privim în jur! Ce a rămas, ce este, ce va fi?

A rămas o comunitate îmbătrânită, care abia își mai trage sufletul. Noii veniți nu se recunosc și nu o recunosc. O comunitate care trăiește din amintiri.

Noii veniți, veniți cu afaceri, așa cum odinioară și bunicii noștri au venit aici, sunt grăbiți să își rezolve problemele, fără să-i preocupe prea mult istoria, cultura, tradițiile sau vechile obiceiuri din diverse zone. Prea puțini sunt cei care într-adevăr se simt legați de România. Italia este acum aproape, prea aproape ca să simtă depărtarea, iar naveta între România și Italia se face foarte ușor (sunt peste 500 de zboruri săptămânale). Cei mai mulți sunt pasageri, veniți pentru afaceri, iar cei care și-au întemeiat aici o familie sunt încă puțini. Au plecat însă în Italia mulți români, cam peste un milion două sute de mii, care lucrează în construcții, fac munci casnice, unii sunt artiști și chiar oameni de afaceri.

Pentru că așa se scrie istoria, istoria care se repetă. Și poate ne vom aminti că România are o istorie strâns legată de Italia, că numele ei vine de la Roma (cuprins chiar în numele țării noastre), că este frumos și aparține deopotrivă României și Italiei, că ambele popoare au și bunele și relele lor.

„Sclavia modernă, o realitate a lumii de azi”

Peste 100 de români care munceau ca niște sclavi în Cipru au fost eliberați de autorități zilele trecute. Oamenii trăiau în condiții mizere, în niște containere, fără apă curentă, fără căldură și hrană, fiind obligați să muncească din greu pentru cel mult 20 de euro săptămânal. Nu puteau să plece din Cipru, neavând nici bani, nici acte, care erau confiscate de cei care îi exploatau. Acest caz zguduitor de trafic de persoane, în care victimele sunt români, nu a stârnit prea multe reacții, subiectele de dezbatere fiind cu totul altele pe malurile Dâmboviței.

Din păcate, cazul nu este izolat. În primăvara acestui an, zeci de români cărora li s-au promis locuri de muncă bine plătite la ferme din Cehia au fost exploatați prin muncă, bătuți, electrocutați și amenințați cu armele de membrii unei rețele din care făceau parte români și ucraineni. În Italia și în Germania, muncitori români au fost exploatați, bătuți și umiliți.

Povestea fiecărui român care a trecut printr-un astfel de coșmar este cutremurătoare.

Cunosc câteva cazuri din Dolj, un județ cu număr mare de victime ale traficului de persoane. O doljeancă de 40 de ani, căsătorită, provenind din mediul rural, cu o situație financiară dificilă, singura sursă de venit fiind ajutorul social, a văzut în ziar, la mica publicitate, un anunț pentru locuri de muncă în Cehia, în agricultură. Era vorba despre o așa-zisă agenție de plasare a forței de muncă. A plecat împreună cu întreaga familie, după ce li s-a promis un salariu de 800 de euro pe lună, plus cazare și masă asigurate. Ajunși în Cehia, au fost cazați în condiții de nedescris și puși să muncească 13–14 ore pe zi pentru apă și un corn. Când au întrebat de salarii, li s-a răspuns cu amenințări cu arma. Soțul acestei femei a fost bătut în mod repetat pentru că a refuzat ca soția sa, în plus față de munca pe „plantație”, să se prostitueze. Cinci luni a durat coșmarul acestei familii până când au reușit să fugă și să se întoarcă în țară. Altă femeie din Dolj, de 28 de ani, a fost înșelată și vândută de o „prietenă” de familie unui italian. Totul a început cu propunerea să lucreze în Italia ca menajeră, unde ar fi câștigat 1.000 de euro pe lună. În acest caz, violența a depășit orice limită. După luni de chin, femeia a reușit să fugă și a cerut trecătorilor să o ducă la poliție. În 2007, un băiat de 12 ani a fost răpit, la Craiova, transportat în Italia și constrâns să fure. Era o rețea cu zeci de copii „exportați” din România, unii luați din țară cu acordul familiilor. Copiii erau bătuți, legați și obligați să fure. Rețeaua a fost anihilată în urma unei operațiuni a Poliției din Milano, în colaborare cu Jandarmeria Română.

Sunt cazuri despre care trebuie să discutăm, pentru că traficul de ființe umane este o realitate și reprezintă o încălcare gravă a drepturilor omului.

Potrivit statisticilor, anual, peste 1.400 de români cad victime traficanților de persoane. Sărăcia îi împinge să plece

în căutarea unei vieți mai bune, ajungând în țări precum Cipru, Italia, Spania, Cehia sau Grecia, unde sunt transformați în sclavi.

Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane a înregistrat în evidențele sale, în anul 2008, 782 de victime ale exploatării prin muncă, iar 426 de românce au fost obligate să se prostitueze. În acest an, a crescut numărul victimelor traficate pentru exploatare sexuală și cerșetorie. Pentru prima oară s-au înregistrat și două cazuri de exploatare pentru trafic de organe. Acestea sunt doar cazurile identificate, numărul real al victimelor fiind mult mai mare.

Traficul de ființe umane a dobândit, în ultimii ani, dimensiunile și particularitățile unui fenomen social transnațional, responsabil pentru multe drame umane, pentru suferințe devastatoare provocate victimelor.

Un raport întocmit de Centrul European de Studii Politice din Bruxelles arată că muncitorii din statele est-europene membre ale Uniunii Europene se confruntă cu discriminarea sistematică atunci când merg să muncească în „vechea Europă”, drepturile lor fiind încălcate. Mulți dintre acești muncitori imigranți devin victimele unui sistem descris ca „sclavie modernă”.

„Sclavia” este un cuvânt care, de cele mai multe ori, trezește amintiri întunecate dintr-o epocă apusă. Organizațiile de apărare a drepturilor omului definesc sclavii moderni drept contemporani ai noștri care muncesc fără a fi plătiți, sunt ținuți captivi sub amenințarea violenței și sunt obligați să ducă o viață de mizerie. Deși sclavia este interzisă în toate țările, numărul sclavilor la nivel mondial este incredibil de mare: Națiunile Unite estimează că 27 de milioane de oameni se află în această situație. Aproape jumătate dintre sclavii lumii moderne sunt copii.

România se numără printre „sursele principale” ale traficului de persoane, potrivit unei liste întocmite de Națiunile Unite. De asemenea, Raportul anual privind traficul de persoane dat publicității de Departamentul de Stat din SUA, în vara acestui an, subliniază că România este țara de origine, de tranzit și de destinație pentru bărbații, femeile și copiii traficați în scopuri de exploatare sexuală și muncă forțată.

Sărăcia, corupția, marginalizarea socială și discriminarea întrețin traficul de persoane, care înseamnă încălcarea statutului fundamental al existenței umane, acela de ființă umană, statut din care derivă toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Promisiunea unui câștig decent, obținut prin muncă, un câștig pe care nu-l pot avea aici, în țară, i-a transformat pe mulți români în victimele traficului de persoane, iar fenomenul a luat amploare în ultimii ani.

Trebuie să sporim eforturile de combatere a traficului de persoane, mai ales în situația actuală în care 4 milioane de români trăiesc în sărăcie și 800 de oameni își pierd slujbele în fiecare zi.

Trebuie să luăm măsuri concertate în vederea anchetării și pedepsirii celor care comit infracțiuni implicând traficul de persoane și să asigurăm accesul la asistența finanțată de Guvern pentru un număr mai mare de victime.

Trebuie să avem grijă de fiecare cetățean român, indiferent unde se află. În Italia, spre exemplu, presiunile asupra comunității românești – materializate în atacuri rasiste, insulte, discriminări – nu au încetat, în ciuda statutului pe care îl avem, de stat membru al Uniunii Europene. Se împlinesc doi ani de la crima comisă de Mailat, doi ani în care mii de români au fost expulzați, fără să fie sprijiniți în vreun fel, deși li se promisese că vor fi apărați pe banii statului român, cu ajutorul unei firme de avocatură italiene. Degeaba s-au cheltuit bani publici pentru îmbunătățirea imaginii românilor în Italia, dacă nu le acordăm niciun sprijin cetățenilor noștri, iar președintele țării, Traian Băsescu, spune că brandul României e Mailat și se adresează jurnalistelor cu diverse apelative, precum „țigancă împuțită” și „păsărică”.

Ai noștri sunt și căpșunarii, și romii, și muncitorii neplătiți, și infractorii, și cântăreții din acordeon pe care îi zărești pe străzile capitalelor europene, și menajerele, și copiii care cerșesc, și victimele traficului de ființe umane, și specialiștii care pleacă din țară pentru un salariu decent, și studenții străluciți de la importante universități, și marii artiști cu care ne mândrim. Cu toții sunt ai noștri, purtători ai unor pașapoarte românești. Și statul român trebuie să aibă grijă de toți!

„De ce guvernul lui Băsescu nu a aprobat bugetul? Bugetul țării este sau nu pentru români?”

Cele mai multe discuții din ultima săptămână au avut ca temă centrală necesitatea adoptării imediate a unui buget național, un buget care să fie făcut în conformitate cu solicitările Fondului Monetar Internațional.

Sigur că întrebarea simplă care se pune este: de ce Guvernul Emil Boc nu a depus Proiectul de lege a bugetului de stat pe anul 2010 până la 15 octombrie 2009, așa cum prevede Legea finanțelor publice?

De ce până la acea dată nici măcar nu l-a discutat în ședință de guvern, cel puțin sub forma unui proiect care să se îmbunătățească prin discuții cu miniștrii?

De ce, dacă se știa care este importanța adoptării bugetului pentru a se declanșa derularea procedurilor din acordul cu FMI, nu s-a făcut nimic pentru adoptarea bugetului?

S-a preferat să se spună că Parlamentul – care nu este PD-L – nu a dorit ca țara să aibă buget, deși, așa cum spuneam, Guvernul avea obligația să-l trimită la Parlament înainte să fie demis.

Am încercat să aflu răspunsul la aceste întrebări și, dacă ne vom uita la ce s-a întâmplat în economia țării în acest an, la ce s-a convenit cu FMI, la cheltuielile aberante făcute pentru a spori șansele electorale ale lui Traian Băsescu, se va înțelege că pentru anul 2010 se va proiecta un buget care va însemna terminarea tuturor românilor.

Un buget făcut de Guvernul „Traian Băsescu–Emil Boc” va duce la sărăcirea țării, la creșterea șomajului la peste 10%, la faptul că nu se vor mai acorda integral pensiile și salariile, că vor muri tot mai multe firme...

Un asemenea buget va însemna bani și mai puțini pentru sănătate, adică oamenii vor muri cu zile, nefiind bani pentru medicamentele esențiale, a căror lipsă le pune viața în pericol, deși se știe că oricum banii alocați în 2009 sunt insuficienți pentru rezolvarea problemelor grave din sistemul sanitar.

Un buget construit în asemenea condiții catastrofale pentru cetățeni nu putea să fie trimis Parlamentului în campanie electorală și atunci, cu binecunoscuta parșivitate, PD-L și Băsescu au aruncat vina pe opoziție că a trântit Guvernul și de aceea țara nu are buget.

Aceasta este realitatea mincinoasă a lui Traian Băsescu și a acoliților lui.

De aceea nu trăim bine noi, ci trăiesc bine numai ei!

„Zilele culturii ruse”

În acest an, Zilele culturii ruse au fost sărbătorite la Tulcea, în perioada 6-8 noiembrie 2009. Proiectul a fost realizat în colaborare cu Ambasada Federației Ruse în România și cu sprijinul Departamentului pentru Relații Interetnice din cadrul Guvernului României.

Evenimentul a fost sărbătorit și în anii precedenți. Anul acesta, „Zilele culturii ruse” au fost dedicate marelui scriitor rus Feodor Dostoievski, în acest sens fiind organizat la Centrul Cultural Multietnic un seminar cu titlul „Spiritualitatea în opera lui Dostoievski”.

Cele 3 zile dedicate culturii ruse au fost marcate prin proiecții de film, dezbateri pe diferite teme în opera lui Dostoievski, spectacol artistic și piese de teatru.

Acest proiect înseamnă mai mult decât înfrumusețarea vieții cotidiene, în acest caz prin intermediul culturii este vorba despre facilitarea accesului la opere de artă care aparțin unor culturi diferite.

Obiectul principal al acestui eveniment a fost de a-i apropia pe etnicii ruși lipoveni prin cultură și limbă și pentru a încuraja dialogul intercultural.

Cultura rusă reprezintă un mijloc de a accede la tradițiile fiecărui popor, constituind un cadru de păstrare și dezvoltare a diversității lingvistice, ceea ce reprezintă una dintre valorile fundamentale.

Esența unei cărți, sonoritatea, ritmul și imaginile prezentate pot fi cu adevărat înțelese doar atunci când sunt citite în varianta sa originală. Prin operă dăinuie cultura și limba din generație în generație.

Opera rusă are capacitatea de a educa și de a crea bună dispoziție în același timp, indiferent de vârstă, statut sau naționalitatea cititorului. Servește ca bază pentru dezvoltarea abilităților, cunoscându-se limbajul liberei exprimări.

Prin citirea unei opere putem înțelege o evoluție a mentalității și a culturii, abordate dintr-un unghi apropiat al literaturii. Multe dintre acestea sunt legate de datinile și obiceiurile unei comunități (tradiții, folclor, succesiunea muncii, a petrecerilor) și de viața de zi cu zi, ceea ce relevă desfășurarea vieții cotidiene.

Acest eveniment a urmărit să încurajeze atât copiii, cât și adulții fiecărei minorități să-și deschidă noi orizonturi spre cunoașterea celorlalte etnii. Cu ocazia acestei dezbateri, am încercat să susținem promovarea culturii ruse, să încurajăm tinerele generații să descopere bogăția artistică și literară a marelui clasic rus. Totodată, am încercat să oferim culturii ruse locul de cinste pe care îl merită în rândul marilor culturi.

Prin intermediul acestui eveniment am încercat să susținem promovarea culturii, a tradițiilor și obiceiurilor, să încurajăm tinerele generații să descopere și să simtă afecțiune față de cultură, obiceiuri și tradiții.

„20 de ani de libertate”

În data de 9 noiembrie 2009 s-au împlinit 20 de ani de când a „căzut” zidul Berlinului. Acesta a reprezentat pentru toți un simbol al dictaturii și al comunismului. A fost, într-un fel, începutul unei mișcări în toată Europa de Est de eliberare de comunism. A continuat în Cehia și Slovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria.

În decembrie 1989, mișcările de stradă de la Timișoara au reprezentat începutul luptei pentru libertate și democrație.

Din păcate, după 20 de ani, și în România nu toți „actorii” politici înțeleg să respecte democrația și constituția.

Cred că odată cu terminarea alegerilor prezidențiale din 6 decembrie, lucrurile vor reintra în normal și ne vom ocupa de lucrurile care preocupă societatea și la care clasa politică trebuie să vină cu soluții.

„Nimeni nu este mai presus de Constituție”

Cele trei partide din opoziție – PSD+PC, PNL, UDMR – au arătat recent că nu doresc un guvern politic, ci unul de tehnicieni, a se vedea în acest caz nominalizarea domnului Iohannis, prin urmare un guvern pe care să îl poată manevra după bunul plac. Pe de altă parte, Partidul Democrat Liberal a susținut varianta unui guvern politic care să își asume și responsabilitatea politică în vederea depășirii momentelor dificile de la sfârșitul acestui an.

Într-o perioadă grea pentru țară trebuie să susținem un guvern format din oameni care pot garanta gestionarea eficientă a treburilor țării. În lipsa unui guvern cu puteri depline, nu vom putea finaliza acordurile cu Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Uniunea Europeană pentru atragerea ultimelor tranșe de bani.

România are nevoie acum nu de un guvern de tranziție, care să conducă țara doar până la alegerile prezidențiale, așa cum dorește opoziția, ci de un guvern cu puteri depline, cu care să nu ne mai jucăm și care să aplice eficient măsurile anticriză.

Președintele țării a respectat litera și spiritul legii, aplicând prevederile art. 103 alin. (1) din Constituția României, care arată că: „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament”.

Sunt surprins să văd că actuala „majoritate” nu dorește nici un guvern învestit cu puteri depline și nici stabilitatea politică și mai ales economică. Cu câteva săptămâni în urmă, președintele, ținând cont de dorința majorității constituite ad-hoc în Parlament, a desemnat pentru funcția de primministru un independent care, deși foarte bun profesionist, nu a primit votul de încredere pentru simplul fapt că se numea Croitoru, și nu Iohannis. Nu este corect să ții de o idee când ai alta foarte bună, mai ales că era pertinentă în materie de economie, exact ceea ce ne lipsește.

După această tevatură, președintele a desemnat vineri o altă persoană pentru funcția de prim-ministru. De această dată, un membru al grupului majoritar în Parlament. Este vorba despre Liviu Negoiță, un bun gospodar, primar ales cu 80% din voturi la alegerile locale, un politician capabil, deci o propunere la fel de bună ca a celor din opoziție. Ba, mai mult, fiind om politic de mulți ani, dovedește că are coloană vertebrală și nu este un tehnocrat manipulabil.

Acum este nevoie de un guvern legitim, care să își asume responsabilitatea guvernării. Este momentul să procedăm în consecință, facilitând astfel, pas cu pas, redresarea economică a țării.

„Pandemia gripei porcine”

Astăzi vă voi supune atenției unul dintre cele mai controversate subiecte la momentul actual, și anume gripa porcină. Deși isteria acestui virus gripal a devenit mediatizată în urmă cu 6 luni, când își făcea apariție în California și, mult mai grav, în Mexic, el de fapt este mult mai vechi. După cum arată statisticile, acest tip de gripă este menționat prima dată în jurul anilor 1889. În anul 1918, virusul H1N1 ajunge să omoare un număr record de persoane, și anume peste 50 de milioane de oameni în întreaga lume. În 1998, predecesorul gripei porcine din 2009 este un hibrid de virus de la porc, păsări și om. La acea vreme s-a încercat controlarea virusului, încercări ce s-au dovedit ineficiente deoarece virusul suferă mutații prea rapide, schimbându-și proteinele de suprafață vizate de vaccin, în vreme ce-și păstrează genele interne neschimbate.

Stimați colegi, v-am făcut aceasta trecere în revistă a etapelor virusului H1N1 deoarece vreau să vă reamintesc grava problemă cu care ne confruntăm. Până acum, toate demersurile de a crea un vaccin 100% eficient au fost îngreunate, virusul H1N1 este greu de controlat din cauza rezistenței pe care o are la medicamentul antiviral Tamiflu și deoarece virusul crește de două ori mai încet decât vaccinul obișnuit de gripă.

La nivel mondial s-a produs o întreagă isterie pe această temă, depășind 6.000 de decese în peste 199 de țări. Țări precum Germania, Turcia și Polonia refuză vaccinarea pe motiv că nu vor să fie „cobai într-un experiment gigantic pus la cale de companiile farmaceutice”. La ora actuală sunt patru producători farmaceutici majori cu vaccinuri deja lansate pe piață, însă niciunul dintre aceștia nu își asigură răspunderea pentru efectele secundare ce pot apărea.

Deși la momentul actual s-au semnalat peste 900 de cazuri de gripă porcină în România, nu am avut niciun deces și am reușit să izolăm și să controlăm cazurile apărute până în acest moment. În plus, România este unul dintre cei opt mari producători ai vaccinului împotriva acestui virus, având posibilitatea de a-și asigura întregul necesar de doze de vaccin. La Institutul Cantacuzino se află pe stoc peste 1 milion de vaccinuri pregătite ce vor fi distribuite odată cu eliberarea autorizației de punere pe piață.

Dragi colegi, am ținut să subliniez că în ciuda panicii instalate în statele vecine precum Ucraina, Slovacia și în întreaga lume, România reușește să facă față virusului gripei porcine cu brio, iar în curând această problemă va fi rezolvată prin forțe proprii.

„Presei i se pregătește ceva în cazul în care Traian Băsescu va mai sta 5 ani la Cotroceni!”

La mitingul electoral de la Craiova, președintele Traian Băsescu a declarat printre altele: „Am lăsat presa liberă, nu așa cum se întâmpla pe vremea lui Adrian Năstase, când presa era umilită. Presa trebuie să-și ia libertate cât vrea ea. Nu sunt supărat pe acest lucru. Sunt bucuros că, în mandatul meu, presa a fost liberă să se compromită singură. Nu am vrut să băgăm presa în pătrățele printr-o lege care i-ar putea limita libertatea.

Dacă am fi continuat ca în timpul lui Adrian Năstase să ținem presa sub control, n-am mai fi reușit să avem o presă valoroasă. În 2010 și în presă se vor clarifica lucrurile”. Această declarație conține o inexactitate și două afirmații periculoase în ceea ce privește democrația, mai precis, libertatea de exprimare.

În primul rând, trebuie precizat că în timpul guvernării Năstase nu se poate spune că presa a fost umilită. Altceva s-a întâmplat: Guvernul a pompat în presă sume uriașe de bani prin intermediul publicității de stat pentru a se asigura de bunăvoință din partea ei. Cu toate acestea, în 2004, în plină guvernare Năstase, Traian Băsescu a beneficiat de o presă bună, fapt ce i-a permis printre altele să ajungă Președinte al României. Presa a fost umilită în timpul mandatului actualului președinte. Sintagme ca „țigancă împuțită” sau „găozar” se știe pe cine au ca drept de autor.

Periculoasă însă mi se pare următoarea afirmație: „Nu am vrut să băgăm presa în pătrățele printr-o lege care i-ar putea limita libertatea”. Ce pot să înțeleg din această exprimare? Nimic altceva decât că a existat la un moment dat intenția de a pune botniță presei.

Mult mai gravă mi se pare însă următoarea formulare: „În 2010 și în presă se vor clarifica lucrurile” Este o afirmație pentru care președintele Traian Băsescu trebuie să dea explicații. Este o afirmație care mai mult sună a amenințare. O amenințare la adresa libertății presei. Eu cred că nimeni nu mai dorește să ne întoarcem în timp, cu 20 de ani în urmă, când toată lumea știe ce însemna presa din România comunistă. Trag de pe acum un semnal de alarmă: presei i se pregătește ceva, în cazul în care Traian Băsescu va mai sta cinci ani la Cotroceni!

„Pentru Traian Băsescu, inconsecvența este literă de lege”

În cadrul acestei declarații politice nu voi face considerații personale privind aspectele la zi de pe scena politică. Voi lucra cu materialul clientului. În cazul de față, este vorba de candidatul la președinție Traian Băsescu, șef al statului în exercițiu.

1. Ce a spus zilele trecute candidatul Traian Băsescu la mitingul electoral de la Craiova:

„Sunt mândru că România a câștigat cel mai mare proces al său de după cel de Al Doilea Război Mondial. Ne-am câștigat 9.600 de kilometri pătrați de platou continental în Marea Neagră, în disputa de la Haga cu Ucraina. Iată că, în timpul mandatului meu, suprafața României a crescut...”

Ce spunea candidatul la Președinție Traian Băsescu, pe 2 noiembrie 2004 la BBC:

Traian Băsescu: „...Deci Ucraina are un drept legitim. Și am mai văzut susțineri: Băsescu este proucrainean. Aici discutăm de faptul că noi o să pierdem la Haga, dacă vom merge cu un proces la Haga”.

Realizator: „Credeți că vom pierde la Haga?” Traian Băsescu: „Categoric, da”.

2. Domnul deputat independent Gabriel Oprea a fost nominalizat luni, 9 noiembrie, adică ieri, drept candidat la funcția de ministru de interne pe lista domnului Liviu Negoiță, candidatul desemnat de președintele Traian Băsescu la funcția de prim-ministru. Tot șeful statului i-a pus pe umăr lui Gabriel Oprea, în luna octombrie, cea de-a patra stea de general.

Ce spunea în 2004 domnul Traian Băsescu despre Gabriel Oprea: „Din mafia personală a lui Adrian Nastase fac parte Eugen Bejinariu, Ionel Blănculescu și Gabriel Oprea,

oameni care sunt conduși din umbră de cuplul BittnerPetrache”.

3. Declarație de presă, 13 octombrie 2009 – Palatul Cotroceni:

„Aș începe făcând constatarea că, în urma moțiunii de cenzură, Guvernul a pierdut încrederea majorității parlamentare, ceea ce înseamnă că, în acest moment, România are un Guvern interimar. Aș mai face o remarcă: modul cum a căzut Guvernul este democratic și în deplin acord cu Constituția.”

Ce spunea domnul Traian Băsescu pe 21 octombrie 2009?

„Ușor, ușor, vedeți miza dărâmării Guvernului Boc. Unul dintre obiectivele coaliției PSD–PNL a fost să nu se desfășoare acest referendum pentru Parlament unicameral. Un președinte care nu are un guvern care să-i susțină decretul de organizare a referendumului nu poate să-l organizeze, pentru că guvernul este cel care-l pune în aplicare”, a explicat șeful statului. O singură remarcă am de făcut vizavi de această declarație: așa interimar cum este, Guvernul Boc II a avut prerogativele de a pune în aplicare Decretul prezidențial privind referendumul din 22 noiembrie.

Personal cred că aceste exemple de dată recentă sunt elocvente și nu mai necesită niciun comentariu. Doar în treacăt mai amintesc și de faptul că în 2003, la o dezbatere la GDS, Traian Băsescu nu agrea sistemul de vot uninominal, pentru ca ulterior să-și aroge paternitatea acestui sistem, promovat încă din 1997 de PNL, iar în 2007 a declarat public că demisionează din funcția de președinte la 5 minute după ce Parlamentul ar vota suspendarea sa din funcție. Acesta este Traian Băsescu, candidat la președinția României la alegerile din 22 noiembrie 2009.

„Traian Băsescu, final de mandat: «După mine, potopul!»” Dincolo de calculele preelectorale mai mult sau mai puțin documentate, indiferent de partidul pe care îl reprezentați în Parlamentul României, suntem conștienți cu toții că Traian Băsescu nu va mai fi ales pentru al doilea mandat în fruntea statului. Până la urmă, de ce ar mai face-o, având în vedere că tocmai ne-a mărturisit că nu i-a plăcut primul? De ce să mai riscăm încă cinci ani? Dacă nu îi place nici al doilea mandat?

Traian Băsescu pleacă peste câteva săptămâni. Mulți români de bun-simț vor răsufla ușurați la ideea că este eliminat, în mod democratic, principalul element de conflict din societate. Scăpăm de mărul stricat, cu alte cuvinte.

Dar ce rămâne în urmă? Datorii de câteva mii de euro pe cap de român, de plătit în următorii ani către FMI și alte instituții financiare. Pe ce s-au utilizat banii de la buget în acest an de așa-zisă criză economică, astfel încât am ajuns ca în noiembrie și decembrie să nu mai avem bani de salarii? Să ne reamintim: 2,2 milioane de euro au mers către diverse achiziții ale agențiilor guvernamentale: doamna Monica Iacob-Ridzi a cheltuit în două zile 800.000 de euro pentru a organiza un spectacol și pentru a împărți pixuri și pliante de „sfânta” Zi a Tineretului; 49 de milioane de euro este bugetul alocat prin bugetul de stat Președintelui României pentru a ne reprezenta „cu cinste” la chermezele de sfârșit de săptămână; 80 de milioane de euro au fost alocați ministerului nou-nouț al doamnei Elena Udrea, pentru ca aceasta să aibă bani de perdele sau pentru a-și face reclamă în presă; un milion de euro i-a oferit domnul Boc, din banii noștri, șefului său, Traian Băsescu, pentru a organiza un referendum fără efecte; 2,6 milioane de euro au fost alocați pentru foștii funcționari publici, foști prefecți și subprefecți, eliminați politic de domnul Emil Boc, dar care trebuie să fie păstrați în funcții, conform legii.

