Mihai Baciu

## Doamnelor ºi domnilor,

Am afirmat de la începutul intervenþiei mele cã în 1877 România a obþinut independenþa deplinã sau absolutã. De ce deplinã sau absolutã? Pentru cã atunci când sultanul, la 23 decembrie 1876, declara România ca ”provincie privilegiatãÒ ºi ”parte integrantã ºi permanentã a Imperiului OtomanÒ, Parlamentul ºi Guvernul României au protestat vehement, arãtând cã principatele Române au fost, de drept, întotdeauna, suverane, fapt consemnat ºi în Tratatul de la Paris din 1856, care recunoºtea valabilitatea Capitulaþiilor, a acelor interesante înþelegeri din secolul al XV-lea, dintre sultan ºi domnitorii Moldovei ºi Þãrii Româneºti.

Dominaþia economicã, dar mai ales politicã ºi militarã a Imperiului Otoman asupra þãrilor Române a fost o realitate, o realitate, subliniez, pentru o lungã perioadã de timp, dar Capitulaþiile nu au fost denunþate niciodatã ºi, în plus, þãrile române nu au fost niciodatã paºalâcuri, adicã provincii ale Imperiului. Mai mult, dupã 1829, conform Tratatului de la Adrianopol, dependenþa noastrã faþã de Imperiul Otoman era mai mult nominalã. Cu toate acestea, obþinerea independenþei de stat a costat România multã suferinþã, sacrificiu omenesc, dezamãgiri ºi eforturi diplomatice epuizante, atât în direcþia duºmanului, cât, mai ales, în cea a aliatului care a fost Rusia. A devenit un loc comun afirmaþia cã România a fost aºezatã de Dumnezeu la rãscrucea vânturilor ºi în locul unde se bãteau cap în cap interesele unor mari imperii foarte agresive ºi lacome. Dar dacã aceastã afirmaþie este un loc comun, nu înseamnã cã nu este ºi adevãratã.

Regret cã nu am timpul de a demonstra cu exemplele necesare adevãrul acestor afirmaþii, dar îmi permit sã susþin cã evenimentele în care România a fost implicatã între anii 1876-Õ78 confirmã pe deplin destinul nostru dramatic de-a lungul istoriei, care este destinul þãrilor mici, sacrificate deseori în interesul celor mai mari, dar care, în cazul nostru, prin luptã, sacrificii ºi inteligenþã reuºesc sã iasã la luminã, sã-ºi salveze fiinþa ºi valorile. Repet, nu am timp ºi sar peste acele exemple la care mã gândisem.

Poate cã unii, astãzi, vor spune sau vor gândi: ”Ce rost mai are, dupã atât timp, sã mai vorbim despre aceste evenimente dureroase, când, din perspectivã istoricã, doar rezultatul final conteazã?Ò Eu cred cã nu trebuie sã uitãm istoria nici în latura ei tragicã. Pentru cã, pe de o parte, deseori învãþãm mai mult din dureri ºi sacrificii, iar, pe de altã parte, cine nu îºi cunoaºte istoria este obligat sã o repete.

Iar dacã vorbim de perspectiva istoricã, atunci sã ne amintim cã au trecut 189 de ani de la rãpirea Basarabiei, Basarabiei care este, totuºi, ºi astãzi o ranã a sufletului românesc. Din timp în timp, rana se deschide, aºa cum s-a întâmplat în 1992 cu rãzboiul separatiºtilor de la Nistru care a rupt trupul Moldovei de peste Prut ºi a produs multã suferinþã oamenilor de acolo. Suferinþa exemplarã, în numele unui ideal nobil, a lui Ilie Ilaºcu ºi a camarazilor sãi ne redã credinþa cã existã, totuºi, o justiþie a istoriei.