Cristian Mihai Adomniței

Doamnă președinte,

Cu regret observ că domnul ministru, colegii Domniei Sale, cu excepția onorabilului domn secretar de stat Király, nu sunt în banca ministerială pe parcursul discuției acestei legi atât de importante.

Vreau să vă spun că, în această fugă pentru adoptare, am trecut deja la capitolul învățământului superior. Permiteți-mi, vă rog, să fac câteva considerații, pentru că voi vorbi doar acum în legătură cu poziția 146 art. 113, așa cum a ieșit ea din raportul comisiei.

Permiteți-mi două minute să mă refer la viziunea Guvernului prinsă în acest proiect de lege, în articolul acesta și următoarele, în ceea ce înseamnă autonomia universitară. Vă repet, două sunt acuzele mele importante la această lege în ceea ce privește învățământul superior, respectiv cea de distrugere a autonomiei, așa cum nu doar o știm noi, ci cum este ea definită internațional, și voi extinde îndată, și de politizare.

Autonomia, dragi prieteni, a apărut în anul 1231, când, în urma unei greve la Universitatea din Paris din 1229, regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a acceptat să ofere independență Universității din Paris, totul fiind reglementat prin Bula papală, intitulată _Parens Scientiarum_ .

De atunci, principiul de guvernare colegială a universităților a stat la baza organizării acestora în întreaga tradiție occidentală. El este reafirmat în primul articol, dragi colegi, pentru cei care știu, al Magna Charta Universitatum. Sunt convins că ați auzit de această fundamentală declarație, mai cunoscută și sub numele Declarația de la Bologna, 1988. Ea a fost semnată la început de 80 de universități europene. Acum sunt 668 de universități semnatare, 15 din România.

Se definește, în această cartă, ce este autonomia. Guvernul vine și spune, pe toate căile cu putință, întărim autonomia. Și eu o să vă spun ce înseamnă în Magna Charta autonomia și ce sunt articolele pe care sunteți pe cale să le votați. Ce spun aceste articole este că, în viziunea Magna Charta, autonomia înseamnă următoarele căi de acțiune, următoarele principii: că universitatea poate decide în senat asupra programelor de studii și a direcțiilor de cercetare, că rectorii și decanii sunt aleși de corpul profesorilor și al studenților în universitatea respectivă, că procedurile de admitere a studenților și de selecție a profesorilor sunt decise de senat și de consiliile profesorale ale facultăților și, în primul rând, poate, libertatea de administrare a bunurilor mobile și imobile ale respectivei universități.

Toate acestea sunt fundamentale din 1231, pentru a putea menține – sunt esențiale –, pentru a putea menține rolul social al universității într-o societate, acela de a furniza cunoaștere, indiferent de puterea politică vremelnică.

Și, acum, ce spune Legea educației?

Pe de o parte, la televizor afirmăm că întărim autonomia, pe de altă parte, în următoarele articole se specifică următoarele lucruri. Citez întâi din proiectul adus la comisie. În comisie am reușit niște corecturi mici, din punctul meu de vedere.