România zilelor noastre pare o țară desprinsă dintr-un tărâm al absurdului. Este greu de crezut că pot încăpea la un loc atâta tupeu, atâta nesimțire și atâta ipocrizie. După ce ai distrus o țară prin maniera distructivă de a vedea lucrurile, cu ce curaj vii tu, Traian Băsescu, să ceri votul românilor? Această atitudine atinge deja culmile patologicului.

În 6 decembrie se va încheia o etapă neagră din istoria României. Apoi, vom avea de lucru: va trebui să readucem bunul-simț în actul de guvernare, în modul de relaționare între partide, între lideri, între instituții. Nu vom construi nimic pe vrajbă, pe neîncredere și pe autosuficiență. Ce se întâmplă astăzi pe scena politică este cel mai bun exemplu pentru această afirmație. Jocul compromisului nu este ceva rușinos, este cea mai eficientă cale de a ajunge la un consens. Nu trebuie să ne fie rușine să facem compromisuri. După 6 decembrie, noi, politicienii, dar și ceilalți membri ai societății vom face compromisuri în sensul creării unui dialog constructiv, fără jigniri, fără invective, fără sloganuri electorale. Avem de reconstruit pe mai multe planuri: de la sentimentul de a avea încredere unii în alții la necesitatea de a trăi într-o țară stabilă politic și economic.

Într-adevăr, după Traian Băsescu, urmează potopul. Cu puțin noroc, potopul bunului-simț...

„Băsescu pentru România. În haos.”

Mă așteptam ca această campanie electorală să fie una dură, presărată cu lovituri sub centură, dar, sincer, nu mă așteptam ca actualul Președinte al țării, alături de partidul său de suflet, PD-L, să recurgă la mijloace de manipulare ordinare, care nu se pretează niciunui om politic care se pretinde a fi european și fidel regulilor democratice.

PD-L și Traian Băsescu ne mint cu seninătate, stimați colegi. Nu le e rușine de faptul că ne-au demonstrat cu vârf și îndesat că sunt lipsiți de bun-simț și de bună-credință, nu le e rușine de acuzațiile (fondate, de altfel) de hoție și de corupție. Ei țin să ne amintească că nimic nu stă în calea interesului propriu și că, la o adică, politica se poate face doar prin șantaj și minciună.

Spațiul destinat acestei alocuțiuni este prea mic pentru enumerarea tuturor minciunilor sau inepțiilor spuse vreodată de președintele Traian Băsescu. Începând cu „Să trăiți bine!”, „îmi dau demisia în cinci minute”, întregul mandat al președintelui a stat sub dictonul „Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”.

Zilele acestea, Băsescu îi minte pe români spunându-le că o majoritate parlamentară nu are dreptul de a-i impune numele premierului, astfel că președintele propune un primministru fără susținere, care nu va primi votul de învestitură în Parlament. Prin acest gest iresponsabil, președintele dă, practic, un ultimatum Parlamentului: ori acceptă voința unui singur om, ori riscă dizolvarea. Din păcate, ambele variante sunt extrem de grave pentru sistemul democratic românesc.

Noi, parlamentarii acestei țări, am fost aleși prin vot uninominal de cetățenii colegiului pe care îl reprezentăm în Legislativul României. Din acest motiv, instituția Parlamentului, instituție fundamentală a democrației, nu va accepta amenințările venite din partea unui om cu tendințe dictatoriale, fie el președintele țării. Și noi, liberalii, nu vom sta

cu mâinile în sân văzând cum un singur om poate sfida la infinit toate regulile și principiile democratice, bunul-simț și întreaga opinie publică, fără a suporta vreodată consecințele.

Pe 22 noiembrie, poate pentru prima oară în acești cinci ani, Traian Băsescu va fi nevoit să plătească pentru toate păcatele sale, pentru jigniri, pentru minciuni și pentru toate argumentele ridicole care, de-a lungul mandatului său, au insultat inteligența publicului. Românii îl vor sancționa pe Traian Băsescu pentru minciunile sale, pentru încălcarea promisiunilor, pentru amenințările pe care le-a lansat la tot pasul și, în definitiv, cetățenii îl vor sancționa pe Băsescu pentru „România în haos”, adevăratul slogan al bilanțului de cinci ani de mandat al actualului președinte.

„FMI pune degetul pe rană – nu un singur partid, ci o coaliție poate rezolva problemele României”

Președintele Traian Băsescu persistă în a nu recunoaște noua majoritate parlamentară care funcționează de mai bine de o lună în cele două Camere ale Legislativului. Șeful statului persistă în a interpreta prevederile Constituției în funcție de cum îi dictează interesele proprii și interesele de partid, ale PD-L. Desemnarea drept candidat pentru funcția de prim-ministru a domnului Negoiță constituie un exemplu în acest sens. Atât Traian Băsescu, cât și Liviu Negoiță, în tentativele lor disperate de a avea un guvern ilegitim, invocă în permanență relația cu Fondul Monetar Internațional și, în permanență, ne prezintă spectrul unui inevitabil dezastru, prin posibilitatea neacordării tranșelor de bani din acest final de an. Nu cunosc în amănunt datele acordului cu FMI, dar am înțeles că nu este vorba de o pierdere a unei tranșe de bani, ci doar de o amânare, până la rezolvarea crizei politice din România.

Am însă o mare nelămurire: invocând tot timpul modul de acțiune al FMI în situația în care persistă criza politică din România, atât Traian Băsescu, cât și liderii PD-L nu spun niciun cuvânt despre o declarație publică a șefului delegației FMI în România, domnul Jeffrey Franks. Iată ce a spus în urmă cu 10 zile oficialul FMI: „Problemele cu care se confruntă România nu sunt probleme care pot fi rezolvate de un singur partid politic, trebuie rezolvate de un _board_ , o coaliție de forțe care să se asigure că România are soluții pentru problemele economice curente. Dacă acest lucru se rezolvă, atunci cred că perspectivele sunt promițătoare pentru viitor”.

Această declarație care utilizează un limbaj diplomatic – practic domnul Jeffrey Franks s-a limitat la atât cât îi permite principiul neamestecului și imparțialitatea instituției pe care o reprezintă în problemele interne ale unui stat – reprezintă clar o critică indirectă la refuzul Președintelui României de a recunoaște o majoritate parlamentară și, totodată, o sugestie directă în legătură cu ce așteaptă FMI pentru rezolvarea crizei politice din România. Cu alte cuvinte, printr-un limbaj diplomatic dus la maximum posibil, FMI recunoaște că doar o majoritate politică solidă este capabilă să răspundă atât cerințelor impuse de acordul semnat la începutul anului, cât și problemelor economice cu care se confruntă România. Șeful delegației FMI spune pe față că problemele României nu pot fi rezolvate de un singur partid politic. Cred că nu mai este nevoie de nicio interpretare a acestei declarații. Chiar și în constrângerile acestui limbaj diplomatic se poate spune fără echivoc că domnul Jeffrey Franks și ceilalți membri ai Delegației FMI atrag atenția că un partener viabil al instituției nu poate fi un executiv minoritar, format dintr-un singur partid politic, ci unul format de o coaliție care se bucură de o majoritate parlamentară.

Atât șeful statului, cât și consilierii prezidențiali – nu mai vorbesc de membrii de frunte ai PD-L – au ignorat și ignoră această declarație, care – atenție! – a fost făcută înainte de tentativa candidatului la funcția de premier, Lucian Croitoru, de a trece lista sa guvernamentală prin Parlament. Răspunsul șefului statului la sugestia FMI a fost cea cunoscută: un nou refuz adresat propunerii decente a majorității parlamentare și desemnarea unui candidat – Liviu Negoiță – care să formeze un Cabinet PD-L.

Cred că declarația domnului Jeffrey Franks lămurește clar cine se zbate pentru interesul național și cine nu.

„Șomajul în România – încotro?”

Conform ultimelor evaluări internaționale, în ciuda ieșirii din recesiune și a revenirii treptate a economiei, șomajul va continua să crească până la sfârșitul anului 2010. Potrivit raportului anual al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, în ceea ce privește șomajul, abia de acum înainte urmează să ne confruntăm cu partea cea mai gravă a crizei.

În România, rata de șomaj prevăzută în bugetul asigurărilor de stat pe anul 2009, de 5,3%, a fost realizată încă din luna februarie, iar pentru începutul anului 2010 se preconizează o creștere de până la 10% a numărului de șomeri.

Cifrele sunt mai mult decât îngrijorătoare pentru că vorbim de sute de mii de români care pierzându-și locul de muncă se vor afla brusc în imposibilitatea de a-și mai plăti ratele și de a mai duce un trai decent.

Tocmai de aceea, efortul autorităților trebuie orientat către resorbirea șomajului, în principal prin crearea de locuri de muncă. O prioritate în acest context trebuie să fie lupta împotriva șomajului de lungă durată și evitarea pe cât posibil a șomajului tinerilor, care riscă astfel să iasă din sistem, aducând perspectiva unei grave crize sociale, cu consecințe imprevizibile.

Din păcate, România nu pare să se înscrie pe un trend pozitiv. Guvernul condus de premierul Boc a stat paralizat zece luni și România a pierdut un an întreg practic în lupta aceasta cu criza economică, așteptând, după cum spune domnul Băsescu, „să se relanseze economiile în țările occidentale și România să fie apoi trasă așa, să spunem, la aspirație, de ceilalți”.

O astfel de politică nu are cum să ajute economia și nici nu poate reduce efectele crizei la nivelul agenților economici și al cetățenilor, puternic loviți de recesiunea economică.

Cred că reducerea taxelor, în pofida reducerii încasărilor la buget, este o măsură absolut necesară de relaxare atât pentru agenții economici, cât și pentru cetățeni, pentru consumatori. Este măsura care s-a aplicat în toate țările din Europa, pentru a stimula consumul, pentru a reda încrederea consumatorilor, în așa fel încât să se dea un impuls activității economice și să se producă relansarea.

Aceste măsuri în Europa au dus la rezultate pozitive, fără îndoială, și același lucru se va întâmpla și în economia românească, pentru că politica contrară, de a pune taxe mai mari pe o economie care se contractă s-a văzut că nu duce la nimic, și anume a dus la micșorarea și mai puternică a veniturilor la buget, cu toate dificultățile care decurg din aceasta.

„Economia – cel mai corect indicator al politicii lui Traian Băsescu”

Nimeni nu previziona că plecarea Guvernului Tăriceanu va avea efecte atât de devastatoare pentru economia românească. Practic, fostul Guvern a reprezentat o contrapondere la nepriceperea unui președinte-jucător, dar dornic să se bage în tot și în toate, dându-și cu părerea asupra unor lucruri ce nu îl privesc. Odată instaurată camarila prezidențială, sub patronajul lui Emil Boc, declinul economic a fost inevitabil, România fiind lovită din două părți: din exterior, de criza economică, și din interior, de incompetența noului Guvern.

De parcă asta nu ar fi fost suficient, cei aflați la putere aruncă România într-o nouă criză politică, cu repercusiuni importante și extrem de vizibile în plan economic.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă evoluția cotațiilor pe bursă în cursul zilei de 1 octombrie 2009. Acțiunile societăților de investiții financiare s-au depreciat drastic, cu peste 4%, la circa un sfert de oră după anunțul că miniștrii PSD și-au depus demisiile la Cabinetul premierului Emil Boc.

De asemenea, după revocarea lui Dan Nica de la MAI și retragerea PSD de la guvernare, cursul de referință anunțat joi de BNR a ajuns la 4,2495 lei/euro. Aceasta, în pofida intervențiilor indirecte în piață ale băncii centrale, care nu a reușit să oprească deprecierea leului. În momentul de față leul românesc a atins cel mai scăzut nivel, ajungând la 4,2988!

Standard & Poor’s a atenționat deja că ar putea retrograda ratingul României dacă situația politică va conduce la neîndeplinirea programului de consolidare fiscală și economică la care s-a angajat în acordul cu FMI și, astfel, la o înrăutățire a finanțelor publice. Odată cu programul multilateral de asistență financiară, Guvernul s-a angajat la o consolidare semnificativă atât în ceea ce privește partea de cheltuieli, cât și cea de venituri. Nu este normal însă ca angajamentul de a implementa programul negociat cu FMI să fie supus unui test, în prezent picat de către guvernanți, din cauza încăpățânării președintelui Băsescu de a numi un premier agreat de majoritatea parlamentară.

Cine plătește pentru toate acestea? Cetățenii și firmele românești!

Va veni – foarte curând – timpul, domnule Boc, când dumneavoastră și partidul pe care îl reprezentanți, în frunte cu președintele Băsescu și toate aceste marionete de premieri desemnați, veți face decontul acestei bătăi de joc în fața cetățenilor români.

„Dorințele electorale ale lui Băsescu ne costă prea scump”

„Așa cum era de așteptat, Parlamentul a respins cu 250 de voturi împotrivă Cabinetul tehnocratului Lucian Croitoru. Criza politică de la București se prelungește astfel cel puțin până la alegerile prezidențiale din 22 noiembrie” – cotidianul austriac „Der Standard”.

„Consilierul independent al guvernatorului BNR a fost însărcinat, la dorința lui Băsescu, să alcătuiască un guvern, în ciuda faptului că acesta nu avea susținerea majorității parlamentare” – „Euronews Deustchland”.

„La București nu se întrevede un sfârșit al crizei politice stârnite încă de la începutul lunii octombrie. Majoritatea parlamentară i-a cerut din nou președintelui român să-l nominalizeze pe primarul Sibiului, Klaus Iohannis, drept premier” – „Deutsche Welle”.

Acestea au fost principalele titluri din presa germană, a doua zi după ce Guvernul Croitoru nu a primit votul de învestitură în Parlament.

Se pare că din exterior lucrurile se văd mult mai limpede și mai obiectiv, pentru că la noi toate analizele politice, toate sondajele care apar, două pe zi dacă se poate, sunt lovite de un grad mare de subiectivism și parcă ni s-a așternut un văl pe ochi și ni s-a încețoșat gândirea.

Dacă ar fi să sintetizez cele trei extrase din presa germană, mesajul este simplu: așa cum era de așteptat, Guvernul Croitoru, creat la dorința lui Băsescu, în ciuda faptului că nu avea susținerea majorității parlamentare, nu a primit învestitura Parlamentului.

Se pare că nemții au înțeles ceea ce președintele Băsescu nu a înțeles timp de o lună. Ceea ce este mai grav este faptul că președintele nu a înțeles nici acum că există o majoritate parlamentară care are o propunere de premier, în persoana lui Klaus Iohannis, iar dacă ar fi acceptat această propunere, criza politică s-ar fi încheiat acum câteva săptămâni.

De câte dovezi mai are nevoie domnul Băsescu ca să se convingă că majoritatea creată în Parlament este una viabilă, hotărâtă să pună capăt crizei politice?

Dacă domnul Băsescu insistă cu încăpățânare să numească pe cine vrea el – și se pare că asta face, pentru că, înainte de a-l nominaliza premier pe Liviu Negoiță, a lansat o nouă diversiune, Guvern PD-L–PNL, dar cu premier PD-L-ist, declarând asta fără să aștepte, cum ar fi fost normal, consultările cu partidele de la Cotroceni –, democrația și statul de drept în România anului 2009 sunt puse într-un grav pericol.

Cu fiecare zi care trece sunt tot mai convins că trăim într-un straniu univers kafkian, unde absurdul a pus stăpânire pe spațiul politic, unde legile și Constituția nu mai contează, iar Parlamentul este de decor.

Constat cu tristețe că președintele Traian Băsescu degeaba face un turneu electoral prin țară, pentru că, de fapt, comunicarea sa cu electoratul este un monolog de prostgust. Domnul președinte nu vede sau nu vrea să vadă că oamenii așteaptă cu totul altceva de la un președinte.

Domnule președinte, suntem în a 43-a zi de criză politică, în a 29-a zi de când Guvernul Boc a fost demis și în a 14-a zi de la neînvestirea de către Parlament a Guvernului Croitoru. Aceasta este fotografia României politice, iar dacă această fotografie nu vă cutremură, poate fotografia României sociale vă va trezi la realitate.

În colegiul meu, întâlnesc oameni care îmi spun că se tem pentru locul lor de muncă, se tem că nu-și vor mai putea plăti facturile sau că nu-și vor mai putea trimite copiii la școală. Aceasta este fotografia României sociale despre care vă vorbeam. Ați girat pentru un guvern (Guvernul Boc) care ne-a adus în acest punct critic, ați declarat la începutul anului că principalul dumneavoastră adversar este criza economică, iar criza v-a învins, ați semănat vânt și ați cules furtună, acestea sunt lucrurile cu care vă puteți „lăuda”.

Fac parte din această clasă politică mult hulită de președinte și de armata lui portocalie credincioasă, am înțeles jocul murdar pe care îl practică Domniile Lor, de aceea aș vrea să vorbesc în numele oamenilor pe care îi reprezint aici, în Parlamentul României, și fac un apel la toată

clasa politică să deschidă ochii și să vadă că lumea s-a plictisit de politică, de criză, de televizor, de vești proaste și de altele, și cred că datoria noastră este să readucem românilor normalitatea și încrederea în instituții, singurele lucruri care ne vor garanta o evoluție spre bine.

Normalitatea devine, în acest spațiu românesc al sfârșitului de an 2009, o valoare pe care o asociez, mai mult decât oricând, moderației și bunului-simț. Spectacolul prestat de locuitorul de la Cotroceni și oferit timp de cinci ani cetățenilor acestei țări trebuie să aibă ultima reprezentație pe 22 noiembrie.

„Respectul pentru Parlament trebuie câștigat!”

Respectul cetățenilor pentru instituția fundamentală a democrației, pentru Parlamentul României, trebuie obținut prin fiecare acțiune a membrilor săi, și mai ales prin opțiunile pe termen lung pe care acesta este capabil să le ia. Din nefericire, lipsa experienței parlamentare a celor mai mulți dintre reprezentații în acest for decizional a condus la decizii și soluții provizorii, unele conjuncturale, cu efecte pe termen foarte scurt și fără o strategie de dezvoltare a societății românești pe termen lung.

În ultimii douăzeci de ani, în Parlamentul României au primat numai interesele particulare ale unor lideri politici, orgoliile individuale, amatorismul, competiția politică acerbă fără fond și mai ales ignorarea adevăratelor reforme de care societatea românească avea și încă mai are nevoie.

Principiile constituționale conform cărora statul român este obligat să asigure propriei populații un trai decent, să apere familia și să protejeze copiii proveniți din aceasta, să lupte împotriva exploatării de orice fel a minorilor nu au ocupat niciodată un loc de frunte pe agenda parlamentară românească.

Indiferența vădită a Parlamentului României față de agenda publică românească a avut efecte negative directe asupra fenomenului sărăciei, natalității și a numărului tinerilor care mai doresc să întemeieze astăzi o familie.

În România anului 2009, 3 din 10 copii cu vârsta sub 15 ani sunt afectați de sărăcie, adică mai bine de 350.000 de copii trăiesc sub limita de sărăcie. Dintre aceștia, 77.000 sunt lipsiți de îngrijire părintească, iar peste 25.000 sunt lăsați în grija familiilor extinse. Numai în București și Ilfov, 2.700 de copii sunt luați din sânul familiilor sărace pentru că acestea nu le pot asigura îngrijirea necesară. Peste 70.000 de copii sunt obligați să muncească pentru a supraviețui, în loc să meargă la școală, iar peste 1.200 trăiesc abandonați pe străzile orașelor.

În prezent, copiii și tinerii reprezintă 43% din populația afectată de sărăcie din România. 43% din viitorul României a pornit cu stângul în viață, iar niciuna dintre măsurile postrevoluționare nu le-a oferit vreo perspectivă de ieșire din viața mizeră.

Dacă Parlamentul României nu se dedică exclusiv problemelor generațiilor viitoare, eradicării sărăciei, a exploatării minorilor, creșterii natalității, încurajării familiei biparentale, creării condițiilor de dezvoltare economică și intelectuală a copiilor noștri, nu vom putea aștepta ca această instituție să capete vreodată respectul populației care și-a pus, de fiecare dată, toată încrederea în deciziile noastre.

„Dobânzi prea mari pentru o criză atât de puternică”

Cunoaștem cu toții situația actuală dificilă în care statul român, privat de tranșele de împrumut de la Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană, este nevoit să se împrumute pe piața internă, într-un orizont de timp extrem de scurt, pentru a compensa deficitul bugetar. La fel de bine mai știm că băncile sunt extrem de doritoare de a prinde în corzi pe cel mai bun debitor de pe piață și de a specula această oportunitate la maximul profitabilității financiar-bancare.

Efectul negativ cel mai puternic se reflectă într-o creștere a dobânzilor la creditele disponibile pe piață, privând agenții economici aflați în dificultate sau care doresc să facă investiții de singura lor posibilitate de finanțare.

Așadar, utilizarea pârghiei creditării în situația contracției economice este practic imposibil de fructificat pentru că agenții economici se pot sufoca prin credite pe care nu le pot susține sau care diminuează rata profitabilității lor.

Din nefericire, cei care s-au constituit în majoritatea parlamentară care nu dorește să dea țării un guvern și care au împiedicat astfel, direct, acordarea tranșelor de împrumut nu s-au gândit la efectele macoreconomice pe care gestul lor îl va avea.

Politica consecventă a Băncii Naționale privind susținerea unui curs valutar stabil, chiar stimulativ pentru exporturi, pare să nu fie suficientă pentru revigorarea sectorului privat din România. Ar fi probabil de analizat dacă BNR ar putea apela la ultima pârghie, ultima soluție ce îi stă la îndemână, și anume, diminuarea cuantumului rezervelor minime obligatorii care ar crea mai multă lichiditate pe piață și probabil un credit mai ieftin.

De asemenea, în absența susținerii unei politici guvernamentale bazate pe creditul guvernamental trebuie găsite soluții urgente și eficiente pentru relansarea sectorului privat din România, cel care susține în definitiv bugetul statal și oferă cele mai multe locuri de muncă populației.

„501 ani de la tipărirea primei cărți pe pământ românesc” În 2009 se împlinesc 321 de ani de la prima tipărire integrală a Bibliei în limba română, dar și 501 ani de la tipărirea primei cărți pe pământ românesc – Liturghierul de la 1508.

„Liturghierul lui Macarie” a fost realizat prin strădania Ieromonahului Macarie, din porunca domnului Țării Românești, Radu cel Mare, la 10 noiembrie 1508. Liturghierul tipărit la Târgoviște este primul Liturghier ortodox tipărit din lume. Cu doar 17 ani înaintea apariției acestuia, a fost tipărită pentru prima dată în lume o carte de cult ortodoxă, Octoih, în 1491, la Cracovia, după care urmează încă două cărți: un Ceaslov, în 1493, la Veneția, și un Octoih, în 1494, la Cetinye (Macedonia).

Cartea a apărut în limba slavonă, limba oficială a țării în acea vreme, și cuprindea rânduiala slujbei bisericești ortodoxe. „Liturghierul lui Macarie” din 1508 (ca și Tetravanghelul din 1512, cartea fundamentală a bisericii) a stat la baza slujbei religioase în Țara Românească și în Transilvania, până la introducerea limbii române în biserici.

180 de ani mai târziu, în 1688, s-a terminat tipărirea Bibliei în limba română. Această lucrare este prima traducere integrală a Bibliei în limba română și a fost inițiată de domnitorul Șerban Cantacuzino. După moartea acestuia, în 1688, domnitorul Constantin Brâncoveanu, care i-a succedat

la tron, a finalizat editarea ei. Tipărirea a început la 5 noiembrie 1687 și s-a încheiat la 10 noiembrie 1688.

Cunoscută și sub numele de „Biblia de la București” sau „Biblia lui Șerban Cantacuzino”, această lucrare reprezintă prima ediție integrală în limba română a textului Sfintei Scripturi.

Biblia de la 1688 va contribui la cristalizarea limbii române literare în toate provinciile românești, fiind considerată ca o expresie a unității românilor de pretutindeni. Biblia de la București a contribuit la formarea limbii române, prin impunerea graiului muntenesc ca limbă literară și prin eliminarea termenilor slavoni.

Pentru vremea în care a fost tipărită Biblia de la București, tehnica redacțională și tipografică sunt remarcabile: are 944 de pagini în format mare, iar textul este imprimat cu litere chirilice mici, cu cerneală în două culori, negru și roșu, dispus pe două coloane. Excepție fac cele două prefețe scrise pe o singură coloană. Titlul este încadrat în chenar floral și arată că s-a tradus „dupre limba elinească, spre înțelegerea limbii românești”. Pe verso-ul foii de titlu se găsește stema țării (corbul cu crucea în cioc), într-un mare medalion oval. Cea dintâi prefață, semnată de Șerban Cantacuzino, este dedicată „celor care se află lăcuitori supt stăpânirea noastră, presfințitului mitropolit Chir Theodosie, iubitorilor de Dumnezău episcopi, preacuveoșilor egumeni, smeriților preoți, blagorodnicilor boiari și tuturor celoralalți, pravoslavnicilor creștini”. Cea de-a doua prefață este semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului, și este închinată domnitorului Șerban Cantacuzino.

Biblia de la București a devenit punct de referință pentru toate traducerile textului Sfintei Scripturi care i-au urmat: Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Petersburg (1819), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia de la Sibiu (1856–1858) etc. Biblia de la București (1688) a fost folosită drept bază a tuturor textelor biblice tipărite până în zilele noastre.

George Călinescu afirma că „Biblia românească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru germani.”

„România aproximativă (partea I)”

Onorați colegi, vă rog să-mi îngăduiți să încep această declarație politică printr-o serie de întrebări.

1. Câte instituții publice există în România?

2. Câte hectare irigăm?

3. Câți copii trebuie să meargă la grădiniță anul acesta?

4. Câte spitale la standarde europene nu avem? Domnul

Bazac ne-a spus că trei sunt la standarde europene.

5. Câte procese există pe rolul instanțelor?

6. Câte persoane cu dizabilități trăiesc în România?

7. Câte interpelări parlamentare la care nu avem răspuns

există?

8. Câte calculatoare există în administrația publică?

9. Ce valoare au bunurile confiscate pe teritoriul

României?

10. Ce fonduri de sprijin a primit echipa de liceeni constănțeni care a câștigat concursul de design științific al NASA și Boeing în august 2009, concurs la care au participat peste 1.000 de echipe de copii din întreaga lume?

Sunt întrebări la care mi-am dorit de multe ori să am un răspuns corect, cu două-trei cifre după virgulă, dacă se poate, și nu informații de acum câțiva ani sau din surse incerte. Mai mult, nu consider că este necesar să invităm un ministru la o comisie sau să facem o interpelare pentru a afla astfel de informații. Irosim și din timpul dânșilor și din al nostru pentru a afla, prea des, ceea ce de fapt nu știm și, prea rar, ceea ce știm cu adevărat.

Răspunsurile la întrebările de mai sus ar trebui să fie ușor accesibile.

Cel puțin la fel de important ca modul în care statul administrează banii este modul în care acesta administrează informația. Pentru că unele salarii în sectorul public sunt încă la un nivel scăzut față de poziții cu responsabilități similare din mediul privat, informația ar putea fi utilizată ca monedă de schimb, situație ce ar exceda normalitatea unei democrații.

Continuăm să driblăm cu nonșalanță probleme de fond. Ne zâmbim unii altora și ne spunem că este greu, că nu sunt bani, că avem priorități câte în lună și în stele.

Greu a fost și va fi în continuare. Cui îi mai arde de zâmbit?

Să știm ce gestionăm nu poate fi decât chintesența priorităților. Ar fi bine să începem după alegeri, dar care alegeri?

Există parlamentari care au experiența administrării unor entități private. Îi întreb dacă concepeau să le conducă pe baza unor cifre mai vechi de câteva zile.

Parlamentul, una dintre cele mai tăbăcite instituții, are probabil cel mai transparent, informativ și actualizat site public din România, deci se poate ca informația publică să fie disponibilă aproape în timp real.

