Robert Alecu

Doamnă președinte de ședință, Stimați colegi,

Titlul declarației mele politice de astăzi este „Sistemul de asistență socială – între neglijență, impostură și complicitatea statului”.

Sistemul românesc de asistență socială nu mai funcționează ca instrument de protecție, a devenit un mecanism al hazardului birocratic și al confuziei morale.*

O persoană cu un coeficient de inteligență de 35 este considerată autonomă.

O persoană cu probleme de vedere, care abia distinge lumina, nu primește dreptul la însoțitor.

Familiile cu o mașină veche sau o casă moștenită sunt excluse din sistem, pe motiv că dețin bunuri.

În același timp, mii de beneficiari apți de muncă primesc lunar ajutor social, fără nicio obligație de activitate, fără vreun efort de reintegrare.

România alocă sub 13% din PIB pentru protecție socială, aproape jumătate din media Uniunii Europene, care depășește 26%.

Din acest total, doar aproximativ 1,5% din PIB merge către asistența socială propriu-zisă, adică spre copii, familii vulnerabile, persoane cu dizabilități și programe de locuință socială.

În statele europene dezvoltate aceste cheltuieli ajung la 5%-6% din PIB, un procent de aproape patru ori mai mare decât în România.

Aceasta este diferența dintre o politică socială care apără demnitatea și una care doar mimează grija față de oameni.

La noi, peste un sfert din populație trăiește sub pragul sărăciei, iar un copil din trei este în risc de excluziune.

În fața neputinței instituționale, bolnavii și părinții copiilor bolnavi ajung să-și transforme durerea în campanie online. Cer bani pentru tratamente pe care statul ar trebui să le asigure. Unii reușesc, alții pierd lupta în tăcere.