Ne dorim ca acest lucru să constituie o bună practică pentru celelalte puteri din stat. Ca să exemplific, cred că ar fi util ca în permanență să vedem care este încărcarea unei instanțe sau lista scurtă a proiectelor asumate de către miniștri sau primari, într-o manieră facilă precum: proiect, sumă, termen de implementare și ce se întâmplă dacă nu se întâmplă. Noi, ca parlamentari, am putea să ne propunem câteva inițiative parlamentare la început de mandat, cu termene de depunere. Nu-i o rușine să lăsăm locul altora dacă nu ne descurcăm. Patru ani înseamnă foarte mult pentru o țară care nu mai are răbdare.

Era nevoie de semnale din presă ca să aflăm ce salarii sunt în anumite instituții, când avem declarații de avere obligatorii? În loc ca aceste declarații de avere să se completeze într-un formular electronic, cu o bază de date unică în spate, noi, în cel mai bun caz, le scanăm și le punem pe mii de site-uri, ca să facă toată lumea mușchi la degete din click-uri de mouse și adunat cu abacul. Să fie oare așa pentru că ar fi jignitor să rugăm mai apăsat un șef de instituție să folosească un calculator conectat la Internet, căci, slavă Domnului, calculatoare și conexiuni la Internet am tot achiziționat.

Era nevoie de presiunea opiniei publice ca să începem să ne numărăm agențiile? Cei mai mulți dintre noi pur și simplu nu știau câte sunt și cu ce se ocupă. Chiar dacă măsura reorganizării unor agenții este impopulară, inițiativa Guvernului de a intra în detalii instituționale nu poate fi decât un mare pas spre normalitate.

Sperăm că această reașezare va reduce și mai accentuat numărul taxelor parafiscale, pe lângă eventualele reduceri de costuri bugetare sau extrabugetare.

Cu deosebit respect, vă pun în vedere faptul că aproape 50% din populația României are acces la Internet. Informația nu trebuie să se mai blocheze într-un fișet sau într-un pix. Ea trebuie să fie disponibilă pe un site de Internet, agregată

corespunzător pentru decidenți și alte persoane cu interese legitime.

Cu maturitate politică trebuie să constatăm că anumite eforturi de introducere a unor sisteme informatice nu au fost încă amplificate corespunzător.

Continuarea proiectelor ce își propun să modernizeze administrația, aducând-o mai aproape de noi, în calitate de contribuabili, are capacitatea de a economisi sume importante la buget. Ce economisim din utilizarea mijloacelor electronice trebuie să se ducă în creșterea calității serviciilor furnizate de către stat celorlalte 50 de procente care încă nu au acces la Internet.

Numai din utilizarea Sistemului Electronic de Achiziții Publice în primele 8 luni ale anului 2009 am economisit 400 de milioane de euro din valoarea inițială a achizițiilor publice bugetate. Este legitim să sprijinim destinații utile pentru aceste economii și să propunem soluții.

Traversăm o perioadă în care, ca să putem lua decizii corecte ar trebui să știm și câte ouă pun găinile din România în galantare.

Salut, cu această ocazie, pionieratul domnului vicepreședinte Adrian Năstase!

Stimați colegi, vă rog să-mi permiteți să trec într-un repertoriu al notelor joase.

Multe discuții au în prezent epicentrul în importanța unor categorii socioprofesionale și salariile pe care le merită.

Aduc în discuție copiii fără părinți și bătrânii fără copii.

Avem soluții decente pentru ei, ca să putem ocupa atât de vehement tot spațiul public cu problemele celor în putere sau la putere?

Ce se întâmplă cu bătrânii care nu au copii?

Îi rog pe cei care cunosc soluțiile implementate să ne explice în ce constau acestea.

Despre copiii fără părinți ce să vă spun, în afară de faptul că tot noi ar trebui să fim vocea lor.

Pe când un program de construire a unor centre moderne de acomodare, similare sălilor de sport, caselor pentru tineri sau bazinelor de înot?

Dragi colegi, permiteți-mi să mai adaug o ultimă întrebare: știm câți copii fără părinți și bătrâni fără copii avem?

*

## „Moralitatea iliesciană”

Primele alegeri așa-zise libere au dat câștig de cauză grupărilor de stânga. Proaspeții aleși ai domnului Iliescu promiseseră, încă din start, poporului democrație, libertate, proprietate, un nivel de trai mai ridicat și fericire.

Ce m-a deranjat pe mine a fost hoția pe față a unora din gașca iliesciană. Se fura totul, pământuri, capitaluri, utilaje, întreprinderi, bani de la bănci. S-a furat tot ce se putea, fără rușine, în mandatele iliesciene.

Se nășteau peste noapte miliardari (denumiți, mai apoi, de carton), care cotizau pentru oamenii puterii iliesciene.

Se furau case și se nășteau noi proprietari pentru acestea.

Moralitate? Pardon, ziceau, suntem în tranziție, fură fiecare cât poate! Niciun glonț, în nicio scăfârlie, n-a zdruncinat lipsa de moralitate a puterii iliesciene. Cetățeanul nu conta, el a fost bun doar pentru voturi. Această cutremurătoare situație nu putea dura la nesfârșit. Și-au găsit nașul – actualul și viitorul președinte Traian Băsescu.

În locul întreprinderilor distruse, puterea iliesciană nu a pus nimic și nu a creat nicio facilitate pentru ca acest lucru să se realizeze liber. Au declanșat un adevărat genocid împotriva economiei și populației românești.

Puterea iliesciană a monopolizat privatizările într-o singură mână și a creat cea mai potrivită conjunctură pentru dezvoltarea corupției și a crimei organizate, oficiale, de stat.

Crimele de tot felul, evaziunea fiscală la vârf, corupția la vârf și mai mare, diversiunile de tot felul, orice în afară de politica națională de dezvoltare a țării au fost principalele atribute morale ale puterii iliesciene, prin falangele premierului rapace, Adrian Năstase, care se ascunde sub umbrela Parlamentului.

Ceea ce a oferit țării și cetățenilor ei puterea iliesciană întrece orice închipuire a mea în materie de moralitate politică.

Față de politica și morala iliesciană –„Curat murdar, Coane Fănică!” – vezi privatizarea PETROM, a combinatelor siderurgice, a fostelor IAS-uri profitabile și a subsolului României.

„Perspective de viitor ale românilor de peste hotare” Numeroasele convulsii în plan social caracteristice anilor ’90, proiecțiile faste ale unor sisteme de salarizare mai avantajoase, poate, în ultimă instanță, mirajul, uneori aproape inexplicabil, exercitat de spațiul occidental, cu toate atributele sale, au deschis în România perspectiva dramatică și complexă a plecatului peste hotare în speranța unui trai mai bun.

Fenomenul a generat de-a lungul timpului povești de succes, dar și eșecuri, familii frânte, singurătate, aventură, scandaluri de dimensiuni internaționale, speranțe îndeplinite sau spulberate și multe altele amestecate în zeci de milioane de feluri, în milioane de locuri, în sute de mii de experiențe, în zeci de mii de destine. Actanții, cei care au ales sau aleg calea pribegiei, ar trebui priviți nu în treacăt, ca obiecte pasagere ale unor promisiuni electorale deșănțate și fanteziste, ci cu responsabilitate, ca părți ale unui tablou viitor încărcat de semne de întrebare.

Pe frunțile celor ce muncesc legal dincolo de granițe lasă urme doar calculele financiare lunare și, uneori, poate, solitudinea, încrâncenarea ori dorul de casă.

Pe umerii celor ce își desfășoară activitatea la negru, ai celor ce rătăcesc din loc în loc, din țară în țară, apasă însă greu incertitudinea, insecuritatea. Cu siguranță cei mai mulți dintre ei se vor întoarce în România la bătrânețe și, probabil, nu vor putea beneficia de o pensie decentă ori de binefacerile sistemului asigurărilor de sănătate. Se vor transforma, periodic, poate, ca și astăzi, în metafore aducătoare de voturi, vor compune mase de dimensiuni apreciabile ultrasensibile la manipulări grosolane.

În același timp, însă, vor întruchipa permanent o gravă problemă socială, o provocare serioasă pentru care actuala parte a clasei politice aflate la guvernare nici măcar nu a schițat deocamdată vreo variantă de rezolvare.

„Interesul personal al președintelui Băsescu, mai presus de interesul național”

Președintele Băsescu ne demonstrează în aceste zile tuturor că dorințele sale, devenite realitate în orice condiții, și mai ales impunerea voinței sale cu orice preț reprezintă, de fapt, adevărata rațiune a sintagmei, implementată în acest mandat al său la Cotroceni, „președinte jucător”.

Nu are nicio importanță situația economică și financiară dramatică în care se găsește România din cauza incapacității guvernelor Boc, girate cu toată generozitatea și siguranța celei mai bune soluții de către însuși președintele Băsescu, timp de aproape un an.

Când o majoritate de peste 65% în Parlament vine și-i propune președintelui un premier după nici 24 de ore de la căderea Guvernului Boc II, iar această soluție are și o largă susținere în rândul cetățenilor, acesta răspunde cu o desemnare de premier anticonstituțională, cu consultări în bătaie de joc și, deci, fără un sprijin real în rândul partidelor parlamentare, doar de dragul de a-și arăta lumii – așa cum a făcut-o permanent timp de cinci ani – forța absolută.

Președintele ne-a obișnuit în acest mandat al său cu schimbarea opiniilor peste noapte, cu afirmații retrase după cinci minute, cu argumente uitate a doua zi, cu promisiuni neonorate niciodată, cu perpetuarea scandalului, a diversiunilor și disensiunilor permanente, acțiuni prezidențiale care au avut ca efect doar aruncarea tuturor instituțiilor statului într-o degringoladă fără precedent.

Dar această nouă ipostază a președintelui Băsescu, de indiferență totală față de consecințele ultimelor sale jocuri cu iz electoral evident, se repercutează în mod negativ în ceea ce privește nevoia României de stabilitate. Nu mai are absolut nicio motivație reală: vreți premier independent? Vă dau eu unul! Vreți premier primar? Vă dau eu altul decât cel pe care-l vreți voi! Importat este faptul că numai eu decid!

Atât vrea să ne transmită președintele, acestea sunt propunerile individuale ale președintelui de premieri fără nicio susținere parlamentară, fără reale atribute de rezolvare a unei noi crize inițiate și întreținute cu combustibil din belșug de același președinte.

Este fără echivoc faptul că nu ieșirea din vreo criză în care am intrat, împinși de nenumăratele jocuri diversioniste ale președintelui Băsescu, a figurat vreun moment în intențiile afișate de președinte în aceste zile de campanie furibundă, ci pretenția acestuia de a impune minoritatea în defavoarea majorității, de a dicta și decide tot, de a avea întotdeauna ultimul cuvânt, indiferent de urmări.

Nu ne mai rămâne decât să sperăm că această tendință dictatorială, manifestată și în ultimele sale zile de mandat, va reprezenta doar ultimul joc la cacealma al președintelui Băsescu.

„Dizolvarea Parlamentului”

Iată o procedură constituțională care nu a fost aplicată niciodată în România postdecembristă, deși a fost invocată și dorită de mai multe ori în cei 20 de ani de democrație originală. De regulă, cei din Executiv, dornici de a avea cât mai largi susțineri parlamentare, sunt tentați să-și încerce norocul cu noi alegeri, iar deputații și senatorii, la modul general, manifestă un conservatorism aproape biologic la ideea de a se prezenta din nou în fața electoratului.

În țările cu sisteme politice democratice, dizolvarea parlamentului nu sperie pe nimeni, fiind o metodă clasică pentru deblocarea sau evitarea crizelor politice prelungite. Cazul Italiei postbelice este foarte cunoscut în toată Europa, dar aproape toate statele au trecut prin acest gen de situații.

La noi, țărăniștii regretă și astăzi că nu au folosit oportunitatea pe care au avut-o în primăvara anului 1997 de a anula componența celor două Camere legislative ale Parlamentului României și de a organiza alegeri anticipate. Ar fi scăpat de boicotul la care era supusă atunci politica lor de guvernare din partea lui Traian Băsescu, ministru al transporturilor în chiar Guvernul pe care-l conduceau. Nu au făcut-o și acum se zbat în subsolul politicii românești, iar cel de care ar fi trebuit să scape atunci ocupă fotoliul principal din chiar sala tronului.

Traian Băsescu însuși, la câteva săptămâni de la instalarea Guvernului Alianței DA, sub pretextul eliminării „soluției imorale PUR” (n.n. Partidul Umanist Român), a făcut tot ceea ce-i era la îndemână pentru a scăpa de premierul acelei perioade, Călin Popescu-Tăriceanu. Ca și țărăniștilor, și președintelui cred că-i pare rău că a ratat acel moment politic.

Dacă în trecut ocaziile au fost ratate, circumstanțele actuale nu cred că vor fi irosite și se va ajunge și la noi la alegeri anticipate. Opțiunile partidelor politice pentru o astfel de alternativă pot fi exprimate numai cu jumătate de gură datorită implicării lor totale în campania electorală pentru alegerile prezidențiale. Deși și el implicat în campania pentru acest scrutin, președintele a invocat deja varianta chemării la urne pentru noi alegeri legislative. PD-L-ul și președintele doresc o ieșire de acest tip din blocajul actual, PSD-ul și PNL-ul nu se pot opune la nesfârșit unei astfel de variante, iar UDMR-ului nu-i prea pasă dacă criza politică se va mai prelungi în România cu încă trei luni. Totul depinde de cine va câștiga fotoliul de la Cotroceni.

Modul cum a ales președintele candidații pentru funcția de prim-ministru al României, graba cu care s-au format aceste guverne, solicitările de a fi supuse cât mai rapid votului de încredere al Parlamentului, lipsa oricărei disponibilități pentru compromis ascund, după mine, voința și plăcerea președintelui (și a partidului de guvernământ care i se subordonează) de a vedea cât mai rapid Legislativul dizolvat. Ei știu bine că declarațiile care susțin că validarea în Parlament a unui nou guvern este vitală pentru țară, că raporturile cu organismele financiare internaționale nu pot fi menținute fără alegerea unui nou guvern, că România nu poate trăi fără un buget votat în decembrie sunt doar pentru naivi.

Guvernul Boc va rămâne în funcție până la data validării unui viitor guvern (nu se știe când, dar nu mai devreme de 6 decembrie!) și acest lucru nu are cum să-i displacă lui Traian Băsescu. O mică problemă ar fi cu „interimarii” din acest Guvern cărora le expiră termenul constituțional în care pot rămâne în funcție înainte de verdictul final al bătăliei pentru Președinția României, dar probabil nu va fi foarte dificil de găsit o rezolvare la această chestiune.

Prin urmare, alegerile prezidențiale din această lună nu vor fi ultimele dintr-un lung ciclu de 4 scrutine în 20 de luni. O democrație în stadiul de adolescență cum este cea a țării noastre suportă greu perioadele de campanie electorală de aproape 2 ani la care tot este supusă. Dar nu va conta acest lucru, așa cum nu-i va interesa pe cei ce vor decide alegerile cât vor costa acestea pentru o țară care abia atunci va fi la vârful crizei economice despre care se tot vorbește. Din pure rațiuni politicianiste (și președintele este un politician!) vom avea în primăvara viitoare alegeri anticipate. Altfel, analiștii televiziunilor, ai sondării opiniei publice, consultanții și consilierii, agitatorii de profesie și lătrăii (politicieni, chibiți și analiști) ar putea ajunge în faliment. Și atâta ne-ar trebui...

„Manifestări ceaușiste reînviate de domnul Băsescu și al său partid portocaliu”

Mai sunt puține zile până la încheierea campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale și întâmplările de la acțiunile manifestărilor publice organizate de PD-L pentru președintele Băsescu devin din ce în ce mai incredibile pentru România anului 2009. Că domnul Băsescu a avut și are un singur scop în mandatul prezidențial pe care l-a avut – dar, mai ales, perpetuarea și întărirea maximă a aceluiași scop în următorul mandat, pe care și-l dorește cu atâta ardoare – este deja un fapt demonstrat la fiecare pas al său în ultimii cinci ani: unic decident, conducător absolut, implementator desăvârșit al bunului plac băsescian!

Împărțirea țării, în funcție de aplauzele și lingușelile utilizate în acești ani vizavi de președintele în funcție, în doar două categorii posibile – buni și normali=pro-Băsescu+PD-L, și restul=cei susținuți sau susținători ai mogulilor, ai presei vândute, ai intereselor de toate felurile – a ținut o perioadă capul de afiș al scenetelor improvizate de amatorii portocalii și de iubitul lor conducător, domnul Băsescu.

Dar realitatea este cea care se vede cu ochiul liber, fără decoruri vopsite aparent cu noroi de concurență și fără replici inventate de vreun sufleor din partidele celorlalți candidați la președinție: PD-L și domnul Băsescu organizează manifestări regizate până la ultimul amănunt, cu repetiții intensive, cu oamenii aduși pe bani publici din toate colțurile țării ca să dea bine la tv și la sondaje apărute la fiecare oră.

Acțiunea „autobuzul de stat”, cu agitarea întregii țări pentru fiecare baie de mulțime a domnului Băsescu, ne reamintește, cu tristețe, de mobilizările forțate de dinainte de 1989, organizate de PCR.

S-a întâmplat și la Alexandria, s-a întâmplat și la Iași, la Constanța, la Timișoara și a depășit orice limită la Craiova, unde aproximativ 50 de autobuze și 30 de microbuze ce aparțin Societății Naționale a Lignitului Oltenia, prestatorilor de servicii pentru această societate și Complexului Energetic Turceni au fost puse la dispoziția membrilor și simpatizanților PD-L pentru mitingul de la Craiova al lui Traian Băsescu.

Dar ce este și mai grav și dincolo de orice limită admisibilă într-o țară democratică este forțarea oamenilor simpli, cei mai mulți șomeri sau foarte săraci, să devină simpatizanți ai unui candidat la Președinție pentru câteva firimituri aruncate cu dispreț, obligați de împrejurările nefaste ale momentului sau de condițiile impuse de organizatorii portocalii: „Ni s-a promis o zi liberă dacă mergem la Craiova, că ni se dă mâncare și apă”, „ne-au spus la serviciu că trebuie să mergem să ajutăm și am venit”, sunt doar câteva declarații ale unor participanți de nevoie la aceste manifestări tumultuoase de campanie pentru domnul Băsescu.

Este trist că lucrurile au putut degenera într-un asemenea derapaj de la principiile democrației și ale bunului-simț, dar noi toți vom fi vinovați dacă mai acceptăm măcar cinci minute în plus astfel de oameni care recurg la metodele desprinse din fostul regim comunist, regim care ne-a ținut în întuneric timp de 50 de ani!

„Fapte, nu vorbe!”

După cum bine știți, Parlamentul României a adoptat miercuri, 4 noiembrie, cu 259 de voturi pentru, din partea PSD, PNL, UDMR și minorități, 4 împotrivă și 120 de abțineri din partea PD-L, o hotărâre prin care solicită Guvernului să prezinte Proiectul bugetului de stat și Proiectul bugetului asigurărilor sociale pe anul 2010.

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, mai precis articolul 26 alin. (3) prevede că „în cazul încetării mandatului său, în condițiile prevăzute de Constituție, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte de lege”.

Într-un astfel de cadru legislativ s-a adus în discuție necesitatea modificării legii de organizare a Guvernului, o modificare esențială, potrivit căreia Guvernul interimar va fi competent să întocmească Proiectul bugetului de stat și Proiectul bugetului asigurărilor sociale pe anul 2010.

Pornind de la principiul tehnic potrivit căruia o hotărâre nu poate modifica o lege, ci exclusiv o lege poate modifica o altă lege (în speță, este imperativ necesar un proiect de lege de modificare a legii de organizare și funcționare a Guvernului, care să ateste că Guvernul nu poate iniția proiecte de lege, cu excepția bugetului de stat și a legii bugetului asigurărilor sociale), susținem că o astfel de hotărâre este în mod evident o hotărâre neconstituțională, întrucât potrivit articolului 110 alin. (4) din Constituție „guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) și (2) îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern”.

Trebuie subliniat în mod imperativ faptul că liderul PSD, domnul Mircea Geoană, propune o astfel de modificare a legii la mai puțin de o săptămână după ce Parlamentul a adoptat hotărârea care obligă Guvernul Boc să vină în fața Legislativului cu proiectul de buget pentru anul 2010, o hotărâre considerată ca fiind „o declarație de bună-intenție”, care nu face decât să ateste încă o dată demagogia membrilor PSD, PNL și UDMR, precum și achiesarea acestora la principiul imoral „interesul poartă fesul”.

Într-un astfel de context haotic în care avem nevoie mai mult ca oricând de un guvern stabil, lucid, competent, context în care însuși Președintele României, Traian Băsescu, dar și membrii PD-L susțin îndeaproape promovarea unui prim-ministru neutru, responsabil și competent, liderii partidelor politice PSD, PNL și UDMR refuză să participe la întâlnirea cu noul premier desemnat, domnul Liviu Negoiță.

Justificările în acest sens sunt variate, pornind de la simple prejudecăți, spre exemplu, atitudinea UDMR, care a declarat că formațiunea sa nu va lua parte la discuțiile cu noul premier desemnat „deoarece este o întâlnire lipsită de conținut”, ajungându-se până la motive penibile, care nu fac decât să prelungească starea de incertitudine și haos continuu, în speță, poziția PSD, care a declarat că nu va participa la această întâlnire întrucât „nu se mai vrea participarea la acest circ”.

Să nu uităm, de asemenea, poziția persuasivă și atitudinea ofensivă și insistentă a membrilor PSD, PNL și UDMR în raport cu numirea în funcția de prim-ministru a domnului Klaus Iohannis, motivând competența desăvârșită și caracterul de bun gospodar al acestuia.

Stimați colegi, nu aveți convingerea că domnul Liviu Negoiță ar putea fi un prim-ministru la fel de bun gospodar, responsabil, calculat și competent ca și stimabilul domn

Klaus Iohannis? De ce domnul Liviu Negoiță să nu se bucure de sprijinul și suportul nostru? De ce să acționăm mânați de prejudecăți și impulsuri de moment?

Dragi colegi, în condițiile în care membrii PSD, PNL și UDMR susțin prin vorbe ideea unui guvern stabil, pregătit să înfrunte „furtuna de pe mare” prin fapte, membrii PSD au decis ca prin proceduri parlamentare să determine ca votul asupra învestirii Cabinetului Negoiță să nu fie acordat înaintea alegerilor prezidențiale.

În acest sens, ipocrizia acestora, precum și penibila și vădita disproporție dintre vorbe și fapte nu fac decât să confirme o demagogie prost și ieftin mascată, care nu poate genera decât o puternică stare de convalescență de care România se apropie cu pași mari și repezi.

„Colegii PSD și PNL vor în vacanță!”

Nu îmi pot explica altfel declarația dată de unii șefi ai celor două partide prin care sugerează birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului să nu se reunească pentru votarea Guvernului propus de premierul desemnat Liviu Negoiță.

Domnilor colegi, ne aflăm la un pas de un dezastru economico-financiar și dumneavoastră vă arde de vacanță! A nu vota Guvernul echivalează cu o sinucidere socială. Ce fel de partid social-democrat este PSD dacă nu dorește respectarea legislației? Ce fel de partid cu valențe liberale este PNL dacă nu dorește sprijinirea economiei și a afacerilor? Pentru că, într-un final, asta înseamnă votul de încredere dat unui guvern în situația de criză în care se află România. Tergiversarea procedurilor de vot pentru Cabinetul Negoiță este un gest politic împotriva Constituției. Să fi ajuns oare Parlamentului României la cheremul PSD și PNL?

Mă uit la colegii din PSD: în urmă cu ceva timp, au desființat Guvernul care a propus legea responsabilității financiare. Odată cu începerea campaniei electorale, au devenit foarte interesați de această lege.

Dacă vreți să arătați electoratului că vă pasă cu adevărat, atunci votați Cabinetul Negoiță, domnilor!

Colegii PNL au început să împroaște cu noroi în români. Da, domnilor, în acei români care l-au votat președinte pe Traian Băsescu. A-i categorisi pe aceștia ca fiind alcoolici, țigani sau prostituate înseamnă a împroșca cu noroi milioane de români. Ați mai încercat odată să nu țineți cont de părerea electoratului, atunci când ați dorit să înlăturați Președintele țării, și majoritatea zdrobitoare v-a dat peste nas. Chiar membrii și simpatizanții PNL au acordat votul de încredere președintelui Băsescu. Acum îi etichetați și pe aceștia ca fiind țigani și alcoolici. Propriul electorat! De ce vă este frică, domnilor? De faptul că o parte dintre dumneavoastră vor vota pro Cabinetul Negoiță?

Este singurul gest care denotă o adevărată maturitate politică, lucru ce nu poate fi cerut oricui.

Știți cât costă România jocul pe care îl faceți voi, cei din coaliția Grivco? Mai mult decât poate îndura simplul cetățean. Sau poate că asta doriți, haos și dezordine.

În fața lumii ne-am pierdut oricum credibilitatea. Majoritatea celor prezenți aici mai au puțin și o vor pierde și pe cea din ochii propriului electorat. Poate că totuși PSD și PNL au dreptate, poate că totuși trebuie să luăm o vacanță și să ne prezentăm în fața alegătorilor din nou, dar într-o formulă mai restrânsă, doar 300 dintre noi.

„20 de ani de la căderea Zidului Berlinului”

Prin declarația politică de astăzi doresc să evoc evenimentele petrecute acum 20 de ani, la 9 noiembrie 1989, în Berlin. Căderea zidului ce despărțea Berlinul de Est de cel de Vest a fost nu doar momentul care marca încheierea unei ere și un pas spre unificarea Germaniei, ci a fost și momentul în care țările din Europa aflată sub influența URSS au înțeles că a venit timpul înlăturării regimurilor comuniste.

Și acum, după 20 de ani, când derulăm firul evenimentelor din seara zilei de 9 noiembrie, ne dăm seama ce momente unice și pline de emoție am trăit atunci. Ironia face că totul a pornit de la o gafă a autorităților est-germane. La ora 6:53 p.m., ora locală, ministrul est-german al propagandei, Günter Schabowski, anunța că s-a luat hotărârea de a permite est-berlinezilor să viziteze Germania Occidentală, neoferind mai multe detalii cu privire la metodologia de aplicare a acestei noi legi. Întrebat fiind de către un reporter de când intră în vigoare această lege, șovăind și oarecum nepregătit, ministrul răspunde: „După câte știu eu, intră în vigoare imediat, chiar acum”. În realitate, ordinul era că accesul era permis pe baza unei vize, însă, în scurt timp, zeci de est-berlinezi s-au prezentat la punctele de control, dorind să intre în Berlinul de Vest. Grănicerii erau și ei nedumeriți. Neștiind cum se aplică legea, nereușind să afle mai multe de la superiorii lor și numărul cetățenilor adunați la graniță fiind tot mai mare, au lăsat mulțimea să treacă.

Vest-berlinezii i-au primit pe vecinii și frații lor din Est într-o atmosferă euforică. Deși demolarea oficială a început pe 13 iunie 1990 și s-a terminat în noiembrie 1991, ziua de 9 noiembrie este sărbătorită ca zi a Căderii Zidului Berlinului. Astăzi putem vedea imaginile reluate de sute de ori de televiziunile de atunci: berlinezii dansând fericiți pe coama zidului, la Poarta Brandenburg, strigând din toate puterile „Die Mauer ist Weg!” (Zidul a dispărut).

Zidul Berlinului a fost un simbol al graniței dintre două lumi, al separației dintre economia de piață și economia centralizată, dintre libertate și constrângere, dintre regim totalitar și democrație. Ceea ce s-a petrecut de-a lungul anului 1989 în țările din Europa Centrală și de Est a fost doar începutul.

Au trecut 20 de ani, adică o generație. Pentru cei care astăzi sunt în jurul acestei vârste valorile europene și euroatlantice sunt un dat natural. Piața liberă europeană, drepturile și libertățile cetățenești de care ne bucurăm acum erau pe atunci doar un vis. După 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului s-au schimbat multe în Europa și în lume. După 20 de ani, țări din Europa Centrală și de Est sunt membre ale Uniunii Europene și NATO. Prăbușirea Zidului Berlinului a marcat începutul unei Europe, așa cum este ea astăzi: un spațiu al unității, egalității, libertății și solidarității.

„Băsescu sabotează sistematic politica externă a României”

Iată că istoria diplomației românești se repetă, iar toate gafele au un numitor comun: Traian Băsescu. În urmă cu numai o lună, Băsescu s-a încăpățânat să nu trimită UE decât o nominalizare pentru funcția de comisar european, spulberând, astfel, șansele ca România să primească mandatul comisariatului pentru agricultură. Acum, UE ne

supune unui nou test: suntem sau nu în stare să lăsăm deoparte zâzania politică și să susținem un om competent pentru o funcție extrem de influentă în Europa? Este vorba despre Adrian Severin, care este luat în calcul pentru postul de înalt reprezentant pentru politică externă, vicepreședinte al Comisiei Europene și președinte al Consiliului pentru Afaceri Europene.

Băsescu se comportă în continuare ca un vampir politic, iar nicidecum ca un președinte încă în funcție. E tot mai clar că în momentul de față România nu e condusă de un președinte, ci de un candidat disperat. În momentul în care noutăți de asemenea anvergură privind politica externă sunt anunțate de către domnul Geoană, există două variante pentru care Băsescu se face că plouă: fie a uitat că un președinte trebuie să fie interesat de aceste lucruri, fie este atât de înveninat împotriva contracandidatului său, Mircea Geoană, încât e dispus să lipsească România și de această șansă.

Faptele vorbesc de la sine: până acum, nici Băsescu, nici guvernul său nu au clintit vreun deget pentru a-l susține pe Severin, și nici nu o vor face, căci nu au cum să câștige voturi din asta. Ar trebui să le crape obrazul de rușine, dar obrazul lui Băsescu s-a tot îngroșat în ultima vreme.

„Ziua Internațională de Luptă Împotriva Rasismului și Antisemitismului”

Moto: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială” – art. 4 alin. (2) din Constituția României.

În fiecare an, pe 9 noiembrie, este marcată Ziua Internațională de Luptă Împotriva Rasismului și Antisemitismului, în amintirea victimelor „Nopții de cristal”, o noapte ce a întunecat istoria omenirii prin violențele la care s-au dedat naziștii: peste 7.000 de magazine au fost atacate și distruse, aproximativ 200 de sinagogi arse, peste 30.000 de evrei arestați și trimiși în lagărele de concentrare, o noapte ce este văzută ca începutul simbolic al Holocaustului.

Nu doresc să fac o trecere în revistă a acelor fapte și să dezgrop acele orori petrecute în anii ’30–’40 ai secolului XX, în toată Europa, aș vrea doar să nu uităm și să nu stăm liniștiți că nu se vor repeta, pentru că sămânța rasismului n-a dispărut. Din păcate, chiar și astăzi putem vedea, de exemplu, manifestări antițigănești în Europa anului 2009, inclusiv în România. N-ar trebui să uităm nici manifestările rasiste și xenofobe din Italia, îndreptate împotriva cetățenilor de origine romă și românilor.

Toate aceste semnale ne indică faptul că pericolul rasismului n-a dispărut, iar criza economică ar putea să-l accentueze, alături de xenofobie.

Avem legi care incriminează rasismul, discriminarea, xenofobia, antisemitismul, dar nu este suficient. Trebuie să facem mai mult, trebuie să promovăm respectul față de cel de lângă noi, trebuie să promovăm toleranța pentru că „Rasismul este cea mai gravă amenințare adresată unui om de către alt om – un maxim de ură cu un minim de motivație”, după cum spunea A.J. Heschel.

„Reforma finanțării sistemului sanitar”

Sistemul public de sănătate prezintă, în forma actuală, multiple disfuncționalități, dar principala problemă o reprezintă resursele insuficiente alocate de stat, deoarece cele 4,5% procente din PIB alocate sănătății sunt insuficiente și nu contribuie la îmbunătățirea calității actului medical pentru cei 22 de milioane de beneficiari. Constatăm că, din cauza deficitului de finanțare, sistemul de asigurări sociale de sănătate nu reușește să-și îndeplinească scopul pentru care a fost creat, mulți dintre cei care plătesc la Fondul de Asigurări Sociale de Sănătate ajung să nu mai poată beneficia de servicii medicale atunci când au nevoie de ele.

Principalele măsuri care trebuie luate pentru eficientizarea finanțării sistemului sanitar consider că trebuie să fie creșterea numărului de contribuabili la bugetul asigurărilor sociale de sănătate și a surselor de alimentare a acestui buget, precum și calcularea contribuției în funcție de venituri. Consider necesară introducerea unui mecanism prin care să poată fi colectată o parte din contribuția plătită de românii care lucrează în străinătate la fondurile de asigurări de sănătate din statele de destinație. La ora actuală, avem un număr considerabil de români care lucrează în străinătate, dar care și-au lăsat cea mai mare parte dintre membrii familiei în România, aceștia din urmă beneficiind de servicii medicale deseori fără a fi asigurați – în felul acesta, românii plecați la muncă în străinătate nu mai sunt solidari cu cei pe care i-au lăsat în țară, ei contribuind la sistemele de asigurări sociale din statele de destinație.

O problemă majoră a Fondului de Asigurări Sociale de Sănătate o constituie numărul mic de contribuabili dublat de numărul mare de beneficiari – în acest context, existența scutirilor la plata contribuției la Fond afectează în mod considerabil posibilitățile de furnizare a serviciilor medicale pentru asigurați și, totodată, încalcă principiului solidarității. Considerăm că pentru o bună funcționare a sistemului nu trebuie să fie introduse scutiri de plată a contribuției de asigurat la Fond fără ca plata contribuției pentru cei scutiți să fie suportată din alte surse, inclusiv de la bugetul statului. Dacă statul dorește protecție socială, trebuie să o facă din alte fonduri decât cele ale bugetului asigurărilor sociale de sănătate – formula actuală limitează cantitatea și calitatea serviciilor medicale de care pot beneficia cei care plătesc contribuții la acest buget. Spre exemplu, contravaloarea serviciilor medicale acordate în cadrul pachetului minimal de servicii medicale trebuie să fie suportată de la bugetul de stat sau de la bugetul asigurărilor sociale, ea constituind o măsură de protecție socială.

Consider necesară și recuperarea, de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a tuturor costurilor aferente serviciilor medicale acordate victimelor în cazurile de accidente rutiere sau de agresiune. Spre exemplu, deși legislația specifică asigurărilor auto obligatorii prevede acoperirea costurilor tratării și despăgubirii victimelor accidentelor rutiere, acestea intrând în prețul polițelor, nu există o procedură de încasare de către Casă sau de unitățile sanitare a contravalorii serviciilor medicale acordate victimelor de la asigurători, ceea ce aduce o pagubă considerabilă bugetului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

Trebuie identificate urgent soluții complementare de finanțare a sistemului public de asigurări de sănătate, înainte ca acesta să intre oficial în moarte clinică, dar cum de la

ministerul de resort, condus de un ministru interimar, soluțiile se lasă așteptate sau nu există, probabil că finalitatea imediată va fi greu de acceptat de către noi toți.

„Avertismente care trebuie să ne trezească la realitate” Fermierii și populația sunt puternic afectați, și nu de puține ori tragic afectați, de folosirea în necunoștință de cauză a pesticidelor. Problema este cu adevărat gravă după apariția și aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 și apariția a peste 5 milioane de proprietari de teren și circa 5,3 milioane de gospodării individuale care își au proprietățile dispersate în circa 40 milioane de parcele.

Experiența utilizării produselor de uz fitosanitar este redusă sau chiar nu există la noi. Se apreciază că peste 50% dintre fermieri, lucrători agricoli (populație rurală, în general) prezintă simptome de intoxicație în timpul tratamentelor cu pesticide. Anual mor câteva sute de persoane prin otrăvire cu pesticide (oamenii, în acest caz, nu mor, ci sunt omorâți).

S-a generalizat practica combaterii bolilor și dăunătorilor stropind manual culturile. Pericolul la care se expun cei care manipulează pesticidele este în continuă creștere, chiar dacă acestea afectează mediul ambiant într-o mai mică măsură.

Populația duce lipsă de informații în legătură cu situația unor reziduuri în produsele vegetale și animale (practic, din acest punct de vedere, nu avem un schimb de informații) și a altor substanțe nocive în alimente, în apă și sol.

În lume sunt multe „bombe cu ceas”, după expresia folosită de FAO, sau numeroase „bombe ecologice”, „mine” sau „grenade” ecologice, care pot oricând declanșa adevărate catastrofe ecologice, fără nicio exagerare.

După un studiu FAO, în țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare, în care se utilizează 20% din consumul total de pesticide, sunt acumulate și stocate circa 70–75% din pesticidele perimate. Cantitatea se ridică la peste 150.000 tone.

Această tragedie a mediului este rezultatul direct al deceniilor de proastă gestiune și de evaluare greșită a producerii, depozitării, comercializării și utilizării acestora, gestionarea necorespunzătoare a stocurilor și aprovizionării, precum și urmărirea pe orice cale a profitului din partea vânzătorilor.

Experții estimează că ar fi nevoie de peste 600 milioane de euro pentru distrugerea și neutralizarea lor, dar care este dimensiunea răului pe care-l produc nimeni nu poate răspunde cu aproximație.

Închei trăgând un semnal de alarmă, declarând că protecția sănătății omului începe cu sănătatea agriculturii, cu fitomedicina și, în cadrul acesteia, cu utilizarea judicioasă a pesticidelor.

„Veniți la vot ca să votați!”

Văd peste tot, în ultima vreme, inclusiv pe Internet, un îndemn pentru populație la a desena un zero barat pe buletinul de vot, ca vot de blam dat clasei politice, și fiecare pagină este împânzită de fotografiile celor mai cunoscuți analiști politici și oameni de media, ca și cum aceștia ar fi precursorii acestei idei bolnave. Sunt sigur că nu este așa.

Cel mai simplu mi-ar fi să spun că simțul civic al oricărui cetățean cere imperios participarea la vot, ca membru al societății. Asta ar fi fost suficient într-o societate așezată, în care populația cerne informațiile primite cu ajutorul discernământului. Dar nu este acesta cazul României, din păcate.

Una dintre motivații la un asemenea îndemn este: „toți fură”, ceea ce omul de pe stradă preia ca atare și transformă în „toți fac pentru ei, nu pentru mine” sau „m-am săturat, niciunul nu e bun, nu votez, nu mă interesează.”

Există și „n-am pe cine alege”. Nu este adevărat! Nu fură toți! Unii fură vânzând România în străinătate și încasând ei banii, de parcă era proprietatea lor, alții fură ca-n codru distrugând toată infrastructura cu ura care i-a hrănit și pe bunicii, tații, unchii lor sosiți pe tancurile rusești în țară, alții fură pentru ei mult și mai și încearcă să facă câte ceva. Când n-ai ce alege, alegi pe cel care îți inspiră încredere și, înainte de a alege, stingi televizorul, arunci ziarele și începi să judeci.

Ar fi timpul să ne deșteptăm. Vina că nu avem pe cine vota ne aparține și este mai veche, dar nu se rezolvă nicidecum cu votul de blam, asta ar fi ultima catastrofă pe care am putea să o mai facem. Să nu putem răspunde „Da” sau „Nu” la referendum? De ce să nu avem o opinie? Votul de blam este sinonim cu autogolul, este doar contra noastră. Suntem unde suntem din vina noastră, pentru că aproape mereu am votat greșit. Vina trebuie asumată, abia apoi putem merge mai departe.

De aceea greșelile trebuie să fie asumate și apoi să începem să votăm deștept, devenind deștepți de data asta. Cui folosește votul de blam? Unui grup restrâns de oameni, cărora oricum nu le pasă de România nici cât negru sub unghie. Pe Internet se spune că suntem o forță de 80% și putem schimba lucrurile. Da, suntem, dacă votăm! Fiecare votează cum îi dictează conștiința proprie și cum dorește, dar votează și aici este începutul schimbării.

Acum câteva zile la ușa mea au sunat două femei care fără să zică cine sunt, pe cine reprezintă sau din ce asociație fac parte, doreau să știe dacă voi merge la referendum, cum voi vota și dacă consider că acest referendum este o fraudă electorală a președintelui. Aceste practici sunt vechi de pe vremea cu „votați soarele”. Scenarii vechi, străvezii, dar care, din păcate, uneori au prins și iată, am ajuns în prăpastie. Dar ce am făcut putem să și desfacem, depinde de noi să ieșim din râpă.... Mergând la vot!

*

„Suntem urmașii lui Traian sau ai lui Traian Băsescu?” În cadrul unui festival local la Cavadinești, județul Galați, din data de 25 octombrie 2009, în fața a aproximativ 300 de persoane, după ce artistul Gheorghe Turda a interpretat piesa „Noi suntem români”, doamna Elena Udrea a declarat următoarele: „Așa este. Noi suntem urmașii lui Traian, ai lui Traian Băsescu”.

Această afirmație este o ofensă la adresa istoriei noastre și a identității noastre naționale și, implicit, acest lucru dovedește că Domnia Sa și-a pierdut simțul realității și trăiește prin Traian Băsescu.

Doamna ministru Elena Udrea ar trebui să nu facă declarații, mai ales în acest fel. Cetățenii de rând ar trebui întrebați cu privire la activitatea Ministerului Turismului, timp de 9 luni de existență, dacă lor li se pare că s-a mișcat ceva în această zonă. O instituție cu un buget atât de mare ar fi putut schimba ceva în acest timp într-un domeniu aflat încă într-un stadiu incipient în România.

Această abordare mă duce cu gândul la regimul comunist, în care liderul era ridicat la rangul de conducător suprem cu puteri absolute, singurul care putea salva țara de

inamicii poporului. Drept dovadă, unul dintre sloganurile campaniei de promovare a referendumului pentru Parlamentul unicameral este „De ce le e frică nu scapă”.

Putem observa frica lui Traian Băsescu de a-și pierde următorul mandat la Cotroceni și totodată de a mai avea alături oameni devotați ca Elena Udrea.

*

## „Bolnavii, discriminați după vârstă”

Criza economică îi afectează foarte serios și pe bolnavi, iar dacă au peste 60 de ani, șansele la un posibil tratament sunt reduse la zero. Astfel, prin Ordinul nr. 1.352/2009, ministrul interimar al sănătății, Adriean Videanu, a decis modificarea și completarea unui ordin vechi al instituției pe care acum o conduce (50/2004) – referitor la metodologia de trimitere a unor bolnavi în străinătate. Documentul, publicat în Monitorul Oficial nr. 742/2 noiembrie 2009, stabilește o prioritate pe puncte pentru solicitările de finanțare a tratamentelor în străinătate, în cazul în care fondurile stabilite lunar cu această destinație sunt depășite. Conform acestui ordin, dacă un bolnav are 60 de ani, practic nu se mai poate trata în străinătate, pierzând puncte valoroase din cauza vârstei. Pe de altă parte, în negocierile cu Fondul Monetar Internațional și în Proiectul de lege a pensiilor, vârsta de pensionare va fi de 65 de ani.

Dacă într-o lună nu mai sunt bani pentru tratamente în străinătate (situație întâlnită extrem de des, iar aceste tratamente în străinătate sunt recomandate atunci când în România nu se pot realiza), comisia constituită la nivelul Ministerului Sănătății aprobă finanțarea respectivului tratament în străinătate pe baza unor criterii de prioritate.

Ce este mai grav este discriminarea pe care Ministerul Sănătății o face atunci când, după criterii medicale, include un punctaj legat de vârstele posibililor beneficiari ai tratamentelor în străinătate. Astfel, bolnavii tineri – 0–26 de ani – pot obține un punctaj maxim, cei între 27 și 60 de ani – 5 puncte, iar nefericiții bolnavi de peste 60 de ani obțin zero puncte.

Iar ca un criteriu suplimentar, după stabilirea punctajului total final, vine costul estimat al tratamentului solicitat. Cu cât acesta este mai mic – sub 25.000 de lei – se obțin mai multe puncte, respectiv 20. Dacă sunt necesari 25.000–50.000 de lei, se obțin 15 puncte, pentru 50.000–75.000 de lei, 10 puncte, pentru 75.000–100.000 de lei, 5 puncte, iar pentru un tratament de peste 100.000 de lei (puțin peste 23.000 de euro), nu se acordă niciun punct. Însă bolnavii pot recupera puncte dacă perioada de timp care a trecut de la data înregistrării solicitării este mai mare de un an, pentru care primesc 20 de puncte, în condițiile în care, dacă cererea este depusă de mai puțin de o lună bolnavul nu primește niciun punct.

E discriminatoriu. Trebuie să se țină cont doar de urgența medicală, pentru că un bolnav care necesită urgent tratament în străinătate poate pierde la calificarea dosarului, pentru că tratamentul lui este prea scump, de prea puțin timp în așteptare sau are vârsta prea înaintată. Cei care au întocmit documentul au reușit să introducă criterii nemedicale atunci când se vorbește despre sănătatea și viața bolnavilor. Ei amestecă grâul cu porumbul și nu e bine.

*

## „Noul premier”

Traian Băsescu s-a sfătuit cu propria conștiința și a desemnat un nou premier. Noi, ceilalți, care formăm majoritatea parlamentară nu mai contăm, nu mai existăm. Fiind incapabil să își argumenteze refuzul de a-l accepta pe Klaus Iohannis, l-a desemnat pe Liviu Negoiță drept premier, făcând astfel un gest care îi asigură ieșirea de pe scena politică. A anulat orice șansă de a avea un guvern stabil până la alegerile prezidențiale.

Traian Băsescu și-a argumentat alegerea prin faptul că edilul sectorului 3 corespunde exigențelor noii majorități, este un bun gospodar și a câștigat alegerile locale cu peste 80%.

Vă reamintesc că la alegerile locale din iunie 2008, Klaus Iohannis a fost ales primar al Sibiului cu 83,26%, iar Liviu Negoiță, primar al sectorului 3, cu 79,05%. Unde este diferența?

Astfel, președintele încalcă din nou regula de aur a democrației – aceea a majorității parlamentare. A demonstrat că nu îi pasă de destinul României și a decis să prelungească criza în aceeași zi în care FMI a anunțat că nu mai eliberează a doua tranșă.

Președintele dorește să păstreze Guvernul interimar până la alegeri. Ceea ce face Traian Băsescu e un joc de cărți. Se joacă cu destinul țării, cu destinele milioanelor de români.

Am sperat cu toții într-o soluție rațională prin numirea unui premier acceptat de majoritatea parlamentară. Numirea unui premier din PD-L ne dovedește din nou izolarea politică în care se găsesc Traian Băsescu și democrat-liberalii.

*

„Performanțele sportivilor”

Sporturile cu tradiție din România și care au înregistrat numeroase performanțe – gimnastica, handbalul, scrima, canotajul, boxul, halterele, atletismul – au amorțit în ultimii ani. Ce se mai poate face pentru a salva aceste sporturi în țara noastră? Motivația și sănătatea sunt două „arme” cu care sportivii români se luptă în prezent, lipsa acestora ducând la scăderea performanțelor.

Nu mai avem nici cu cine și nici cu ce. Numărul sportivilor legitimați variază de la an la an, însă nu ne mai putem mândri cu cele câteva mii de sportivi ca acum 10–15 ani. România se confruntă cu grave probleme de selecție, unde numărul este din ce în ce mai restrâns.

Îngrijorător este nu doar numărul din ce în ce mai scăzut din care trebuie să se facă selecția pentru loturile naționale, ci și vârsta din ce în ce mai mică a sportivilor care renunță la activitatea competițională. Consumul fizic și psihic este foarte mare. Probabil că tocmai de la acest aspect trebuie pornită reconstrucția, mai ales că acum situația a devenit de-a dreptul dramatică. Există sportivi care nu prind nici măcar o ediție la Jocurile Olimpice din cauză că se accidentează sau renunță în ciclul preolimpic.

Ar fi timpul să se adopte o altă tactică. Să lăsăm performanțele sportive să crească în mod natural, doar așa vom putea avea echipe performante.

## „Probleme grave în sistemul sanitar”

Iașiul a devenit orașul cel mai afectat de noua gripă. În fiecare zi sunt confirmate noi și noi cazuri de persoane infectate cu virusul H1N1, iar tot mai multe spații de utilitate publică intră în carantină. În ultimele zile, mai multe săli de clasă de la diferite școli din județul Iași au fost închise pentru a fi decontaminate, după ce au fost semnalate îmbolnăviri repetate în rândul elevilor. De asemenea, și procurorii ieșeni au luat decizia de a suspenda activitatea la toate unitățile de Parchet din județ, pe o perioadă de trei săptămâni.

Cu toate că, din fericire, nu am înregistrat până acum decât două cazuri grave, situația din județul Iași este delicată și trebuie tratată cu toată atenția.

Culmea este că, în acest context în care este nevoie de o atât de mare grijă acordată populației de către personalul medical, Ministerul Sănătății continuă să-și bată joc de salariații din sistemul sanitar. Doar cu o zi în urmă, cadrele medicale de la unitățile de primire urgențe din spitalele ieșene au declanșat un protest spontan. Motivul: întârzierile înregistrate la plata drepturilor salariale. Astfel, la Spitalul Sfântul Spiridon, circa 50 de persoane au protestat în curtea unității sanitare, iar la Spitalul de Urgență Sfântul Ioan, alte 20 de cadre medicale au reproșat actualei guvernări întârzierile salariale.

Ne alăturăm și noi protestului acestor slujitori întru sănătatea populației și cerem ministerului de profil să-și îndeplinească menirea pentru care există.

Cu sănătatea nu ai voie să te joci!

„Falimentul generalizat și prăbușirea nivelului de trai – județul Botoșani, codaș al dezvoltării”

Declarația mea politică de azi se referă la starea deosebit de gravă în care se găsește România. Conform reprezentanților UGIR–1903, aproximativ 50.000 de firme vor da faliment până la jumătatea lunii martie anul viitor, iar România se poate aștepta la încă 100.000 de șomeri în următoarele două luni.

La începutul acestei luni, Comisia Europeană anticipa că rata șomajului din România va crește semnificativ în acest an, până la 9%, de la 5,8% în 2008, urmată de o reducere ușoară în 2010 până la 8,7%, potrivit prognozei de toamnă. În prognoza de primăvară, Comisia se aștepta ca rata șomajului să crească doar până la 8% în 2009 și să scadă ușor la 7,7% în 2010, datele fiind centralizate după metodologia Biroului Internațional al Muncii (BIM).

În același timp, Comisia Națională de Prognoză (CNP) estimează pentru acest an o rată a șomajului de 7,6%, care ar urma să scadă până la 6,2% în 2010, după standardele românești. După criteriile BIM însă, CNP anticipează o rată a șomajului de 8,4% în 2009 și de 7,7% în 2010.

Așadar, asistăm la o scădere dramatică a nivelului de trai al românilor sub „înaltul patronaj” al președintelui Traian Băsescu, care le promitea cetățenilor României că vor trăi bine!

Sunt parlamentar de Botoșani și vreau în continuare să mă refer la locurile și mai ales la oamenii pe care am onoarea să-i reprezint în Camera Deputaților. Conform unui top realizat de revista „Capital”, Botoșaniul a fost catalogat unul dintre cele mai puțin locuibile municipii din România după criterii ca economie, educație, piața muncii, infrastructură sau turism, ocupând penultimul loc din cele 43 de orașe luate în calcul.

Județul nostru este sancționat din punct de vedere economic, infrastructura fiind un obstacol în realizarea unor investiții considerabile și dezvoltarea comerțului cu alte zone. Acest lucru atrage după sine lipsa locurilor de muncă, nivelul scăzut al salariilor și rata ridicată a șomajului. Statisticile arată că județul are cei mai puțini salariați și cel mai mic salariu mediu din regiunea Moldovei. Mai exact, la nivelul județului sunt înregistrați 55.318 salariați care încasează un salariu mediu de 982 de lei lunar, în timp ce rata șomajului a ajuns la 5,8%, 9.228 de botoșăneni neavând loc de muncă. Un alt capitol unde județul a fost penalizat a fost cel al educației, unde criteriul luat în calcul a fost sistemul de învățământ superior. La nivel local sunt prezente doar trei filiale ale unor universități particulare ce practică învățământ la distanță și o singură filială a unei facultăți de stat. Nici la turism județul nu stă mai bine, datele statistice arătând că indicele de utilizare netă a locurilor de cazare în județ a fost de 24,7%, iar cele mai multe vizite ale persoanelor domiciliate în alte părți au fost făcute în interes de serviciu.

Oare asta înseamnă că trăim mai bine? Oare asta înseamnă că trebuie să perpetuăm dezastrul în care ne-a adus președintele-jucător? Nu, oameni buni! Înseamnă că trebuie să spunem „Nu” unui astfel de om, să spunem „Nu” portocalizării generalizate și coborâte până la nivelul ultimului portar de școală generală! E vremea să reușim împreună! E vremea pentru Mircea Geoană – președinte!

Declarație politică despre nevoia de legislație a ariilor protejate.

La aproape trei ani de la integrarea în Uniunea Europeană, față de care ne-am angajat că vom lua toate măsurile necesare pentru zonele protejate, situația acestora ridică mari semne de întrebare pentru Uniunea Europeană. Este și motivul pentru care am adresat Ministerului Mediului în câteva rânduri interpelări, fiindcă mie nu-mi este indiferent ce se întâmplă cu ariile protejate, cu atât mai mult cu cât, deși Maramureșul se confruntă cu o poluare istorică, o mare parte din suprafața sa este protejată prin lege.

Numai că legislația, doamnelor și domnilor colegi, lasă de dorit. Asta mă și determină să vă reamintesc câteva lucruri: din cele 1.377 de arii protejate din România (între care 381 de situri Natura 2000), niciuna nu are un plan de management aprobat; 75% din ariile protejate nu au un administrator; pentru 226 din custozi expiră de drept convențiile de custodie pentru 2009, din cauza unui vid legislativ; administrațiile parcurilor naționale nu au fonduri pentru cheltuielile administrative; Agenția Națională de Arii Protejate a fost desființată înainte să își înceapă activitatea; de un an de zile, Administrația Fondului de Mediu nu mai susține financiar proiectele custozilor.

Și ca și când toate aceste realități nu sunt suficiente, ministrul interimar al mediului s-a trezit să treacă la Garda de Mediu o parte dintre angajații APM. O măsură aberantă, spun ecologiștii.

Citim pe site-ul Gărzii Naționale de Mediu că are ca prioritate întărirea capacității instituționale de inspecție și control, în sensul creșterii numărului de comisari, motivând îngrijorarea Uniunii Europene cu privire la declinul continuu al biodiversității în Europa, uitând că, în realitate, agențiile de mediu sunt responsabile pentru elaborarea și transmiterea către instituțiile europene (CE, Eurostat, Agenția Europeană de Mediu) a tuturor rapoartelor din partea României pentru actele normative care intră în domeniul lor de competență (deșeuri, substanțe chimice, schimbări climatice, biodiversitate etc.), respectiv a protocoalelor și a convențiilor internaționale.

Ce dorește să verifice Garda de Mediu, instituție cu atribuțiuni de control, când nu există un regulament sau un plan de management aprobat, care să prevadă restricțiile specifice fiecărei zone?

România deține parcuri naturale, parcuri naționale, Biosfera Deltei Dunării, arii protejate. Dar ce folos dacă nu

știm să le administrăm, nu există cadrul instituțional în care aceste arii să fie coordonate? Și oricare ar fi cadrul, el trebuie să definească regulile. E limpede că trebuie un regulament și un organism, public sau privat, care să administreze aria respectivă, să aibă grijă de planul de management, fiindcă altfel se întâmplă ca în exemplul pe care o să-l dau, și de la care a și pornit această declarație. Este vorba despre Rezervația Defileul Lăpușului din Maramureș, una dintre cele mai spectaculoase zone ale României și mai aproape de starea naturală. S-a constituit ca arie protejată prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național, Secțiunea III – Zone protejate, poziția 2.583.

Este superfluu să vă spun că scopul instituirii rezervației este cel de conservare a habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, diversității biologice. Aflu că, recent, una dintre primăriile care administrează zona, cea din Șomcuta Mare, a eliberat certificat de urbanism unei firme italiene pentru construcția de hidrocentrale chiar în Defileul Lăpușului.

Iată de ce este nevoie urgent de legislație coerentă pentru ariile protejate. Altfel, România este sancționată, pe de o parte, de către Uniunea Europeană, cu sume mari de bani, iar pe de alta, pierde ce are mai frumos din punct de vedere al naturii și biodiversității.

„Actuala putere și cultura ei politică”

Cultura politică nu presupune numai educație politică. Ea presupune, în primul rând, o educație în general și cunoștințe suficiente în toate domeniile de activitate.

În al doilea rând, cultura politică se bazează pe o puternică educație și cultură economică. Să nu uităm că majoritatea deciziilor politice pe care trebuie să le ia un politician la putere sunt de natură economică. Economicul și politicul sunt strâns legate între ele.

În al treilea rând, presupune și o educație diplomatică. România n-ar trebui să fie o țară izolată dacă actualii politicieni de la putere ar fi în măsură să elaboreze „forma și conținutul modului de a se prezenta în străinătate” în fața politicienilor consacrați ai lumii.

Atât forma cât și conținutul prezentării României în străinătate trebuie bine și inteligent construite. Inteligența politică și diplomatică nu poate să existe în afara culturii politice.

Așadar, de cinci ani de zile, indicatorii economici ai României scad în disperare, negăsindu-se nicio decizie politică care să oprească acest fenomen, să-l stabilizeze și apoi să determine economia românească la creștere și dezvoltare.

Orice economie are nevoie de acea decizie politică care să conducă la reguli simple și clare, și nu la dictatură și birocrație anarhică.

Din păcate, cei care au ajuns în postura să ia deciziile politice ale „degradării României”, în tranziția de 5 ani, nu numai că au dat dovadă de o totală lipsă de cultură politică, dar s-au dovedit a fi adesea lipsiți de cultură elementară.

Gafele făcute în furtul politic organizat, elaborarea unui limbaj politic agresiv au făcut ca actuala putere să fie văzută de afară ca practicând un barbarism politic primitiv.

De ce România nu poate să treacă de la cădere economică, socială și politică de stabilizare la creștere? Conform ultimelor evoluții, „puterea nu s-a sacrificat deloc în favoarea cetățeanului”. Ei, prin vocile autorizate, chiar a Președintelui țării și a controversatului ministru de finanțe, solicită noi sacrificii aceluiași popor român.

Este clar că actuala gândire politică (PD-L – Băsescu) nu are soluții pentru problemele grele ale țării. Este o prostie politică fără margini să încerci să storci noi biruri, noi bani de acolo de unde știi bine că nu există și, în același timp, să protejezi mafia subterană care te menține la putere.

Toți oamenii serioși știu că există soluții politice care ar putea redresa repede țara, propuse de actuala coaliție din Parlament. Este clar că actuala putere politică nu este compatibilă cu cultura politică. Acest lucru însă nu se vede când ești la putere.

Poporul român are simț politic, a cam văzut cu cine are de a face și se pregătește pentru anul 2010, care va consfinți sau nu catastrofa României, care poate fi produsă de actuala putere.

„A 20-a aniversare a Convenției cu privire la Drepturile Copilului – o sărbătoare a tuturor copiilor, născuți și nenăscuți!”

Peste doar câteva zile, întreaga umanitate va aniversa 20 de ani de la adoptarea, de către Organizația Națiunilor Unite, a Convenției cu privire la Drepturile Copilului, la care țara noastră este parte. S-ar cuveni ca acesta să fie un moment de bucurie și de sărbătorire a celor mai tineri membri ai familiei noastre umane. Din păcate, în România, ca și în tot mai multe țări ale lumii, astfel de aniversări sunt umbrite de tristețea pierderii a milioane de copii nenăscuți prin avort, copii pe care legislația internațională ar trebui să îi apere.

Următoarele paragrafe sunt extrase din documente ale Organizației Națiunilor Unite care afirmă și susțin dreptul la viață al tuturor copiilor din lume, fie ei născuți sau nenăscuți, și pe care statul român le încalcă, din păcate, în numele unei false libertăți.

„Copilul, având în vedere lipsa sa de maturitate fizică și mentală, necesită protecție și îngrijiri speciale, inclusiv o protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după nașterea sa.” (Preambulul Convenției asupra Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)

„Statele părți recunosc dreptul la viață al fiecărui copil și vor face tot ce le stă în putință pentru a asigura supraviețuirea și dezvoltarea copilului.” (Articolul 6 al Convenției asupra Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)

„Fiecare ființă umană are dreptul inerent la viață. Acest drept va fi protejat prin lege. Nimeni nu va fi privat arbitrar de viață.” (Articolul 6.1 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966)

O sentință de condamnare la moarte [...] nu poate fi executată împotriva unei femei gravide _._ (Articolul 6.5 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966)

„Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale.” (Articolul 3 al Declarației universale a drepturilor omului, adoptată de ONU la 10 decembrie 1948)

„Dreptul la viață al oricărei persoane va fi protejat prin lege.” (Articolul 2.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, 1953)

Carta Organizației Națiunilor Unite și Declarația universală a drepturilor omului proclamă „încrederea în drepturile fundamentale ale omului și în demnitatea și valoarea persoanei umane”. Națiunile care au ratificat aceste documente, dar și altele referitoare la drepturile omului (spre exemplu, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale) s-au obligat să recunoască faptul că demnitatea și valoarea înnăscute și drepturile egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane reprezintă baza libertății, dreptății și păcii în lume.

Ființele umane au demnitate și valoare prin ele însele, și nu în funcție de proprietățile sau abilitățile însușite. Fiecare membru al familiei umane este egal în drepturile sale fundamentale (naturale), inclusiv în ce privește primul și cel mai important dintre acestea: dreptul la viață, fără de care niciun alt drept nu este posibil.

Printre acești membri ai familiei umane se numără și copilul nenăscut. Din punct de vedere biologic, nenăscutul (embrion sau făt) este un organism uman distinct, viu și întreg (chiar dacă imatur) – un membru deplin al speciei Homo sapiens ce are nevoie doar de îngrijire adecvată și de elemente nutritive pentru a se dezvolta, trecând prin toate etapele vieții umane.

Demnitatea este prezentă așadar de la începutul umanității copilului, adică de la concepție. Declarația universală a drepturilor omului stabilește (prin articolul 3) că „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale.” Iată deci că avortul încalcă aceste drepturi ale copilului.

Declarația universală a drepturilor omului mai afirmă că „Statele părți vor asigura, în toată măsura posibilului, supraviețuirea și dezvoltarea copilului.” (art. 6.2.). Supraviețuirea și dezvoltarea în pântecele mamei sunt esențiale pentru dezvoltarea viitoare, fizică, psihică, spirituală, morală, psihologică și socială a copilului. Instrumentele legale menționate mai sus nu fac distincție între localizarea copilului înăuntrul sau în afara uterului; dreptul la dezvoltare trebuie așadar protejat în fiecare etapă a vieții copilului.

Interdicția absolută a uciderii cu intenție a civililor inocenți este un principiu legal și moral susținut la nivel universal. Acest principiu se regăsește în numeroase instrumente legale, atât internaționale, cât și interne. Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice interzice pedepsirea cu moartea a femeilor gravide (art. 6.5). Principalul motiv pentru emiterea acestei dispoziții a fost tocmai salvarea vieții unui copil inocent nenăscut (motiv explicat clar în lucrările pregătitoare ale Pactului citat). Acest precedent trebuie susținut și aplicat în numele fiecărui copil nenăscut, de oriunde, în orice situație.

Uciderea ființelor umane nenăscute este, așadar, o imensă greșeală și nedreptate. Nenăscutul este o persoană ce are drepturi și merită respect, la fel ca oricare alt membru al speciei noastre. Mai mult, deoarece guvernanții au responsabilitatea de a-și proteja poporul de orice rău, avortul la cerere trebuie interzis prin lege.

Odată cu această a 20-a aniversare a Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului, doresc să reamintesc clasei politice și societății în ansamblu că avortul nu servește nici copilului, nici mamei. Societatea, comunitatea dețin resurse pentru ca nicio femeie însărcinată să nu mai simtă că avortul este singura sa opțiune.

Doamnelor și domnilor deputați, fac apel la dumneavoastră să ascultați, dacă nu glasul rațiunii, cel puțin cuvintele unui mare om de știință, dr. Jérôme Lejeune, director al Institutului de Genetică al Universității René Descartes din Paris, care ni se adresează direct:

„Ca om de știință, sunt gata să mă adresez oricărui parlament din lume: Parlamentari, nu aveți dreptul să ascundeți adevărul de cei care v-au ales! Trebuie să le spuneți oamenilor că ființa umană începe în momentul concepției, altfel tot ceea ce realizați nu se va numi «consens», ci «nonsens», adică o confuzie totală, un refuz al adevărului. Niciun guvern din lume nu are dreptul să renunțe la adevăr, indiferent de faptul că susține sau nu democrația și pluralismul. Oamenilor trebuie să li se ofere doar adevărul și nimic în afară de adevăr. Căci numai adevărul eliberează.” (din discursul rostit la conferința „Omul, religia și cultura”, Tallin, mai 1993.)

„Ilegitimitatea trecerii ONRC la CCIR!” Doamnelor și domnilor deputați,

Doresc să trag un semnal de alarmă cu privire la o serie de acțiuni și strategii întreprinse într-un acut spirit antidemocratic și manifestat în forul cel mai înalt al democrației. Parlamentul României, și aici mă refer strict la Camera Deputaților, are rolul de a consolida și stabiliza valorile democratice, și nicidecum de a atenta la integritatea democratică a politicilor, fie ele sociale sau economice. În acest sens, doresc să condamn decizia luată de membrii Camerei Deputaților de a vota propunerea legislativă privind modificarea Legii camerelor de comerț și industrie și transferarea Oficiului National al Registrului Comerțului din subordinea Ministerului de Justiție, la Camera de Comerț. Având suficiente argumente obiective și tehnice, consider această măsură a fi una antidemocratică, neconstituțională (fapt consemnat și de Comisia juridică a Senatului) și care exprimă o nesimțire crasă din partea grupurilor de interese. Pentru a-mi justifica argumentele, doresc să fac apel la o serie de realități și scenarii care au implicații multiple pe scena economică din România.

Mai întâi, esența antidemocratică a reglementării este generată tocmai de acțiunea de învestire a mediului de afaceri în subordinea unei organizații profesionale sau, altfel spus, de concesionare a unui serviciu public de interes general către o organizație privată. Conform legilor unei economii moderne și coerente, statul este singurul actor care are autoritatea și instrumentele necesare de a corecta și a ține în legalitate activitatea agenților economici și a organizațiilor private. Orice activitate economică a persoanelor juridice sau fizice trebuie reglementată și ținută sub controlul unui sistem legal, pe care doar o instituție cu autoritate juridică o poate exercita. Camera de Comerț, neîndeplinind aceste prerogative, nu se poate pronunța decisiv în probleme cu caracter contencios sau cu alt caracter juridic, și nici nu posedă jurisdicție pentru impunerea unor măsuri în cazuri de ilegalitate a agenților comerciali. Din acest punct de vedere, relația dintre mediul de afaceri și statul român are toate șansele să manifeste disfuncții grave tocmai din cauza diferenței de menire pe care o au cele două servicii, disfuncții care nu încurajează dezvoltarea legitimă a sectorului privat.

Apoi, această măsură nu doar că facilitează monopolizarea taxelor colectate de Registrul Comerțului, ci și controlul și influențarea activităților executate de agenții economici de către persoane cu interese meschine. Astfel, accesul unui grup restrâns de actori la informațiile centralizate și detaliate cu privire la întreaga organizare a agenților economici, informații care nu sunt de interes public, determină un spirit neloial al competiției economice și o lipsă de transparență. Tot neloială devine și competiția electorală, din cauza distribuirii arbitrare a taxelor colectate de ONRC către partidele care doresc acapararea sub orice formă a mediului de afaceri, scenariu invocat și de mass-media din România.

Miza acestei decizii este, de fapt, scoaterea mediului de afaceri din controlul statului și trecerea lui în mâinile celor care se ascund după cortina democrației și în spatele celor care au votat-o.

Votată într-un mod pripit, într-un context delicat pentru politica din România, legea care dă aviz favorabil trecerii ONRC în administrația CCIR este un act ilegitim, prin care grupurile de interese doresc să corupă economia din România și să o aducă la stadiul anilor ’90.

„Despre multiplele fațete ale vaccinării împotriva gripei porcine”

Deși raportările internaționale și naționale cu privire la numărul persoanelor care prezintă simptomele gripei AH1N1 arată o sporire a procentului celor în cauză, numărul celor care au acceptat vaccinul este foarte redus. Populația nu a primit acest vaccin fără asigurări categorice bazate pe teste de încredere, care la această dată lipsesc, iar ideea impunerii obligației vaccinării a stârnit proteste incredibile. De curând, și la noi, aceeași idee a mobilizat confederații, asociații neguvernamentale și medici într-o campanie în forță împotriva vaccinării.

Probabil și dumneavoastră ați primit sesizări și rapoarte bogat documentate, iar în această situație, când pe de o parte avem amenințarea unei pandemii de gripă, iar pe de alta perspectiva obligativității vaccinării cu un vaccin foarte controversat, ca român, ca deputat, dar mai ales ca părinte, stau și cumpănesc cum e mai bine să fac. Ce ne îngrijorează mai mult, boala sau vaccinul? Paradoxal, la acest popor răspunsul nu este boala.

Am pus în balanță datele problemei, atât cât am putut înțelege, și am observat următoarele: Organizația Mondială a Sănătății declară în vară pandemie de gripă AH1N1. Guvernele se arată îngrijorate și doritoare de un vaccin grabnic. Institutele de cercetare și concernele farmaceutice regretă pe moment absența vaccinului, dar promit o soluționare promptă. La scurtă vreme, patru firme oferă vaccinuri. OMS, sub presiunea timpului, le omologhează pe toate. Campania media de vaccinare debutează în forță. Oamenii din toată lumea se interesează de calitățile vaccinului. Apar imediat mari semne de întrebare legate de efectele secundare și de perioada scurtă de testare. Aceeași OMS intervine și asigură pe site-ul oficial, la secțiunea „Siguranța vaccinării”, că în ciuda unor efecte secundare sesizate, „vaccinul autorizat (nu știm dacă cele patru ori cel puțin unul dintre ele) este sigur”. Societatea civilă sancționează rapid acest răspuns nesigur. Mari grupuri de oameni din lumea întreagă iau decizia de a refuza vaccinul și pornesc o campanie antivaccinare. Guvernele ajung în situația de șah cu OMS și cu firmele farmaceutice. Fără argumente convingătoare pentru contestatari, guvernele folosesc argumentul forței mascat în hainele grijii publice și ale moralității. Și iată cum vaccinarea devine obligatorie.

Consecințele imediate sunt acestea: în SUA, autorități medicale sunt date în judecată de organizații medicale și la New York un judecător al Curții Supreme emite de curând un ordin prin care interzice statului să vaccineze toți angajații din sănătate. În Germania și Franța majoritatea medicilor refuză vaccinarea populației. În Grecia au loc proteste de stradă. Nici România nu a reacționat diferit. Românii nu vor să accepte un vaccin împotriva voinței lor, nu pentru că sunt reticenți la vaccinare. Nu din acest motiv resping ideea, ci pentru că instituțiile abilitate nu au explicat clar două lucruri: 1. cât de scăzut este riscul efectelor secundare, și 2. în ce chip poate înceta libertatea omului în „vremuri de pandemie”. Constituția ne spune că statul trebuie să fie garantul libertăților și orice garant nu poate garanta ceea ce nu respectă.

Cumpănind, așadar, toate acestea, în acord cu datele rapoartelor primite de la contestatarii din colegiul meu și în așteptarea unor argumente solide din partea specialiștilor în vaccinologie, mă declar categoric împotriva ideii de vaccinare obligatorie și consider, în schimb, obligatorie transparența publică.

„Bugetul național, o miză decisivă pentru România”

Este cunoscut faptul că principalul instrument prin care guvernul unei țări își pune în practică programul de guvernare este bugetul. Asta pentru că bugetul este pârghia fundamentală prin care sunt puse în practică politicile economice și sociale ale țării.

Ceea ce se întâmplă în această perioadă, respectiv tergiversarea procedurilor de vot în vederea desemnării unui nou guvern legitim, nu conduce decât la pierderi importante ale economiei naționale, care încearcă cu greu să-și revină din criză.

Este tot atât de obișnuit faptul ca opoziția să nu fie de acord cu un buget propus de un guvern pe care nu îl poate controla. Pe de altă parte, în România s-a mai încetățenit o practică, și anume aceea ca parlamentarii opoziției – la dezbaterea legii bugetare anuale – să vină cu amendamente care să corespundă propriei lor viziuni asupra necesităților bugetare.

Înainte de a înțelege votul împotrivă al opoziției pentru un guvern, pentru un buget, dar și pentru bunăstarea cetățenilor, trebuie să vedem de ce au această abordare: le este frică de continuarea reformelor începute, le este frică de pierderea privilegiilor sau le este frică să își îndeplinească angajamentele față de FMI? Fără îndoială, le este frică că își vor pierde privilegiile câștigate și întreținute de-a lungul anilor.

De partea cealaltă a acestor orgolii necontrolate, un lucru este cert, și anume faptul că România are nevoie urgentă de adoptarea bugetului pe anul 2010, astfel încât acordul cu FMI să fie dus la îndeplinire cât de rapid posibil. Soluția este foarte simplă și stă în angajamentul fiecăruia dintre noi, parlamentarii, să contribuim la ducerea la îndeplinire a angajamentelor pe care ni le-am asumat în momentul în care am jurat că vom depune toată stăruința în vederea bunului mers al lucrurilor în România.

Bugetul de stat pe 2010 este un buget care a trebuit să răspundă cel puțin unei duble provocări. În primul rând, avem nevoie de un buget care să continue politica economică de până acum, politică bazată pe stimularea economiei ca sursă de bunăstare, pe încurajarea investițiilor private, pe crearea de locuri de muncă și politici salariale care să fie corelate cu productivitatea. A doua provocare a bugetului pe anul următor este faptul că acesta trebuie să fie în concordanță cu noul statut al României, acela de membră a Uniunii Europene. Bugetul pentru anul viitor este construit pentru a face față obligațiilor și oportunităților pe care România le are ca stat membru al UE.

Ceea ce este mai important este faptul că acest buget este unul care oferă garanția unei creșteri economice, este un buget care poate aduce ieșirea din criza economică și, de aceea, dacă mai există parlamentari responsabili în cadrul opoziției, aceștia au datoria morală să-l aprobe.

Membrii Organizației Bolnavilor Cronici din România au scandat ieri în fața Palatului Parlamentului „Vrem să trăim, nu să murim!”.

Listele lungi de așteptare pentru cei care suferă de cancer, hepatită sau scleroză multiplă sunt dovada unui sistem sanitar care are nevoie de intervenția urgentă a unui om cu reale valențe profesionale. Cerințele Organizației Bolnavilor Cronici, cerințe față de care și-a manifestat susținerea și Colegiul Medicilor din România, nu sunt unele ieșite din comun. Oamenii sunt disperați pentru că se apropie sfârșitul anului și nu au încă un buget pentru sănătate, sunt disperați pentru că li se încalcă drepturile de pacienți în spitalele din țară. Din păcate pentru ei, nu există nici măcar un Guvern valid în fața căruia să-și expună îngrijorarea.

Strigătul lor reprezintă un semnal de alarmă față de starea jalnică în care se află sistemul sanitar din România. Acest strigăt, însă, poate fi preluat de oricare dintre români, în fața a ceea ce se întâmplă în această perioadă de instabilitate și incertitudine.

Din păcate pentru noi toți, am ajuns în situația în care o mână de oameni prost instruiți îngroapă nu numai valorile morale și democratice, ci și ultimele speranțe de trai decent într-o țară care plutește în derivă.

## **Doamna Daniela Popa:**

Cu aceasta, închidem ședința consacrată declarațiilor politice.

La ora 10.00 începe ședința în plen.

Vă rog să vă ocupați locurile în sala de ședință. Continuăm lucrările ședinței de astăzi. Pe ordinea de zi avem dezbateri privind prezența și rolul României în contextul proceselor de reformă a instituțiilor europene.

Biroul permanent al Camerei Deputaților și Comitetul liderilor grupurilor parlamentare propun următoarea derulare a lucrărilor: intervenții ale inițiatorilor – este vorba de președintele Comisiei pentru politică externă și președintele Comisiei pentru afaceri europene; prezentarea punctului de vedere al Guvernului; intervenții ale reprezentanților grupurilor parlamentare, câte 15 minute pentru fiecare grup.

Dacă sunt comentarii față de această derulare a ședinței de astăzi?

Nu sunt comentarii.

Vă supun la vot. Cine este pentru? Mulțumesc. Împotrivă? Nu sunt voturi împotrivă. Abțineri? Nu sunt abțineri. În unanimitate a fost aprobată derularea ședinței noastre de astăzi.

Pentru început, dau cuvântul domnului deputat Borbély László, președintele Comisiei pentru politică externă din Camera Deputaților.

Domnule președinte, aveți cuvântul.

## **Domnul Borbély László:**

Vă mulțumesc, doamnă vicepreședinte, Domnule ministru, Stimați colegi și stimate colege, Distinși membri ai Corpului diplomatic, Domnule ambasador,

Doresc să vă mulțumesc că ați răspuns favorabil invitației noastre de a dedica această întâlnire unei discuții pe tema poziției și rolului României în contextul proceselor de reformă a instituțiilor europene în contextul Tratatului de la Lisabona, a cărui recentă ratificare prin referendum de către Irlanda, apoi de către președintele ceh, Vaslav Klaus, o salutăm.

Trebuie să ne întrebăm cu toții: cum dorim noi, Parlamentul României, să participăm la această nouă construcție, care va fi acest rol și cum vom putea armoniza deciziile noastre la nivel guvernamental și la nivel parlamentar?

Acest document – Tratatul de la Lisabona – a fost susținut activ de țara noastră și el va asigura funcționarea mai eficientă și transparentă a Uniunii Europene, care își va consolida rolul pe scena politicii mondiale.

Noul cadru oferit de Tratatul de la Lisabona este benefic atât Uniunii, în ansamblu, cât și României. Este documentul pe baza căruia, în condițiile finalizării procesului de ratificare de către toate statele membre, Uniunea își va desfășura activitatea mulți ani de acum înainte. În același timp, el va influența și funcționarea României în cadrul european.

Este o șansă și, de asemenea, o provocare pentru România, pentru noi toți cei implicați în elaborarea și aplicarea deciziilor comunitare, a politicilor Uniunii, în beneficiul cetățenilor Uniunii.

Tratatul de reformă creează, în primul rând, noi instituții și mecanisme pentru o Europă mai eficientă și mai democratică. Uniunea Europeană primește personalitate juridică, ceea ce înseamnă că vom putea negocia ca un bloc

cu statele terțe, vom putea să adoptăm deciziile mai rapid și mai eficient la nivel european.

Noua modalitate de vot, votul cu majoritate calificată, calculat conform principiului dublei majorități, a statelor și a populației, va reflecta dubla legitimitate pe care se fondează Uniunea, și anume a țărilor și a cetățenilor.

Trebuie să mai amintim și faptul că Uniunea rămâne un spațiu al deciziilor consensuale, bazate pe interesul comun. Consiliul European va fi ridicat la rang de instituție și va fi condus de un președinte ales, cu mai mare vizibilitate și o stabilitate considerabilă.

Tratatul consolidează rolul Parlamentului European, consacră valoarea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale și prevede o implicare sporită a parlamentelor naționale în afacerile europene.

Prevederile acestui tratat vor crea, în același timp, premisele unei Uniuni mai puternice la nivel internațional. Este un obiectiv pe care România îl sprijină, pornind de la premisa că o Uniune puternică întărește inclusiv acțiunea noastră la nivel extern.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona consolidează rolul parlamentelor naționale la nivel european, conferindu-le noi atribuții și noi competențe în cadrul procesului decizional al Uniunii Europene, fiind astfel întărită legitimitatea democratică a Uniunii.

Rolul parlamentelor naționale în evaluarea principiilor subsidiarității și proporționalității de către proiectele legislative europene capătă noi valențe.

Inițiativa Barroso, mecanism de dialog și cooperare cu parlamentele naționale, se înscrie în mecanismul de dialog și cooperare a Comisiei Europene cu parlamentele naționale.

Astfel, parlamentele naționale își pot exprima punctul de vedere nu doar asupra cazurilor de încălcare a principiului subsidiarității, în cazul propunerilor legislative, ci asupra fondului acestora, depășind astfel, de fapt, cadrul trasat de Tratatul de la Lisabona. Acest principiu este foarte important și s-a observat nerespectarea acestuia în diferite situații.

Conform unui studiu recent, Comisia Europeană a primit, în ultimii 3 ani, 505 observații asupra propunerilor sale legislative. Dintre acestea, 102 au fost inițiate de Parlamentul portughez, urmat de cel francez cu 58 de observații. România nu a avut nicio reacție timp de 3 ani.

Stimați colegi,

Parlamentul României nu a avut nicio reacție timp de 3 ani. Noi nu am discutat o dată, timp de 3 ani, cam care ar fi acele propuneri legislative care influențează România, care interesează România. N-am avut niciun cuvânt de spus și este responsabilitatea noastră, evident, și responsabilitatea guvernelor care au fost și care sunt acum, chiar dacă sunt demise.

Și vreau să atrag atenția, vă spun numai un singur exemplu: am fost acum o lună de zile în Germania la un seminar organizat de vicepreședinta Bundestag-ului și președintele Comisiei de afaceri europene a întârziat la seminar, pentru că cancelarul Angela Merkel a fost la comisie să informeze ce va face a doua zi la Consiliul European.

De câte ori a venit, domnule ministru – și vorbesc și de guvernele, evident, care au fost în perioada 2007–2008, și de guvernele actuale –, de câte ori a fost în Parlamentul României, la nivel de Comisie pentru afaceri europene, Comisie pentru politică externă sau în plen primul-ministru, ministrul afacerilor externe, Departamentul de afaceri europene, să ne informeze, să ne corelăm activitatea și să vedem ce decizii trebuie să fie luate la nivelul României? Credeți-mă, este o critică constructivă și avem cu toții responsabilitatea în acest fel pentru viitor.

România, ca stat al Uniunii Europene, va trebui ca în viitorul apropiat să reglementeze procedura de scruting, respectiv controlul parlamentar asupra activităților guvernamentale, în procesul de decizie asupra chestiunilor europene.

Există o hotărâre a Parlamentului din toamna anului 2006 pentru a implementa acest sistem. N-am fost în stare, stimați colegi, și haideți să ne uităm unul în ochii celuilalt, n-am fost în stare din 2007 să finalizăm acest proiect de lege. Stă și acum la Comisia pentru afaceri europene și nu avem această lege de scruting.

Una dintre cele mai importante și mai ambițioase inovații introduse de noul tratat este crearea postului de înalt reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Odată cu înființarea acestei poziții, putem afirma că Uniunea a căpătat o carte de vizită pe scena internațională, în dialogul cu statele terțe. Înaltul reprezentant capătă astfel o dublă autoritate, decurgând din competențele sale de natură comunitară, ca vicepreședinte al Comisiei Europene, și, pe de altă parte, din legitimitatea în plan interguvernamental ca președinte al Consiliului Relații Externe, care grupează statele membre.

Acest lucru nu înseamnă că statele membre își vor pierde capacitatea de a avea propria lor politică externă. Domeniul politicii externe europene rămâne în mare majoritate interguvernamental, astfel încât rolul statelor membre, deci și al României, va fi hotărâtor.

Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii o voce unică în relația cu partenerii noștri din vecinătate, ca și din întreaga lume, și va conferi o mai mare forță și greutate mesajului european.

Nu putem vorbi de un actor puternic pe scena globală fără a aduce în discuție dimensiunea de securitate și apărare. Diversificarea misiunilor Uniunii, cooperarea structurată permanentă și introducerea în premieră a unei clauze de apărare reciprocă, pentru a numi principalele inovații în acest domeniu, ar putea deschide drumul unei politici de apărare comună la nivel european.

Noul tratat aduce o serie de clarificări și în planul politicii de vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcției europene, importanța relațiilor de vecinătate a Uniunii este consacrată, la nivel de tratat, ca politică integrată.

România are un interes vital în acest obiectiv, în special în ceea ce privește construirea unui spațiu de stabilitate și prosperitate în regiunea Balcanilor și în zona Mării Negre, precum și maximizarea impactului reformator al Uniunii asupra vecinătății estice.

Uniunea trebuie să se adapteze noilor provocări din domeniul energetic și din sfera schimbărilor climatice. Acestea sunt domeniile în care trebuie luate măsuri responsabile, prin acțiunea comună a tuturor statelor membre.

România este în Uniunea Europeană un stat de dimensiune medie, al șaptelea sub raport demografic și al doilea ca mărime dintre noile state membre, după Polonia.

Suntem un stat cu importante conexiuni, atât în sud-estul Europei, cât și la est de granița externă a UE. Suntem un stat care oferă o piață interesantă pentru marile corporații occidentale, dar care, însă, nu este capacitată pe măsura posibilităților pe care le oferă.

Interesul nostru este de a maximiza această poziție, dar acest lucru se poate realiza numai dacă trecem la acțiuni concrete imediat, dacă ne organizăm, dacă, în procedură de urgență, vom adopta Legea privind monitorizarea deciziilor Guvernului, pentru a putea da răspunsuri clare la provocările care ne stau în față.

Va trebui să fim mai prezenți în deciziile importante care se iau la nivelul Uniunii Europene, să avem un sistem transparent și operativ de luare a deciziilor.

Parlamentul trebuie să fie instituția unde se discută aceste decizii și unde se monitorizează acele hotărâri care se iau împotriva principiului subsidiarității, de exemplu.

Haideți, stimați colegi, măcar în problematica Uniunii Europene să mergem spre consensualitate. Nu este ușor, dar se poate!

Rog Biroul permanent să stabilească un termen clar până la care această lege a monitorizării să fie adoptată și să funcționeze, astfel încât să intrăm în normalitate. Astfel vom putea demonstra că, da, Parlamentul împreună cu Guvernul pot pregăti acele decizii importante de care depinde viitorul european al României.

Vă mulțumesc.

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Urmează la cuvânt domnul deputat Valeriu Zgonea, din partea Comisiei pentru afaceri europene.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

## **Domnul Valeriu Ștefan Zgonea:**

Mulțumesc, doamnă președinte. Doamnelor și domnilor ambasadori, Domnule ministru,

Doamnelor miniștri, secretari de stat,

Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor,

Nu am să am un discurs eminamente politic, deși deciziile pe care le luăm astăzi, câteodată în necunoștință de cauză, și deciziile în care colegii noștri, în cadrul instituțiilor europene, spun „Da” în numele nostru ne afectează viața de zi cu zi și ne vor afecta în următorii ani.

Dați-mi voie să vă prezint, în numele Comisiei pentru afaceri europene și al domnului președinte Viorel Hrebenciuc, poziția Comisiei pentru afaceri europene – o poziție constructivă – și o abordare asupra a două teme, asupra celor două teme extrem de importante în Europa, schimbările climatice, unde România nu are niciun cuvânt de spus și nu are nicio viziune, în special în ultima perioadă, și arhitectura financiară a Europei, cea care ne-a afectat pe toți, și fiecare cetățean al României a simțit ce înseamnă criza economică în anul 2009.

Lansarea la începutul deceniului a proiectului unei Constituții pentru Europa avea o perspectivă mai largă decât reforma instituțională, necesară pentru funcționarea Uniunii Europene, cu 25 și apoi cu 27 de membri.

Obiectivul era, de fapt, de a elabora o formă nouă de guvernare pentru viitor, care să permită Uniunii să facă față celor trei mari provocări: extinderea, globalizarea și deficitul democratic. Se manifesta, astfel, voința politică a majorității actorilor importanți din cadrul Uniunii Europene pentru redefinirea coordonatelor majore ale proiectului european.

România a participat activ la dezbaterile din cadrul Convenției pentru viitorul Uniunii Europene, inclusiv la nivel parlamentar, și a susținut proiectul noii construcții politice. Tratatul stabilește o Constituție pentru Europa și a fost ratificat, după cum știți, și de țara noastră.

Deși proiectul inițial de tratat constituțional a fost modificat, Tratatul de la Lisabona, așa cum este el cunoscut, permite Uniunii Europene să devină un actor global, capabil să-și promoveze principiile și să-și impună opțiunile politice majore.

Conceptul redefinirii deficitului democratic prin creșterea rolului parlamentelor naționale și al Parlamentului European în participarea la adoptarea deciziilor în cadrul Uniunii Europene a fost, de altfel, sau de asemenea, dacă vreți, păstrat.

Vă reamintesc că Parlamentul Uniunii Europene și parlamentele naționale, din 1979, de când fiecare parlamentar dintr-o țară europeană este ales prin vot democratic, au încercat să lupte în așa fel încât să aibă egalitate în decizie cu celelalte instituții europene. Și, acum, în 2009, Parlamentul European are codecizie în absolut toate problemele care sunt legate de cetățenii Uniunii Europene sau de politicile publice pe care le desfășoară în activitatea sa internațională.

Rezultatul referendumului irlandez, finalizarea ratificării de către Polonia și Cehia permit, în viitorul apropiat, intrarea în vigoare a Tratatului.

La data de 5 octombrie 2009, delegația Comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului României la cea de-a 42-a Sesiune a organismelor specializate de afaceri comunitare și europene COSAC de la Stockholm a susținut, alături de delegația din Austria, Belgia, Germania, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia și Spania, un amendament la proiectul de contribuții și concluzii, inițiat de delegația Franței, prin care se solicita tocmai o intrare în vigoare mai rapidă a Tratatului de la Lisabona.

Dați-mi voie să vă prezint pe scurt trei forme noi de intervenție a parlamentelor naționale în cadrul funcționării Uniunii Europene, conform Tratatului de la Lisabona: controlul subsidiarității proiectelor de acte legislative ale Uniunii Europene prin mecanismul de alertă timpurie. A doua: procedura de simplă revizuire, dispozițiile din Tratat privind politicile interne pot fi modificate fără a fi convocată o conferință interguvernamentală. Decizia este luată de Consiliul European, cu unanimitate, dar intră în vigoare după ce fiecare stat membru o aprobă, conform regulilor constituționale din statul respectiv și cu aprobarea din partea fiecărui parlament național. Fiecare parlament național dispune de un drept de opoziție, în cazul utilizării unei clauze tranzitorii în anumite domenii. De la 1 ianuarie 2007, România nu a avut nicio poziție vizavi de orice act pe care o instituție a Uniunii Europene l-a stabilit.

Clauza tranzitorie sau pasarela este cea de-a treia nouă formă de intervenție a parlamentelor naționale.

În situația în care Consiliul European intenționează să aplice procedura trecerii de la votul cu unanimitate la votul cu majoritate calificată, în cadrul Consiliului Uniunii Europene, într-un anumit domeniu ori caz, ori să autorizeze trecerea de la procedura legislativă specială, cea a Consiliului Uniunii Europene, la procedura legislativă ordinară, parlamentele naționale trebuie informate cu cel puțin 6 luni înainte de adoptarea unei astfel de decizii.

Decizia nu se poate adopta în situația opoziției unui parlament național, cu unele excepții, ca de exemplu cadrul financiar multianual al Uniunii Europene, anumite măsuri

privind politica sa socială, mediul înconjurător, cooperarea judiciară în materie de dreptul familiei, anumite decizii în politica externă.

Cred că dacă ne uităm la ce se întâmplă în aceste zile în România, ne-ar fi greu să luăm decizii cu 6 luni înainte pentru viitorul cetățenilor români în cadrul Uniunii Europene.

Spațiul de libertate, securitate și justiție: fiecare parlament național trebuie să fie informat de conținutul și rezultatele evaluării aplicării de către autoritățile statelor membre a politicilor Uniunii Europene în materie. Parlamentele naționale sunt informate cu privire la activitățile Comitetului permanent însărcinat cu îmbunătățirea coordonării între autoritățile statelor membre în materie de securitate internă.

Dragi colegi,

Vreau să vă spun că, indiferent de culoarea Guvernului, în ultimii trei ani de zile – doi ani și aproape 11 luni – niciun ministru, niciun prim-ministru nu a venit în fața dumneavoastră, în cadrul comisiilor permanente sau în fața Comisiei pentru afaceri europene să informeze reprezentanții cetățenilor, conform art. 61 din Constituție, cu privire la deciziile pe care le iau, în numele nostru, în cadrul instituțiilor europene. Niciun ministru.

Cei care au venit, au venit fie după, fie să se laude despre ce vor susține și, de fapt, mai târziu – pentru că și acolo, ca și la noi, există o stenogramă a ședințelor, care este publicată pe internet – constatam că pozițiile României, prin reprezentanți, erau total diferite față de discursul politic pe care îl prezentau în fața colegilor din Comisia pentru afaceri europene. Nu știu dacă este bine sau dacă este rău. Dumneavoastră hotărâți.

Parlamentele naționale din statele membre vor trebui să-și adapteze procedurile la noul rol atribuit prin Tratatul de la Lisabona și la prevederile relevante ale Tratatului. Poate ne așteptăm ca și noi să fim inovatori și să interpretăm Tratatul după propria noastră viziune.

Comisia pentru afaceri europene a Parlamentului României va contribui la acest proces de adaptare, conform propriilor atribuții.

Poporul român își dorește stabilitate și perspective de dezvoltare economico-socială în Casa Europeană.

România traversează perioada dificilă a crizelor economice mondiale, ca stat membru al Uniunii Europene, cu o economie integrată în piața internă, capabilă să depășească aceste momente.

Eșecul recent al piețelor financiare a evidențiat importanța reglementării și supravegherii lor eficiente pentru a limita excesele care au condus la declanșarea crizei. Noile reglementări trebuie să găsească echilibrul între flexibilitatea și lichiditatea piețelor financiare, pe de o parte, și stabilitatea acestora, pe de altă parte. Sectorul financiar trebuie să lucreze pentru economia reală, și nu invers.

Comisia Europeană a adoptat pe 23 septembrie anul curent un pachet de proiecte legislative care își propun stabilizarea sustenabilă a sectorului financiar din întreaga Uniune Europeană.

Legislația promovează crearea unor noi instituții, respectiv: Comitetul European pentru riscuri sistemice, având ca obiectiv principal identificarea și semnalarea timpurie a riscului sistemului financiar, sistemul european al supraveghetorilor financiari, compus din autorități naționale de supraveghere, autoritatea bancară europeană, autoritatea europeană pentru asigurări și pensii ocupaționale și autoritatea europeană a piețelor financiare, chestiuni despre care, noi, în ultimele 9 luni de zile, nu numai că nu am discutat, dar nu am exprimat nicio opinie clară.

De bună seamă, Parlamentului României are un cuvânt de spus în stabilirea formei finale a acestei propuneri a Comisiei Europene, fie prin intermediul Comisiei pentru afaceri europene, fie printr-o analiză în plen.

Apreciem arhitectura globală a pachetului și considerăm că în procesul de negociere și amendare în Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European trebuie avute în vedere trei principii: asigurarea unui mecanism de supraveghere coordonat la nivel comunitar, în scopul prevenirii și combaterii efectelor unei potențiale crize financiare, evitarea suprapunerilor de atribuții, suprapunerilor de atribuții între autoritățile de supraveghere constituite la nivel comunitar și cele existente la nivelul statelor membre, asigurarea unui sistem de finanțare echitabil în raport cu resursele și dimensiunea piețelor financiare naționale ale statelor membre, în special în contextul crizei economice prezente.

Pachetul legislativ reprezintă un bun punct de plecare, dar trebuie lansate și inițiative pentru îmbunătățirea reglementărilor piețelor financiare, și nu numai a supravegherii.

O atenție specială trebuie acordată evaluării activității lobby-urilor financiare pentru a identifica modul în care acestea au reușit să prevină reglementările Uniunii Europene și să promoveze cu succes dereglementarea excesivă a piețelor financiare atât în Europa, cât și în lume.

Pe termen lung, Europa are nevoie de o strategie actualizată pentru creșterea economică și pentru crearea de locuri de muncă, o strategie Lisabona revitalizată pentru a transforma economia Uniunii Europene într-una capabilă să beneficieze de avantajele globalizării. Considerăm, astfel, că prioritățile factorilor de decizie din Uniunea Europeană în procesul de redresare economică ar trebui să fie restabilirea, pe un nou fundament, a funcționării piețelor financiare și de capital dar, în aceeași măsură, protejarea locurilor de muncă și crearea unora noi, astfel încât revenirea la creștere a economiei Uniunii Europene, prin aplicarea planului anticriză și reluarea puternică a investițiilor, să însemne și bunăstarea pentru cetățenii acesteia.

Cooperarea reală dintre state în aceste momente este esențială și, de aceea, salutăm concluziile Summit-ului G20 de la Pittsburgh. Este semnificativă, în acest sens, reafirmarea poziției comune europene, conform căreia nicio entitate financiară nu trebuie să se găsească în afara reglementărilor și supravegherii.

Ne raliem poziției Parlamentului European care subliniază necesitatea unui cadru responsabil de creditare și a reglementării stricte a tranzacțiilor extrabursiere și a produselor derivate, ca și necesitatea de a consolida și de a extinde regulile prudențiale dincolo de cadrul Basel II, pentru ca rezervele minime obligatorii ale băncilor să crească în mod substanțial.

Departe de a fi importante doar pentru specialiștii sistemului bancar, astfel de reguli se regăsesc în viața de zi cu zi și în siguranța cetățenilor României, în perspectiva de realizare personală a fiecăruia.

Dacă riscurile financiare și-au dovedit pe termen scurt și rapid forța distructivă, schimbările climatice sunt cele care pe termen mediu își vor spori impactul asupra întregii vieți economico-sociale.

Ne așteptăm la efecte semnificative asupra agriculturii, energiei, transportului și sănătății.

Echilibrul ecologic va fi modificat îngrijorător, ca urmare a impactului direct al creșterii temperaturii globale asupra ecosistemelor. Din acest motiv, salutăm propunerea Comisiei Europene de a stimula și susține finanțarea internațională a eforturilor de combatere a schimbărilor climatice.

Până în 2020, statele dezvoltate vor fi nevoite să aloce reducerii gazelor cu efect de seră peste 100 de miliarde de euro anual. Din această sumă, urmează să se aloce din surse publice 22 până la 50 de miliarde de euro anual. Aceasta reprezintă un efort uriaș, nu doar financiar, ci și de înțelegere de către cetățeni a necesității utilizării de fonduri publice pentru un scop care trece dincolo de frontiere și a cărui atingere este atât de importantă în timp.

Considerăm ca fiind de mare importanță și implicarea coordonată a tuturor statelor în realizarea de acțiuni ambițioase în acest domeniu, în concordanță cu principiul responsabilităților comune, dar diferențiate, și mai ales cu circumstanțele naționale și susținerea angajamentului Uniunii Europene de a se ajunge la Conferința ONU de la Copenhaga dedicată schimbărilor climatice din anul acesta, 2009, ca un acord global și cuprinzător în domeniul schimbărilor climatice.

Din păcate, România nu are niciun punct de vedere, nu are nicio viziune, în afară de o scurtă alocuțiune de aproape 100 de secunde, dacă nu vreo 200, a domnului prim-ministru Boc la Conferința ONU.

Comisia pentru afaceri europene a Parlamentului României salută concluziile Consiliului European din 29–30 octombrie anul curent, care afirmă că Acordul de la Copenhaga trebuie să cuprindă dispozițiile privind obiectivul de 2 grade Celsius, referitor la încălzirea planetei, angajamentele ambițioase ale țărilor dezvoltate privind reducerea emisiilor, acțiunile de atenuare adecvate întreprinse de țările în curs de dezvoltare, adaptarea, tehnologia și un acord privind finanțarea. Această abordare asigură o poziție puternică a Uniunii Europene în cadrul fazei finale a procesului de negociere.

Implementarea pachetului legislativ al Uniunii Europene, energie, schimbări climatice, convenit în decembrie 2008, reprezintă cadrul legal pentru care Uniunea Europeană să-și îndeplinească, până în 2020, angajamentul independent de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% față de nivelul din 1990, cu posibilitatea de a extinde ținta de reducere la 30%, dacă celelalte țări dezvoltate însoțesc acest obiectiv cu măsuri adecvate. De fapt, această frază, tradusă din limba engleză, a fost singura frază inteligibilă pe care noi am spus-o în cadrul Convenției ONU.

1. Susținem următoarele opțiuni: utilizarea anului de referință 1990 pentru stabilirea angajamentelor celorlalte state dezvoltate, deoarece utilizarea altor ani, spre exemplu, anul 2005, va dezavantaja statele care au depus deja eforturi de reducere sub Protocolul Kyoto. Susținerea anului 2005 ca an de referință în locul anului 1990, angajat de Uniunea Europeană prin pachetul legislativ, echivalează cu o repornire a cronometrului în materie de eforturi de reducere.

2. Stabilirea contribuțiilor fiecăruia dintre statele membre ale Uniunii Europene, utilizând capacitatea de plată ca principal criteriu.

Menționăm că unul dintre instrumentele cele mai importante ale luptei împotriva schimbărilor climatice este piața carbonului care, printre altele, dă schema de comercializare a emisiilor. Prețul corect al carbonului este esențial pentru stimularea investițiilor în tehnologii care să permită reducerea emisiilor de carbon. Dar, mecanismul licitațiilor va genera produse și derivate financiare complexe, iar actorii de pe piață vor trebui să fie: instituții financiare, operatorii instalațiilor întreprinderilor acoperite de schema IPS, firme de consultanță etc.

Ne exprimăm preocuparea în vederea unor reglementări adecvate a piețelor. Piețele imperfecte nu vor putea oferi prețul corect al carbonului și vor deveni doar un instrument eficient de redistribuire inechitabilă a resurselor, fără a se atinge obiectivele de reducere a emisiilor.

Un alt motiv de preocupare îl reprezintă compensațiile de carbon sau carbon offset, prin care întreprinderile din Uniunea Europeană, dar și întreprinderile din Statele Unite, vor putea revendica reducerea emisiilor, investind în diverse proiecte din lume, care ar reduce teoretic emisiile de gaze cu efect de seră.

Atât noua Directivă Europeană privind schema de comercializare a emisiilor pe perioada 2013–2020, cât și proiectul de lege american permit acest gen de operațiuni comerciale. Există riscul real să se formeze o adevărată piață _subprime_ a carbonului.

Conform ultimului raport al Agenției Internaționale de Energie, emisiile de gaze au scăzut în anul 2008 cu 2,6%, ca urmare a crizei economice, iar în Uniunea Europeană, cu 1,5%. Este cea mai importantă scădere din ultimii 40 de ani. Estimarea pentru anul 2009 arată că se preconizează o reducere globală de 3%. Totuși, această reducere ocazională pentru o situație de excepție nu trebuie să reprezinte un motiv pentru a limita măsurile pentru combaterea schimbărilor climatice.

Cooperarea la nivel mondial poate diminua semnificativ costurile de adoptare și atenuare în lupta împotriva schimbărilor climatice.

Considerăm că obiectivul mai îndepărtat al Uniunii Europene de reducere cu cel puțin 50%, până în anul 2050, a nivelului emisiilor globale este imposibil de atins în absența unor acțiuni intense de combatere a defrișărilor.

Tăierea ilegală de masă lemnoasă este o problemă majoră cu implicații grave asupra mediului înconjurător, incluzând pierderea biodiversității, despăduriri și degradarea pădurilor. Putem adăuga la acestea implicațile sociale majore ale reducerii suprafețelor împădurite pentru comunitățile locale dependente, uneori aproape în totalitate, de resursele pădurii, așa cum sunt multe localități din România.

În afara efectelor benefice asupra mediului, industria europeană are avantajul primului venit în această regiune din lume și, de aceea, este bine să creăm o revoluție verde. Poporul român și popoarele europene așteaptă de la noi, parlamentari și factori de decizie ai Uniunii Europene, o viziune clară și bine fundamentată asupra viitorului, precum și o acțiune fermă în toate planurile: al principiilor, strategiilor, politicilor, programelor, proiectelor concrete pentru realizarea obiectivelor Uniunii Europene.

Implicarea sporită a cetățenilor Uniunii Europene atât în procesul de consultare pentru formularea politicilor Uniunii Europene, cât și în procesul de adoptare a deciziilor, rămâne unul dintre obiectivele de care depinde succesul noii construcții constituționale, care va fi lansată la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Vă mulțumesc.

## **Doamna Daniela Popa:**

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul Cătălin Predoiu, ministrul interimar al afacerilor externe.

Domnule ministru, aveți cuvântul.

## **Domnul Cătălin Marian Predoiu** _– ministrul interimar al afacerilor externe_ **:**

## Doamnă președinte,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Traversăm, într-adevăr, o perioadă esențială pentru evoluția Uniunii Europene și pentru viitorul cetățenilor săi. Suntem pe cale de a institui un nou cadru de funcționare a Uniunii, prin ratificarea Tratatului de la Lisabona.

Intrarea acestuia în vigoare, foarte probabil la 1 decembrie 2009, va facilita funcționarea sistemului european într-o Europă cu 27 sau mai multe state membre, permițând, totodată, Uniunii să avanseze în domeniile ce țin de competența sa exclusivă, partajată sau de susținere și să asigure adâncirea procesului de integrare europeană, să beneficieze de instrumentele necesare pentru a rămâne un actor influent la nivel global, fie că este vorba de evoluțiile economice, de securitate sau de mediu.

Finalizarea ratificării de către toate statele membre reprezintă încheierea unui efort îndelungat, la nivelul Uniunii, de reformare a modului său de funcționare și de adaptare la evoluțiile interne și internaționale.

România a fost și este parte a acestui proiect de reformă a Uniunii Europene. În același timp, este esențial, în perspectivă, să putem fructifica inovațiile introduse de Tratat, inclusiv în beneficiul României, al implicării acesteia în mecanismul decizional european și în configurarea politicilor europene, dar și al relațiilor externe ale Uniunii, în beneficiul cetățenilor români, precum și al instituțiilor naționale, al căror rol va fi consolidat de Tratat – și mă refer aici în primul rând la parlamentele naționale.

## Doamnelor și domnilor,

Numirea viitorului colegiu al comisiei, inclusiv a comisarului din partea României, se va face, așadar, conform prevederilor Tratatului de la Lisabona.

Președintele Barroso a indicat că va începe să-și formeze echipa după desemnarea viitorului președinte stabil al Consiliului European și, respectiv, a înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, funcții nou-create prin Tratatul de la Lisabona.

Din punctul nostru de vedere, președintele stabil al Consiliului European va asigura un plus de continuitate și de coerență atât în ceea ce privește activitatea acestei instituții, cât și a Uniunii, în general. Ca atare, președintele Consiliului European va trebui să dovedească un angajament personal și dedicație față de proiectul european și să contribuie la dezvoltarea acestuia de o manieră care să integreze viziunile tuturor statelor membre și interesele cetățenilor europeni.

Înființarea funcției de înalt reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate reprezintă, de asemenea, o inovație esențială, iar persoana care va fi desemnată pentru a ocupa această funcție va trebui să dețină o foarte bună expertiză în domeniul politicii externe și de securitate comună, dar, în același timp, trebuie să conțină o expertiză și în domeniul politicii de apărare. De asemenea, va trebui să fie o personalitate cu abilități de atingere a consensului la nivelul statelor membre. Desemnarea celor doi ocupanți ai acestor funcții va permite, ulterior, adoptarea deciziilor finale cu privire la viitorul colegiu al comisiei. Este de anticipat că în următoarele săptămâni vor fi făcuți pași pentru constituirea colegiului, inclusiv stabilirea unui calendar pentru audierile și votul în Parlamentul European.

Această procedură a avut la bază opțiunile exprimate de statele membre și opțiuni ale acestora, însă procesul păstrează, pentru moment, un caracter confidențial. Nu trebuie să uităm că atribuirea portofoliilor în cadrul Colegiului de comisari este de competența exclusivă a președintelui comisiei.

## Doamnelor și domnilor parlamentari,

Tratatul de la Lisabona asigură un cadru legislativ cuprinzător, care va permite Uniunii să răspundă provocărilor actuale legate de securitatea energetică, de schimbările climatice sau de aspecte economice și sociale.

Salutăm introducerea prin Tratatul de la Lisabona, pentru prima dată, a principiului solidarității, potrivit căruia un stat membru care se confruntă cu dificultăți majore în aprovizionarea cu energie va putea conta pe sprijinul celorlalte state membre. Această clauză este extrem de importantă, în contextul în care este posibilă apariția unor crize de genul celei a gazului de la începutul anului 2009.

De asemenea, Tratatul aduce noi dezvoltări în domeniul politicii externe și de securitate comună și al politicii europene de securitate și apărare. În privința politicii externe și de securitate comună, apreciem înființarea funcției de înalt reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, care va contribui la o mai bună vizibilitate a acțiunilor europene la nivel internațional.

Înființarea unui serviciu european de acțiune externă este o altă noutate adusă de Tratatul de la Lisabona. În viziunea României, Serviciul european de acțiune externă nu trebuie să înlocuiască, ci să completeze Serviciul diplomatic și consular român.

Considerăm că statele membre trebuie să mențină controlul decizional asupra evoluției mandatului, competențelor și organizării Serviciului european de acțiune externă.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este esențială pentru ca Uniunea Europeană să răspundă mai adecvat provocărilor ce se profilează în deceniul următor.

Dezvoltarea politicii europene de securitate și apărare trebuie să continue, în ciuda crizei economice și financiare.

Inserarea unei clauze de apărare reciprocă, în cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, reprezintă o evoluție marcantă adusă de Tratatul de la Lisabona. Aceasta nu va aduce, însă, atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a statelor membre, iar angajamentele și cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul NATO, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizații fundamentul apărărilor colective și cadrul de punere în aplicare a acestuia.

Completarea clauzei de apărare reciprocă cu o clauză de solidaritate, care ia în considerare celelalte tipuri de amenințări, terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, este o prevedere importantă pentru România, în condițiile în care, de exemplu, multe state membre se confruntă, în zilele noastre, cu o serie de calamități, cum ar fi: secetă, inundații, cutremure etc.

În același timp, continuarea procesului de extindere a Uniunii Europene este una dintre principalele priorități ale României, ca membru al Uniunii Europene, iar intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ar putea avea un efect pozitiv, în sensul facilității acestui proces.

Prin reformele instituționale introduse de Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană va fi mai bine pregătită funcțional și psihologic pentru a pregăti noi membri. Sprijinim, prin urmare, menținerea unei politici a ușilor deschise pentru statele care au voința politică și capacitatea de a îndeplini criteriile de aderare la Uniunea Europeană. O perspectivă credibilă de a deveni membru al Uniunii Europene rămâne un important factor de stimulare a reformelor în statele candidate și potențial candidate.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Prin Tratatul de la Lisabona, parlamentele naționale vor avea un rol diferit ca actori ai construcției europene. Prin acest Tratat, este recunoscut și pentru prima dată menționat explicit rolul parlamentelor naționale într-o serie de domenii esențiale pentru procesul legislativ european și pentru construcția europeană, precum evaluarea aplicării principiului subsidiarității, informarea asupra propunerilor de texte legislative din partea instituțiilor europene sau revizuirea tratatelor.

Odată cu noile atribuții pe care le conferă parlamentelor naționale Tratatul de la Lisabona, responsabilitatea acestora va crește. Veți dobândi o modalitate concretă de control de subsidiaritate asupra procesului legislativ european. Veți avea posibilitatea de a verifica, în mod direct și pentru fiecare caz în parte, dacă acțiunea la nivelul Uniunii este mai eficientă decât acțiunea la nivelul național, așa-numitul principiu al subsidiarității.

Tratatul de la Lisabona întărește, totodată, cooperarea interparlamentară în cadrul Uniunii Europene. Este important să exploatăm mai intens pârghiile existente în prezent, sau cele care vor fi oferite de noul Tratat, cooperarea în Parlamentul European și Comisia Europeană, dar și, pe de altă parte, cooperarea cu parlamentele naționale, cu comisiile de specialitate pe domenii sectoriale.

Tratatul de la Lisabona va continua, de asemenea, rolul parlamentelor naționale în privința justiției și afacerilor interne. Parlamentele naționale vor fi informate cu privire la evaluarea punerii în aplicare a politicilor Uniunii Europene în domeniu, abordare menită să contribuie la creșterea securității și confortului cetățenilor, domeniu în care dumneavoastră, Parlamentul național, aveți un rol important.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Am dorit să vă prezint doar o parte dintre reformele pe care intrarea în vigoare a Tratatului le va aduce cu sine în arhitectura construcției europene.

Punerea în practică a inovațiilor instituționale și politice ale Tratatului va permite Uniunii Europene să acționeze de o manieră mai eficace și mai coerentă atât la nivel intern, cât și la nivel internațional. O Uniune activă în plan global va permite României să-și apere și să-și promoveze mai bine interesele și viziunea la nivel global, iar o construcție europeană, consacrată pe reformele aduse de Tratatul de la Lisabona, va asigura o dezvoltare instituțională și politică pusă exclusiv în serviciul cetățenilor europeni.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Nu aș vrea să închei înainte de a vă mulțumi pentru această oportunitate de a mă prezenta în fața dumneavoastră și a face această scurtă informare cu privire la inovațiile Tratatului.

Aș vrea să menționez că este a doua oară când sunt invitat în calitate de ministru interimar al afacerilor externe în Parlament și tot a doua oară când mă prezint pentru a expune punctele de vedere ale ministerului.

Vreau, de asemenea, să vă împărtășesc dorința ca între Executiv și Legislativ să există o mai bună cooperare în acest domeniu. Nu sunt, însă, în măsură să vă pot oferi un răspuns de ce miniștrii anteriori nu au făcut acest lucru și nici de ce Parlamentul, timp de trei ani de zile, nu a reacționat pe temele europene.

Aș vrea însă să semnalez că există o bună oportunitate de a ne implica împreună activ în procesul de construcție europeană, prin urmarea recomandărilor din cadrul raportului de țară pe justiție, pe care România l-a primit în vara anului trecut, în ceea ce privește contribuția Parlamentului în acest domeniu.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Vă mulțumesc, domnule ministru.

Dau cuvântul domnului Bogdan Mănoiu, șeful Departamentului pentru Afaceri Europene. Vă rog, aveți cuvântul.

## **Domnul Bogdan Mănoiu** _– șeful Departamentului pentru Afaceri Europene_ **:**

Doamnă președinte,

Domnule președinte al Comisiei pentru politică externă, Doamnelor și domnilor parlamentari,

În primul rând, doresc să vă mulțumesc pentru inițiativa de a organiza această dezbatere care este cu atât mai oportună cu cât recent, în cadrul Consiliului European de toamnă, s-a făcut și ultimul pas pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Soluția agreată de toate statele membre, inclusiv România, la exigențele ridicate de Președintele Republicii Cehe, care a urmat votului pozitiv înregistrat în cadrul referendumului irlandez și promulgării Legii de ratificare a Tratatului în Polonia, va permite intrarea în vigoare a acestui document esențial pentru funcționarea Uniunii cu 27 de membri sau mai mulți, în foarte scurt timp.

În urmă cu aproape trei ani, României i s-a creat oportunitatea de a-și pune în aplicare modelul propriu de dezvoltare economică și socială prin valorificarea resurselor unui sistem internațional fără precedent, caracterizat în primul rând prin competitivitate și solidaritate.

Participarea la elaborarea strategiilor comune, din care rezultă politicile europene, implicarea în mecanismele administrative de la Bruxelles și existența unui sistem politico-administrativ eficace la București, reprezintă principalele condiții ale valorificării statutului de membru UE.

Participarea la guvernanța Uniunii Europene odată cu promovarea intereselor naționale de dezvoltare presupun, înainte de toate, o cunoaștere aprofundată a modificărilor instituționale care vor remodela construcția europeană odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Sintetizând 7 ani și jumătate de eforturi politice, diplomatice și juridice, putem spune că prin Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană se pregătește să devină mai eficientă, raportat la provocările mondializării, și mai

democratică, raportat la reprezentarea intereselor cetățenilor săi.

În același timp, Uniunea devine mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune și reprezentarea externă.

Uniunea dobândește personalitate juridică în locul comunităților europene, astfel încât va putea fi mai bine reprezentată pe plan extern, va putea negocia și încheia acorduri internaționale în nume propriu.

Uniunea Europeană va dobândi capacitatea de a deveni membru în organizații internaționale.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Tratatul de la Lisabona simplifică procesul decizional european. Statele membre vor vota în Consiliul Uniunii Europene prin procedura majorității calificate în aproape toate domeniile, astfel încât recursul la unanimitate devine o excepție.

Începând cu anul 2014, în mod excepțional din 2017, un act legislativ european va fi adoptat în Consiliu prin votul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populație. „Clauza pasarelă” va permite Consiliului European, care devine instituție de sine stătătoare a Uniunii Europene, să hotărască prin unanimitate trecerea la votul prin majoritatea calificată în domeniile în care se menține cerința unanimității. Voi reveni asupra acestei chestiuni când voi vorbi despre rolul parlamentelor naționale.

Parlamentul European devine colegislator în cvasitotalitatea domeniilor de competență. Procedura codeciziei, prin care statele membre reunite în Consiliu și reprezentanții direcți ai cetățenilor europeni reuniți în Parlament iau decizii în condiții de egalitate, devine procedura ordinară. De asemenea, Parlamentul va alege în mod direct președintele comisiei, pe baza propunerilor Consiliului European. Un astfel de exercițiu s-a desfășurat deja în legătură cu formarea viitoarei Comisii Europene pentru legislatura 2009–2014.

În privința rolului parlamentelor naționale, Tratatul de la Lisabona recunoaște și consolidează rolul parlamentelor naționale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii.

Tratatul de la Lisabona aduce noutăți semnificative, în special în ceea ce privește controlul respectării principiului subsidiarității.

Orice parlament național va avea dreptul să-și susțină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă cu acest principiu. Se va institui un mecanism în doi timpi. Dacă o treime din parlamentele naționale consideră că o propunere nu este conformă cu principiul subsidiarității, comisia va trebui să-și reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menține, de a o modifica sau de a o retrage.

Dacă majoritatea parlamentelor naționale împărtășesc aceste preocupări, iar comisia decide, totuși, să-și mențină propunerea, Parlamentul European și Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.

Conform Tratatului de la Lisabona, parlamentele naționale sunt asociate prin posibilitatea de a verifica propunerile legislative europene într-un interval de opt săptămâni. Toate proiectele de acte legislative și nonlegislative ale instituțiilor europene inițiatoare vor fi transmise parlamentelor naționale.

Totodată, parlamentele naționale dobândesc dreptul de a solicita, înaintea Curții de Justiție a Comunităților Europene, anularea unui act legislativ comunitar, dacă apreciază că acesta nu respectă principiul subsidiarității.

Parlamentele naționale își conservă competențele și în ceea ce privește așa-numita „clauză pasarelă”, care permite Consiliului European să hotărască, în unanimitate, trecerea de la procedura votului prin unanimitate la cea a votului prin majoritate calificată.

Parlamentele naționale pot bloca trecerea la votul cu majoritate calificată în cazul în care se constituie unanimitatea în acest sens în Consiliul European, dacă apreciază că domeniul vizat de actul în discuție este prea important pentru a fi reglementat prin majoritate calificată. Este suficientă opoziția unui singur parlament național pentru ca propunerea de act legislativ să fie supusă, în continuare, procedurii de vot prin unanimitate.

Este important, în acest context, ca Parlamentul României să-și consolideze capacitatea instituțională astfel încât să poată analiza și formula opinii asupra proiectelor de acte legislative și nonlegislative emise de instituțiile europene în ceea ce privește controlul respectării principiului subsidiarității și activarea „clauzei pasarelă”.

Pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, cetățenii statelor membre vor beneficia de dreptul direct de inițiativă legislativă comunitară. În mod similar cu sistemele constituționale naționale, la solicitarea unui număr de cetățeni, un milion în cazul Uniunii, Comisia Europeană inițiază un proiect legislativ.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Criza financiară și economică globală, declanșată în a doua parte a anului 2008, constituie un test pentru politicile de dezvoltare adoptate în cadrul Uniunii Europene, dar și pentru solidaritatea dintre membrii săi.

Pactul de Stabilitate și Creștere, care stabilește limitele acțiunii statelor în desfășurarea strategiei de creștere economică și ocupare a forței de muncă, pe care o numim Strategia Lisabona, a trebuit să fie suspendat pentru realizarea redresării economice, în condițiile unei stabilizări prealabile a sectorului financiar la nivel european.

Modelele de intervenție urmate de statele membre au fost însă diferite, în funcție de specificul impactului național al crizei, dar mai ales de resursele aflate la dispoziție.

La nivel european, premisa depășirii crizei financiare și economice o constituie stabilizarea sectoarelor financiare, ceea ce în termeni concreți constă în adoptarea unor măsuri de reglementare și îmbunătățire a supravegherii financiare la nivel european și național, cu alte cuvinte desfășurarea unei reforme structurale.

Pentru România, criza economică a scos în evidență, cu acuitate, necesitatea realizării reformelor structurale la care s-a angajat deja ca parte la Strategia Lisabona. Participăm la dezvoltarea noilor reforme structurale impuse de criză, dar trebuie să continuăm, în același timp, reformele structurale care ne revin ca stat care se pregătește pentru intrarea în zona euro, altfel spus, pentru realizarea convergenței nominale și reale cu statele dezvoltate din Uniunea Europeană.

Aceste reforme specifice, le-am putea spune, sunt prevăzute în Programul național de reformă, dar au fost incluse și în Memorandum-ul de împrumut încheiat cu instituțiile financiare internaționale, iar realizarea lor a fost evidențiată o dată în plus de recenta misiune comună de evaluare, desfășurată zilele trecute.

Guvernul României este obligat să se înscrie în anumite ținte macroeconomice, dar Parlamentul poate sprijini acest efort prin adoptarea reformelor structurale care să asigure rezultatele macroeconomice pozitive sustenabile pe termen mediu și lung.

Domeniile în care este necesară o acțiune imediată sunt: reforma sistemului de asigurări sociale; reforma instituțională, inclusiv a sistemului de salarizare a personalului bugetar; măsuri pentru raționalizarea cheltuielilor publice, inclusiv în ceea ce privește performanța autorităților locale.

De asemenea, sunt necesare măsuri orientate către piața muncii, care vizează nu doar controlul în privința muncii la negru, ci mai ales măsuri orientate către activarea forței de muncă.

Comisia Europeană a adoptat, la 26 noiembrie 2008, un plan de redresare economică ale cărui obiective vizează: stimularea cererii și sporirea încrederii consumatorilor, stimularea economiilor naționale și a pieței interne și încurajarea reducerii emisiilor de carbon.

Acest plan european de redresare economică, în valoare de 200 de miliarde de euro, reprezentând 1,5% din PIB-ul Uniunii Europene, se compune din: pachete bugetare temporare de stimulare a economiilor statelor membre, în valoare de 170 de miliarde de euro, circa 1,2% din PIB-ul Uniunii Europene, și pachete de finanțare UE pentru acțiuni imediate, în valoare de 30 de miliarde de euro, circa 0,3% din PIB-ul Uniunii Europene.

În vederea îmbunătățirii interconectării sistemelor energetice și a infrastructurii de telecomunicații, comisia a propus acordarea unui pachet de finanțare de 5 miliarde de euro în perioada 2009–2010, dintre care 3,98 miliarde de euro pentru proiectele energetice. Interesele României în lista proiectelor energetice sunt legate de conducta de gaz Nabucco și de interconectarea cu Ungaria și, respectiv Bulgaria.

Pachetul de 5 miliarde prevede și finanțarea infrastructurii pentru serviciile în bandă largă în mediul rural, cu suma de 1,02 miliarde de euro. Suma alocată suplimentar pentru România prin Planul național de dezvoltare rurală este de circa 102 milioane de euro pentru perioada 2009–2013.

Comisia Europeană a adoptat, la 23 septembrie 2009, un pachet important de proiecte legislative în scopul consolidării supravegherii sectorului financiar în Europa. Măsurile răspund necesității identificării eventualelor probleme din sistem într-o etapă timpurie și de a putea acționa concertat, cu mai multă eficiență, în situații de urgență, inclusiv prin soluționarea dezacordurilor apărute între autoritățile de supraveghere naționale.

Se are în vedere, astfel, crearea unor instituții de supraveghere la nivel comunitar, cu rol atât în prevenirea crizelor financiare, cât și în combaterea efectelor acestora asupra piețelor financiare.

În cadrul Consiliului Ecofin din 20 octombrie a fost obținut acordul tuturor statelor membre pe prima componentă a pachetului legislativ, și anume supravegherea macroprudențială, care prevede, între altele, crearea unui Consiliu European de Risc Sistemic.

În scopul asigurării unei participări active la dezbateri în derulare la nivel comunitar pe acest pachet, Departamentul pentru Afaceri Europene a demarat procesul de elaborare și aprobare al mandatului general pe acest dosar.

Pentru informarea acestei distinse adunări, mandatul se centrează pe următoarele principii: asigurarea unui mecanism de supraveghere coordonat la nivel comunitar, în scopul prevenirii și combaterii efectelor unor potențiale crize financiare, evitarea suprapunerilor de atribuții între autoritățile de supraveghere constituite la nivel comunitar și cele existente la nivelul statelor membre și asigurarea unui sistem de finanțare echitabilă în raport cu resursele și dimensiunea piețelor financiare naționale ale statelor membre, în special în contextul crizei economice prezente.

În vederea contracarării efectelor crizei, Guvernul României a adoptat o serie de măsuri anticriză în valoare de 13 miliarde de euro. Pachetul de măsuri pentru stimularea creșterii economice și protejarea intereselor economice ale populației a avut în vedere limitarea scăderii creșterii economice, protejarea intereselor economice ale populației, menținerea atractivității investiționale în România, menținerea criteriilor de convergență pentru zona euro și, nu în ultimul rând, sincronizarea măsurilor cu planurile Uniunii Europene.

România a fost nevoită să contracteze un împrumut de la instituțiile financiare internaționale, în principal FMI și Comisia Europeană, în valoare de 20 de miliarde de euro pentru consolidarea monedei naționale și susținerea balanței de plăți.

După cum este bine cunoscut, o misiune comună de evaluare s-a încheiat la sfârșitul săptămânii trecute, urmând să revină în țară după adoptarea Legii responsabilității fiscale și a Legii bugetului. În baza evaluării respectării condițiilor de împrumut se va lua decizia eliberării celei de a treia tranșe din partea FMI și a celei de a doua tranșe, mijlocită de Comisia Europeană.

În conformitate cu cele agreate în cadrul Consiliului European din 29–30 octombrie, se pune problema formulării unei strategii coordonate la nivel comunitar, de retragere a pachetelor de stimulare. Departamentul pentru Afaceri Europene, în acord cu ministerele de linie, consideră că ieșirea din planurile anticriză trebuie să fie graduală și coordonată la nivel european și mondial, în condițiile funcționării prudente a sectoarelor financiare. Pentru România, momentul care va semnala depășirea crizei și înscrierea pe un curs de creștere sustenabil este cel al redresării ireversibile.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Anul 2009 este un an decisiv în lupta împotriva schimbărilor climatice, obiectivul Uniunii Europene fiind finalizarea Acordului internațional post-2012 privind schimbările climatice, la Conferința de la Copenhaga, în decembrie 2009.

La acest moment, rămâne în discuție modul de repartizare intra Uniunea Europeană a cotelor de asistență pentru țările în curs de dezvoltare, ca mijloc de a le sprijini pentru atingerea țintelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Poziția de principiu a României, exprimată și cu prilejul Consiliului European de toamnă, este aceea că, la baza contribuției UE la finanțarea publică internațională trebuie să stea principiul condițiilor specifice economice, respectiv capacitatea de plată. De asemenea, având în vedere rolul de lider, asumat de Uniunea Europeană în procesul de limitare a creșterii temperaturii planetei la sub 2°C față de nivelul preindustrial, suntem de acord ca poziția de negociere a UE în cadrul Conferinței de la Copenhaga să fie solidă, inclusiv prin afirmarea unei contribuții de prefinanțare pentru perioada 2010–2012, dar aceasta trebuie să se bazeze pe contribuțiile

voluntare din partea statelor membre. În același context, ca urmare a insistențelor României, s-a menținut pe agenda Consiliului chestiunea reportării unităților de emisii neutilizate în primul exercițiu Kyoto 2008–2012.

Uniunea Europeană și-a asumat în mod unilateral ținta de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020. Pachetul legislativ „Energie – schimbări climatice” a fost agreat de șefii de stat și de guvern la Consiliul European din 13 decembrie 2008 și adoptat în cadrul Reuniunii plenare a Parlamentului European din data de 17 decembrie 2008. Începând cu 1 ianuarie 2013, debutul aplicării pachetului legislativ „Energie – schimbări climatice”, România trebuie să-și respecte obligațiile care-i revin ca stat membru prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și creșterea ponderii resurselor regenerabile.

Din această perspectivă, pentru România devine esențială îmbunătățirea substanțială a eficienței energetice și accentuarea decuplării creșterii economice de creșterea consumului de energie și, implicit, scăderea intensității carbonului la nivel național, sens în care a fost elaborat, sub coordonarea Departamentului pentru Afaceri Europene, și aprobat de Guvern, Memorandum-ul cu tema Plan de acțiuni pentru pregătirea României în vederea intrării în vigoare și implementării pachetului legislativ „Energie – schimbări climatice”.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

A fi membru al Uniunii Europene presupune și transpunerea corectă și aplicarea politicilor comune.

În cadrul Departamentului pentru Afaceri Europene funcționează agentul Guvernului României pentru Curtea de Justiție a Comunităților Europene și Tribunalul de Primă Instanță, însărcinat cu reprezentarea țării noastre înaintea celor două instanțe comunitare.

De la 1 ianuarie 2007 și până în prezent, Comisia Europeană a declanșat împotriva României 259 de acțiuni în constatare a neîndeplinirii obligațiilor. 220, dintre care 186 declanșate în anul 2007, 25 în anul 2008 și nouă în anul 2009, au vizat necomunicarea măsurilor naționale de transpunere a directivelor comunitare.

Mă scuzați un pic, vă întrerup.

Cel cu aparatul de filmat, vă rog, în zona pentru presă. Vă rog.

Mulțumesc. Continuați.

Dintre acestea, 209 au fost clasate.

În prezent, sunt în curs acțiuni vizând necomunicarea măsurilor de transpunere pentru 11 directive, dar numai în cazul a trei directive măsurile de transpunere nu au fost notificate încă Executivului de la Bruxelles. 39, dintre care nouă declanșate în anul 2007, 12 în anul 2008 și 18 în anul 2009, au vizat fie incompatibilitatea normelor juridice naționale cu legislația comunitară, fie cazuri de aplicare incorectă. Dintre acestea, 13 au fost clasate. În prezent, sunt în curs 26 asemenea acțiuni.

Trebuie făcută observația că niciuna dintre acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor declanșate împotriva României nu se află pe rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene, ci în faza precontencioasă. Așadar, în prezent, țara noastră nu are calitatea de pârât în acțiuni cu care au fost sesizate și în legătură cu care sunt competente Curtea de Justiție a Comunităților Europene sau Tribunalul de Primă Instanță.

Aș dori să completez această informație cu o precizare legată de transpunerea acquis-ului comunitar. La data de 5 septembrie 2009, România înregistra locul patru în clasamentul statelor membre, cu un procent de 99,34% în ceea ce privește îndeplinirea obligației de notificare a măsurilor de transpunere a directivelor în vigoare, peste media de 98,91% la nivel comunitar.

De asemenea, scoreboardul Comisiei Europene pentru semestrul I 2009 privind evaluarea situației transpunerii și aplicării acquis-ului comunitar din domeniul pieței interne în statele membre situează România între statele membre care și-au menținut deficitul de transpunere sub 1% și chiar au reușit să-l reducă.

Astfel, în domeniul pieței interne, România și-a redus deficitul de transpunere de la 0,4% la 0,3% și se menține, împreună cu Bulgaria, pe locul secund între statele membre cu cele mai bune performanțe, după Malta și Danemarca, care au, fiecare, doar 0,2% deficit.

Vă mulțumesc.

Vă mulțumesc.

Până să dau cuvântul reprezentanților grupurilor parlamentare, observ că nu prea se respectă disciplina în aulă, în sala de ședințe.

Vă rog, cei care împart materiale și nu sunt parlamentari, vă rog să părăsiți sala.

M-ați auzit?

Doamna care împarte materiale, aici este locul pentru parlamentari. Vă rog să părăsiți sala.

Campanie electorală, în afara sălii.

Urmează intervenții din partea grupurilor parlamentare, în limita timpului aprobat, maximum 15 minute pentru fiecare grup.

Din partea Grupului parlamentar al PD-L, o invit la microfon pe doamna deputat Sanda Maria Ardeleanu. Doamnă deputat, aveți cuvântul.

## **Doamna Sanda Maria Ardeleanu:**

Vă mulțumesc, doamnă președinte. Stimați colegi deputați, Onorați invitați,

Aș dori să apreciez, în numele Grupului Parlamentar al Partidului Democrat Liberal, inițierea acestei dezbateri generoase asupra poziției și rolului României în contextul procesului de reformare a instituțiilor europene ca deosebit de importantă pentru noi, țară membră a Uniunii Europene.

De câțiva ani, ca profesor universitar și prorector într-o universitate românească, responsabil cu relațiile internaționale, particip activ la reforma sistemului universitar românesc, poate cel mai reformat sistem în acest moment, reformă impusă și de aderarea și integrarea noastră în structurile europene.

Ce rezultat avem ca urmare a reformării sistemului de învățământ românesc, recunoașterea diplomelor absolvenților acestui sistem pe piața forței de muncă în Europa. Este deja o realizare, nu este puțin lucru. Desigur, reforma nu se oprește doar la acest nivel. Este sistemul de învățământ universitar din România un sistem și un nivel de avangardă în procesul de reformare a societății? Dar reforma

instituțională, despre care vorbim, continuă acum în toate sectoarele vieții sociale, economice, politice?

Metamorfozarea Europei prin procesul de globalizare, perspectiva intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ne obligă la o atitudine reformatoare activă.

De fapt, lucrul acesta a și început deja: reforma sistemului educațional, odată cu asumarea de către Guvernul României a Legii educației naționale, reforma sistemului de salarizare, a sistemului de pensii, revizuirea Codurilor civil și penal, propunerea de reducere a numărului de parlamentari într-o formulă nouă a Parlamentului României sunt tot atâtea dimensiuni ale actualei reforme, în sensul modernizării statului român.

De asemenea, liberalizarea forței de muncă în spațiul românesc se constituie într-un atribut al ralierii României la principiile europene.

Cea mai mare provocare a Uniunii Europene s-a dovedit a fi criza economică. După disensiuni care au pus la un moment dat sub semnul întrebării viitorul Uniunii Europene, în sfârșit, s-a căzut de acord asupra necesității absolute a unei coordonări a politicilor economice.

Eșecul piețelor financiare determină reglementări urgente și supravegherea lor în sensul păstrării echilibrului între flexibilitatea și lichiditatea piețelor financiare, alături de stabilitatea lor.

Sunt încă multe lucruri de făcut și în domeniul piețelor financiare în acest moment, în contextul crizei economicofinanciare, și pentru integrarea României în politica economică a Uniunii Europene.

O altă valență a Tratatului de la Lisabona pe care o avem în vedere este legată de schimbările climatice. Acestea impun o altă atitudine proactivă față de realizarea unui acord global și cuprinzător în acest domeniu, acord pe care și România îl dorește redactat și semnat cât mai curând posibil.

Doamnelor și domnilor,

Ca parlamentari, suntem conștienți de faptul că se impune adoptarea unei atitudini profund active în domeniul stabilirii strategiilor comune europene, al relațiilor interparlamentare.

Ca simpli români, afectați în fiecare zi de reglementările europene, considerăm că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ne va permite să ne manifestăm o dată în plus ca cetățeni europeni responsabili.

Vă mulțumesc.

Vă mulțumim, doamnă deputat.

Din partea Grupului parlamentar al PSD+PC, îl invit la microfon pe domnul deputat Cristian Dumitrescu. Aveți cuvântul, domnule deputat.

## **Domnul Cristian Sorin Dumitrescu:**

Mulțumesc foarte mult, doamnă președinte. Domnule ministru,

Doamnelor și domnilor colegi,

Este un moment deosebit acesta în care dezbatem, la un nou început de drum, prezența, până la urmă, a României în Uniunea Europeană ca actor care participă activ la deciziile care se iau și care-și construiește propriul viitor în interiorul Uniunii Europene.

Aș vrea să vorbesc și despre oameni, acum, când vorbim despre un tratat, când vorbim despre o decizie care va influența, în opinia mea, major dezvoltarea pe termen mediu a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona reprezintă un compromis între o idee extraordinar de importantă, între o punere în operă semnificativă – tratatul cu privire la instaurarea unei Constituții europene, care a fost un eșec, dar n-a fost un eșec pentru că acest tratat reprezenta prea puțin, ci, în opinia mea, pentru că a reprezentat prea mult. A fost un exercițiu extraordinar, un exercițiu unic. Pentru prima dată a avut loc o convenție, o amplă dezbatere în toate structurile societății la nivel ministerial, parlamentar, în cadrul convenției conduse de Valéry Giscard d’Estaing, și vreau să-i amintesc aici și numele unor români, unor colegi de-ai noștri, care și-au adus o contribuție importantă la acest Tratat, și am să amintesc pe domnii Adrian Severin, pe domnul Alexandru Atanasiu și pe domnul Puiu Hașotti, care au fost reprezentanții noștri.

Tratatul privind o Constituție europeană n-a reușit să parcurgă drumul integral, din diverse motive. O operă extrem de interesantă, o operă de viitor, pe care urma să se sprijine Europa pe care ne-o dorim cu toții.

Tratatul de la Lisabona reprezintă însă un pas la fel de important înainte. Preia extrem de multe lucruri importante din Tratatul privind Convenția Europeană. Am avut și eu șansa ca, în calitate de prim-vicepreședinte al Comisiei juridice, să am o umilă contribuție la această formulă care, iată, astăzi devine realitate, în timpul Președinției portugheze.

Tratatul de la Lisabona este extraordinar de important pentru viitorul inclusiv al României. Sunt nenumărate lucruri în acest Tratat, care ne vor marca de aici încolo existența și funcționarea ca țară, ca economie, ca actor activ al Uniunii Europene. Vă dau un singur exemplu – și păcat că domnul secretar de stat a prezentat așa de rapid raportul Domniei Sale, a fost plin de lucruri esențiale – „clauza pasarelă”, care va schimba filozofia și schimbă filozofia votului și care duce cu pași foarte rapizi la posibilitatea de a avea un vot majoritar, ceea ce înseamnă o evoluție extraordinară a Uniunii Europene.

Uniunea Europeană, în cei 50 de ani, a evoluat pe măsură ce votul acesta majoritar a fost în măsură să permită luarea unor decizii fundamentale.

Dar aici crește și rolul parlamentelor naționale, pentru că vorbim despre un lucru pe care nu prea îndrăznim să-l folosim de la tribuna parlamentelor, vorbim de cedarea de suveranitate către Uniunea Europeană. Dar acest lucru se întâmplă zi de zi, ceas de ceas, de 50 de ani în Uniunea Europeană și dacă astăzi Europa a evoluat ca instituție globală se datorează acestei idei.

Dar parlamentele naționale vor avea un rol important, comisiile din parlamentele naționale, care vor veghea și vor asigura ca acest proces să se facă în mod inteligent, în mod acceptabil din punct de vedere politic și al construcției interne și, bineînțeles, de o manieră care să ne conducă, acolo unde probabil că toată lumea dorește, la o Europă integrată – și nu folosesc nicio finalitate, pentru că nici Tratatul privind o Constituție europeană și nici cel de la Lisabona nu îndrăznesc să facă o definire –, va fi acolo unde va trebui să fie și unde vom participa și noi, și România va fi reprezentată pentru ca această decizie să fie luată. Dar acea Europă va fi o Europă puternică, va fi o Europă actor principal într-o lume care se balansează între proiectul Transatlantic sau Euroatlantic și apariția unor state semnificative ca importanță, vorbesc despre China și India, care, la ora actuală, reprezintă

împreună peste 30% din populația lumii și un potențial economic extraordinar.

Acestea sunt provocările prin care acest Tratat, astăzi, pregătește Europa pentru Europa viitorului.

Șansa noastră... Vorbeam la început că voi vorbi despre oameni și sunt foarte mulți oameni, și bineînțeles că nu i-am amintit pe foarte mulți din cei care meritau să fie amintiți. Clasa politică din România, în opinia mea, și-a făcut pe deplin datoria în perioada aceasta de tranziție, ducând o țară de la sistemul comunist la o economie de piață consolidată și, mai ales, la un sistem care să ne permită nouă să fim egali cu noi înșine, în speranța de a fi o țară europeană.

Mulțumesc foarte mult.

Salut această inițiativă, sunt oameni care, în spatele politicii, lucrează tehnic ca lucrurile să meargă înainte, iar noi avem o mare datorie, pentru că Tratatul de la Lisabona dă parlamentelor naționale o putere enormă de a desena propriul nostru viitor.

Vă mulțumesc.

Mulțumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al PNL, îl invit la microfon pe domnul deputat Călin Popescu-Tăriceanu. Aveți cuvântul, domnule deputat.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Doamnă președinte, Domnule ministru,

Domnule ambasador,

Stimați reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe, Onorați parlamentari,

Fără îndoială că dezbaterea care are loc astăzi are o importanță aparte. Numai că, după părerea mea, această dezbatere se desfășoară într-un moment politic care pune clar sub semnul întrebării calitatea noastră de adevărată țară europeană.

Într-o țară europeană, principiile democrației parlamentare, principiile fundamentale trebuie să fie respectate. Ceea ce se întâmplă astăzi în România..., după cum vedeți, și după cum știți, asistăm la o contestare a acestor principii, la o atitudine discreționară din partea instituției prezidențiale, la o atitudine autoritară, care disprețuiește instituția fundamentală a statului care este Parlamentul, una dintre cele trei instituții fundamentale.

Și, în aceste condiții în care noi contestăm însăși funcționarea democratică a unui stat european, o astfel de dezbatere, pe cât de utilă, pare ușor deplasată, și o spun cu mare regret, pentru că trebuie să știm cu toții că, din acest moment, practic din momentul aderării României la Uniunea Europeană, din ce în ce mai multe decizii de importanță majoră pentru România nu vor mai fi luate aici, în Parlamentul României, ci vor fi luate la nivelul Parlamentului European sau la nivelul instituțiilor europene.

Pășim, așadar, pe drumul unei integrări din ce în ce mai puternice, în care noi trebuie să găsim echilibrul corect între necesitatea apărării interesului național, pe de o parte, și, pe de altă parte, interesul promovării construcției și proiectului european. De aici cred că decurge necesitatea unor dezbateri publice din ce în ce mai ample pe subiectele de interes pentru România și desigur că Parlamentul ar trebui să fie locul predilect. Așa cum am observat și în perioada când am fost prim-ministru, din păcate, Parlamentul pare încă prea puțin receptiv la aceste probleme și, de aceea, multe dintre deciziile majore care privesc România au fost luate la nivelul Executivului. Este bine, este rău. Într-un fel sigur că este mai simplu să fie numai Executivul care decide și să vină să formalizeze eventual în Parlament o astfel de decizie, dar cred că trebuie să fiți de acord cu mine că orice decizie pe care un guvern o va lua și care va avea sprijinul Parlamentului va fi o poziție cu mult mai puternică în dezbaterile care vor avea loc la nivelul instituțiilor europene.

După cum știți, Uniunea Europeană a fost clădită ca un spațiu de libertăți, de libertăți pentru circulația cetățenilor, pentru circulația mărfurilor și pentru circulația serviciilor. Pentru libertățile în privința circulației acestor trei elemente, fondatorii Uniunii Europene s-au bătut foarte mult și au reușit. Au reușit, sigur, construind instituții puternice, care uneori au dat dovadă de un mult sau de un mare apetit pentru a-și dezvolta și anumite forme birocratice, îndeobște criticabile, dar trebuie să observăm un lucru: chiar dacă la Bruxelles avem multă birocrație, această birocrație funcționează, este eficientă în final. Și nu cred că ar fi cazul să ne plângem prea mult de acest aspect, având în vedere că de foarte multe ori, miza este modul în care sunt cheltuiți banii publici, și fiecare cetățean european trebuie, are dreptul – ca și cei români, de altfel – să știe cum sunt cheltuiți banii cu care ei contribuie la acest mare proiect.

România a beneficiat enorm, atât în faza de preaderare, cât și în faza de postaderare, de pe urma calității de membru al Uniunii Europene, însă, de prea multe ori, de prea multe ori singura dezbatere pe care o auzim este cea legată de fondurile europene. În rest, prea puține lucruri par să stârnească interesul public sau al mass-media, și acesta este un regret pe care îl exprim aici, pentru că nu ne dăm seama cât de importante sunt celelalte teme care vizează viața socială, economică sau politică.

Cred că în această zi ar merita măcar să încercăm să ne gândim la două teme de interes major pentru România în viitor, în calitate de țară membră a Uniunii Europene. Cred că sunt teme de reflecție care prea puțin au fost analizate și, cu atât mai puțin, dezbătute.

Care este locul României în Uniunea Europeană? Cu toți ne-am dori ca România să joace un rol puternic, dar să știți că un rol puternic din punct de vedere politic nu-l vom putea juca decât în măsura în care România va avea o economie pe măsura ambițiilor și aspirațiilor.

Suntem a șaptea țară ca mărime în Uniunea Europeană și, dacă nu vom reuși să ducem economia românească pe locul șapte în Uniunea Europeană, glasul nostru va fi întotdeauna mult mai slab decât cel pe care ni l-am dori. Cred că aici trebuie avută în vedere, pentru promovarea intereselor românești, o politică inteligentă de alianțe.

În Uniunea Europeană, după cum știți, funcționează o serie de alianțe care aduc avantaje importante țărilor membre, alianțe, dacă vreți, neformalizate, dar pe care le cunoaștem cu toții, țările baltice, țările scandinave, grupul țărilor de la Visegrad.

Unde este România?

Din păcate, cam pe nicăieri.

Cred că ar merita să reflectăm la necesitatea ca România să întrețină relații privilegiate cu țările latine. Avem o relație cu totul și cu totul aparte cu Franța, avem o relație excelentă cu Spania, la fel cu Italia. Sunt țări care au militat enorm

pentru ca România să poată adera în anul 2007 la Uniunea Europeană. Cred că aceste relații ar merita să fie cultivate mai intens, în sensul unui parteneriat care să ne poată permite, în momentele cheie, să ne atingem obiectivele politice pe care ni le fixăm.

Al doilea element la care doresc să mă refer: este vorba de rolul regional al României, ce poate să facă România în ceea ce înseamnă politica regională a Uniunii Europene. Dincolo de politica de vecinătate, cred că ar merita să ne aplecăm mai mult asupra rolului Dunării, ca vector principal de dezvoltare în regiunea Europei Centrale și de Sud-Est. România deține o poziție-cheie, țineți cont că România are, practic, gurile Dunării și chiar dacă nu vorbim în accepțiunea istorică de demult, cred că România, împreună cu țări precum: Bulgaria, Ungaria, Austria, care toate pot folosi Dunărea ca vector de dezvoltare economică, industrială, comercială, turistică, culturală, ar putea împreună, printr-o politică concertată, să valorifice acest potențial în interes comun, dar și în interes individual, al fiecărei țări, și România ar putea să fie, să zicem, una dintre țările care să ducă această inițiativă, în mod puternic, la nivelul instituțiilor europene, pentru a capta interesul autorităților europene și al oficialilor europeni și, astfel, să atragem din partea Uniunii Europene sprijinul necesar pentru dezvoltarea acestui proiect care ar putea ajuta România să își sporească rolul și influența în regiunea în care se află.

Vă mulțumesc foarte mult și îmi exprim speranța și dorința ca Parlamentul, pe viitor, să devină un loc de dezbateri mai interesante și care să atragă prezența și interesul unui număr cât mai mare de parlamentari, nu așa cum, din păcate, se întâmplă astăzi.

Vă mulțumesc.

Mulțumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al UDMR, îl invit la microfon pe domnul deputat Márton Árpád.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

## **Domnul Márton Árpád Francisc:**

Doamnă vicepreședinte, Doamnelor și domnilor deputați,

Cuvântul meu va avea trei părți: una obiectivă, una foarte subiectivă și o scurtă concluzie.

Partea obiectivă:

Noi nu am participat la crearea Uniunii Europene, nici la instituirea instituțiilor sale, pentru că nu eram membri și nu eram liberi să devenim membri.

După cum știm, această calitate a noastră a intervenit doar la 1 ianuarie 2007. Astfel, am putut participa la procesul de elaborare și adoptare a Tratatului de la Lisabona, necesitate intervenită – și adoptarea acestui tratat – pentru că proiectul de Constituție nu a fost ratificat. Așa au vrut anumite majorități, ar zice unii, conjuncturale, din unele țări membre. Cum s-au comportat instituțiilor statului român față de acest tratat? Eu cred că bine.

Tratatul este semnat la 13 decembrie 2007. Guvernul Tăriceanu îl trimite spre Parlament, pe 19 decembrie 2007, iar el devine, proiectul de lege de ratificare, Proiectul de lege nr. 1 din 10.01.2008.

În ședința comună din prima sesiune a Camerei Deputaților, din 2008, pe 4 februarie a fost ratificat acest tratat și publicat în data de 12 februarie 2003. Iată, în nici două luni, instituțiile statului român și-au făcut treaba în acest domeniu.

Am mai avut câteva probleme și avem, în continuare, de rezolvat, în legătură cu implementarea procedurilor prevăzute în acest tratat, dar despre asta au vorbit colegii mei.

Tot la latura obiectivă, însă trecând deja spre subiectivism, subiectivismul fiind doar alegerea textelor din tratat, permiteți-mi să dau citire unor articole din Tratatul de la Lisabona: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității și statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv al drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.” Este art. 1A.

În art. 3B alin. (3), regăsim următoarele: „În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre, nici la nivel central, nici la nivel regional – ne cam lipsește acest nivel – și local, dar, datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. „Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol”. Adică cine? Parlamentele naționale. Bun.

Un alt capitol, la Titlul II, vorbește despre Dispoziții privind principiile democrației. „Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative. Cetățenii sunt reprezentați direct la nivelul... în Parlamentul European, statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern, și în Consiliu, de guvernele lor care, la rândul lor, răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor”, adică nu invers. Deci nu răspund parlamentele naționale față de Guvern și nici față de președintele țării. „Partidele politice, la nivel european, contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii”.

Și permiteți-mi să trec la cea de-a doua fază: subiectivismul.

Ieri seară ați fi putut urmări, dacă ați fi dorit, în direct o manifestație dedicată unui eveniment de acum 20 de ani, fiind invitați, printre alții, Lech Walesa, Németh Miklós, care au dărâmat câte o bucată din zidul simbolic reconstituit, „Zidul Rușinii” de la Berlin.

A fost prezent și președintele statului nostru, în timpul lui liber, pentru că el, momentan, are o altă activitate de bază, dărâmarea Parlamentului României, forul suprem al democrației, după cum am încercat să vă demonstrez.

Ce se mai întâmplă la noi? La noi, în spiritul acestei democrații, facem exerciții și în județul Timiș, unde acum 20 de ani, în jurul unui pastor reformat, s-a ivit scânteia care a aruncat România în revoluție, pentru că la noi, acei pași pe care i-au făcut ceilalți conducători comuniști n-au fost făcuți la timpul respectiv.

În această revoluție au murit peste 1.000 de oameni. Acum ni se spune, și e probabil adevărat, că ar putea să moară 3.000 din cauza unei gripe, că președintele, ca pe vremuri, interzice să aducem niște medicamente, pentru că noi le avem mai bune și imediat vor fi gata.

La noi, avem miniștri care cred că nu trebuie să fie prezenți la audierile Parlamentului, adică la noi nu se dorește ca aceste instituții, despre care v-am citit din acest tratat, să aibă seriozitatea instituțiilor respective.

Colegii noștri v-au spus ce rol important are Parlamentul României și că, din păcate, în această perioadă, destul de scurtă, acest Parlament nu și-a intrat în rol.

Doamnelor și domnilor deputați,

Un Parlament va putea să intre în rol, să fie stimat și peste graniță numai atunci când este stimat și de Executiv și de populație, iar cine are acțiuni contrare acestui deziderat are acțiuni împotriva interesului național. Ca să vorbesc pe limba noului Cod penal, se face vinovat de înaltă trădare. Vă mulțumesc.

Mulțumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al minorităților naționale, îl invit la microfon pe domnul deputat Ovidiu Ganț.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

Vă mulțumesc. Stimată doamnă președinte, Stimați domni miniștri, Excelențele Voastre domnilor ambasadori, Stimate doamne și domni deputați,

Grupul parlamentar al minorităților naționale salută dialogul dintre Parlament și Guvern, pe teme de politică europeană.

Mă bucură în mod deosebit faptul că avem posibilitatea de a discuta cu Guvernul României într-un moment atât de important pentru Europa, la 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, acum, după ce toate statele membre au ratificat Tratatul de la Lisabona.

Aș vrea să mulțumesc pentru inițiativă domnului ministru Borbély László, care a formulat această propunere înaintea referendumului irlandez.

Pregătindu-mă să vorbesc în numele Grupului parlamentar, a trebuit să refac textul de câteva ori. După referendumul irlandez, după ratificarea de către Germania și Polonia, mă pregăteam să salut ratificarea de către Cehia, între timp s-a întâmplat și acest lucru și nu pot decât să constat că iată, câteodată, Europa se mișcă mult mai repede decât ne-am putea imagina.

După acest moment, nimic nu mai stă în calea aplicării Tratatului. Este de datoria noastră să contribuim la pregătirea României, în sensul adaptării la noile mecanisme și instituții prevăzute în document.

Grupul minorităților naționale dorește să fie un partener activ în cadrul acestui proces, deoarece avem convingerea că, așa cum am făcut-o în trecut, vom putea și în viitor să susținem relațiile internaționale bilaterale și multilaterale ale României cu statele membre sau aspirante la acest statut și, de asemenea, cu statele de care suntem legați prin limbă și cultură comună.

Îmi exprim regretul că potențialul de lobby de care dispune grupul nostru parlamentar nu a fost utilizat întotdeauna, deși, în repetate rânduri, și-a dovedit eficiența, spre exemplu, în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană sau la audierea și votarea comisarului român în Parlamentul European. Suntem convinși că diplomația parlamentară a României trebuie să se concentreze pe două direcții: înspre celelalte state membre, respectiv, către vecinii noștri: Moldova, Serbia, Ucraina și, prin extensie regională, Croația, Turcia, Macedonia și Albania.

În acest sens, sper ca Guvernul să împărtășească punctul nostru de vedere de a sprijini propunerea Comisiei Europene de eliminare a vizelor pentru cetățenii din Macedonia, Muntenegru și Serbia, începând cu anul viitor, dat fiind faptul că aceste state au îndeplinit condițiile cerute, așa cum se arată în Raportul Comisiei Europene.

Efectele vor fi benefice și pentru noi, în sensul politicii de vecinătate a Uniunii Europene, dar și al relațiilor bilaterale.

Dorim să susținem politica României în plan european și în ceea ce privește parteneriatul estic și relațiile cu statele din zona Mării Negre, dar și inițiativa Dunării, în contextul adoptării sub viitoarea președinție a Ungariei, a strategiei pentru această zonă.

Totodată, ne dorim o întărire a relației dintre Parlamentul României și Parlamentul European, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

În acest sens, ar fi oportun din punctul nostru de vedere, ca în cursul anului 2010 să adresăm o invitație noului președinte al Parlamentului European, domnul Jerzy Buzek, de a ni se adresa în plenul reunit al Parlamentului, cu atât mai mult cu cât există o tradiție de succes, generată de vizitele predecesorilor săi, domnii Hans-Gert Pöttering și Joseph Borrell Fontenelles.

Credem că ar fi util să aibă loc informări reciproce și schimburi de păreri între membrii români ai Parlamentului European și membrii Legislativului de la București, atât în comisiile de specialitate, cât și la nivelul Comisiei pentru afaceri europene.

Acest lucru se întâmplă în vechile state membre și este util, în perspectiva reuniunilor COSAC, ca expresie a colaborării intensificate dintre parlamentele naționale.

Considerăm că o expresie concretă a bunei colaborări dintre Parlament și Guvern, cu implicarea mediului academic, a societății civile și a mass-media, ar putea s-o reprezinte o campanie comună de informare a opiniei publice românești asupra efectelor benefice generate de aplicarea Tratatului de la Lisabona, mai ales în ceea ce privește participarea directă și indirectă a cetățenilor europeni la procesul decizional.

Închei exprimându-mi, în numele Grupului parlamentar al minorităților naționale, atât speranța, cât și disponibilitatea în ceea ce privește viitorul dialog dintre Parlament și Guvern, pe teme de politică europeană.

Nu sunt descurajat de interesul modest generat de dezbaterea de astăzi, pentru că noi trebuie să înțelegem cu toții contextul aparte politic în care se află România astăzi, dar sunt de părere că ne-am putea întruni de două ori pe an, înaintea ședințelor de Consiliu European, astfel încât Guvernul să ne poată prezenta punctul de vedere al țării noastre la aceste reuniuni.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Dacă din partea deputaților independenți, dorește cineva să ia cuvântul?

Nu este nimeni delegat. Domnule ministru, dacă aveți... da? Două minute, o intervenție. Vă rog, domnule ministru Cătălin Predoiu, aveți cuvântul.

Vă mulțumesc.

Doar câteva precizări pe marginea celor expuse de către domnii parlamentari.

În primul rând, s-a afirmat aici că România nu a avut niciun rol în ceea ce privește negocierile privind „Schimbările climatice” și Pachetul „Schimbări climatice”, discutat la nivelul Uniunii Europene.

Aș vrea să corectez această afirmație. La ultimul Consiliu European, România a avut un rol activ în aceste negocieri și aș putea chiar să vă spun că, alături de Polonia, a reușit să impună, în ceea ce privește mandatul Comisiei la Conferința de la Copenhaga, o serie de soluții care să fie favorabile, inclusiv pentru statele din zona central și est-europeană.

În ceea ce privește capacitatea noastră de negociere și de impunere a intereselor la nivel comunitar, cel puțin în spațiul comunitar, în rândul statelor membre, ea va fi afectată până în momentul în care reușim să rezolvăm problemele legate de justiție și să ridicăm monitorizarea României pe justiție și, în această privință, într-adevăr, Parlamentul poate juca un rol important. În Raportul de țară pe justiție există un capitol special în care sunt expuse atât acțiunile trecute ale Parlamentului, care au defavorizat acest demers, cât și acțiunile care au favorizat procedurile de implementare a reformelor în justiție.

În ce privește planul mai larg al politicii interne, sunt absolut de acord cu ceea ce s-a spus, că politica noastră internă poate sprijini politica externă. De altfel, un fost ministru de externe, un ilustru diplomat, Nicolae Titulescu, spunea, citez aproximativ: „Dați-mi o politică internă solidă și o să vă dau o politică externă pe măsură.”

Nu mă feresc să spun că demiterea Guvernului Boc a afectat într-un moment crucial capacitatea noastră de negociere în ceea ce privește pozițiile pe care România urmează să le ocupe în spațiul statelor membre și la nivel comunitar.

În sfârșit, în ceea ce privește chestiunile legate de Dunăre, există deja o strategie a Dunării, adoptată la nivel comunitar, România este implicată activ, am numit un ambasador care se ocupă exclusiv de strategia Dunării din perspectiva României și sunt convins că această strategie se va finaliza cu proiecte concrete de cooperare.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Și eu vă mulțumesc.

Deși ar fi existat riscul procedural de a interveni și alți colegi după dumneavoastră, ca drept la replică, cu aceasta, dezbaterea privind prezența și rolul României în contextul procesului de reformă a instituțiilor europene s-a încheiat.

Mulțumim invitaților.

Vă mulțumesc și dumneavoastră pentru prezență, precum și inițiatorului acestei dezbateri, președintele Comisiei pentru politică externă, domnul deputat László Borbély, care a fost prezent, firesc, aici, alături de noi.

Un minut, o intervenție.

Vă rog, domnule deputat.

Și eu aș vrea să vă mulțumesc.

Am reușit, în sfârșit, să discutăm aceste probleme și eu aș propune Biroului permanent, în primul rând, așa cum am spus și în speech-ul meu, să fixeze un anumit termen, dacă e posibil, să finalizăm această lege a scrutinului și să stabilim, când trece această campanie electorală, să stabilim un calendar prin care Guvernul să fie obligat să vină în fața comisiilor, în fața plenului, câteodată, într-adevăr, mai ales când avem Consiliul European, și să avem o procedură clară prin care să decidem noi, Parlamentul, în acele probleme în care trebuie să decidem, în acele probleme care țin de viitorul european al României.

Vă mulțumesc.

## Și eu vă mulțumesc.

Biroul permanent așteaptă din partea dumneavoastră și solicitarea în scris referitoare la problema ridicată de dumneavoastră. Cu aceasta, dezbaterea s-a încheiat.

După cum știți, ieri, în ședința de plen, toate temele înscrise pe ordinea de zi au fost epuizate. La ora 13.00, sunteți așteptați în sala de plen pentru sesiunea de vot final. Vă mulțumesc tuturor.

Doamnă președinte, nu văd, cel puțin din ce am primit noi, că avem și votul pe modificarea Legii privind modul de organizare a Guvernului.

Poziția 11 de pe ordinea de zi.

## **Domnul Mircea Nicu Toader:**

Nu trebuia să fie primul rămas de ieri?

**Domnul Gheorghe Eugen Nicolăescu**

**:**

Este primul după votul final.

Bine.

Vă mulțumesc.

## **Doamna Daniela Popa:**

Stimați colegi, vă rog să vă ocupați locurile în sala de ședință.

Urmează sesiunea de vot final.

Stimați colegi,

Vă rog să vă ocupați locurile în sala de plen.

Începem sesiunea de vot final.

1. Proiectul de hotărâre privind modificarea anexei la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 43/2008 pentru aprobarea componenței nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaților.

Propun vot prin ridicare de mână.

Vă rog, cine este pentru? Mulțumesc. Voturi împotrivă? Un vot împotrivă. Abțineri? Nu sunt abțineri. Proiectul de hotărâre a fost adoptat.

2. Proiectul de lege privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 163/2008 pentru abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 45/2006 privind unele măsuri pentru privatizarea Societății Comerciale „Oltchim” – SA Râmnicu Vâlcea.

Legea este ordinară. Suntem Cameră decizională.

ri împotrivă. Abțineri? O abținere. Propunerea legislativă a fost respinsă.

7. Propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 215(r1) din 23.04.2001 a administrației publice locale. Legea este organică. Comisia propune respingerea propunerii legislative.

ată. 13. Propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 161 din 19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Legea este organică. Suntem Cameră decizională. Vă reamintesc că titlul și articolul unic au fost respinse. Supunem la vot adoptarea propunerii legislative. Cine este pentru? Nu avem niciun vot pentru. Împotrivă? Mulțumesc. Abțineri? Două abțineri. Propunerea legislativă a fost respinsă. 14. Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată. Este lege organică. La fel, titlul și articolele au fost respinse. Vă

Oricum numărul de voturi pentru nu a întrunit numărul de 167, cum prevede regulamentul pentru legea organică.

Propunerea legislativă a picat.

15. Propunerea legislativă privind acordarea sumei de 300 euro/hectar pentru plățile directe în sectorul vegetal. Legea este ordinară. Suntem Cameră decizională. Comisia propune respingerea propunerii legislative. Cine este pentru? Mulțumesc. Voturi împotrivă? Două voturi împotrivă. Abțineri? 5 abțineri. Propunerea legislativă a fost respinsă.

16. Proiectul de lege privind modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale.

Legea este organică. Suntem Cameră decizională. Comisia propune respingerea proiectului de lege. Cine este pentru? Mulțumesc. Împotrivă? Nu sunt voturi împotrivă. Abțineri? O abținere. Proiectul de lege a fost respins.

17. Proiectul de lege privind modificarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale. Legea este organică. Suntem Cameră decizională. Comisia propune respingerea proiectului de lege.

Nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru respingerea proiectului de lege. Se va discuta într-o ședință viitoare pe articole.

19. Propunerea legislativă privind simplificarea modului de accesare a fondurilor comunitare. Legea este organică. Suntem Cameră decizională. Comisia propune respingerea propunerii legislative. Cine este pentru? Mulțumesc. Împotrivă? Nu sunt voturi împotrivă. Abțineri? Nu sunt abțineri. Propunerea legislativă a fost respinsă. 20. Propunerea legislativă privind realizarea și utilizarea cu titlu gratuit a 100 de proiecte-tip de case cu specific regional și local.

Legea este ordinară. Suntem Cameră decizională. Comisia propune respingerea propunerii legislative. Cine este pentru? Mulțumesc. Voturi împotrivă? 9 voturi împotrivă. Abțineri? Două abțineri. Propunerea legislativă a fost respinsă. Cu aceasta, sesiunea de vot final s-a încheiat. O zi bună în continuare! Vă mulțumesc tuturor. La revedere!

„Monitorul Oficial” R.A., Str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București; C.I.F. RO427282, IBAN: RO55RNCB0082006711100001 Banca Comercială Română — S.A. — Sucursala „Unirea” București și IBAN: RO12TREZ7005069XXX000531 Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București (alocat numai persoanelor juridice bugetare)

Tel. 021.318.51.29/150, fax 021.318.51.15, e-mail: marketing@ramo.ro, internet: www.monitoruloficial.ro Adresa pentru publicitate: Centrul pentru relații cu publicul, București, șos. Panduri nr. 1, bloc P33, parter, sectorul 5, tel. 021.411.58.33 și 021.410.47.30, fax 021.410.77.36 și 021.410.47.23 Tiparul: „Monitorul Oficial” R.A.

&JUYDGY|438101]

**ISSN** 1220–4870

**Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 152/20.XI.2009 conține 48 de pagini.**

Prețul: 9,60 lei