Ioan-Adrian Vilãu

Doamnelor ºi domnilor deputaþi,

Aºa cum s-a mai menþionat astãzi în aceastã salã, se împlinesc 10 ani de la ceea ce avea sã fie cunoscut în România postcomunistã sub numele de ”evenimentele din 13Ð15 iunieÒ.

Oricum am aborda fenomenul ºi trecând dincolo de partizanatul cu care ne pronunþãm asupra cauzelor ºi efectelor acestor adevãrate zile negre ale democraþiei româneºti postdecembriste, se impune cu prisosinþã un puternic gând: acel al regretului ºi compasiunii pentru toþi cei care au suferit atunci.

Reamintirea acelor momente ne demostreazã tuturor un lucru pe care politica româneascã nu ar trebui sã-l mai uite vreodatã, ºi anume cã, indiferent de care parte a baricadei s-ar situa ºi mai presus de motivele care i-au mânat acolo, oamenii sunt formaþi din carne, sânge ºi sentimente.

Personal, cred cã ”fenomenul 13Ñ15 iunieÒ nu trebuie ºi nu poate fi socotit drept o chestiune ce þine doar de resortul justiþiei.

Acþiunile ºi reacþiile din acele zile, cu toate cã unele dintre ele au cunoscut ilegale forme de manifestare, nu-ºi vor gãsi explicaþia în simpla sferã a infracþionalitãþii, ci în mult mai complexul univers al politicului, socialului, istoricului ºi nu în cele din urmã al psihologiei mulþimilor.

A cere justiþiei sã dea un rãspuns pe de-a-ntregul acoperitor este o naivitate. A aºtepta ca prin justiþie sã se producã relansarea construcþiei sociale este o greºealã. A impune justiþiei un singur vinovat este o agresiune la fel de gravã ca aceea declanºatã în 13 iunie 1990.

Declaraþia politicã de astãzi nu are ambiþia de a fi una aniversarã sau orgoliul de a comemora ceva ori pe cineva anume. Ea este doar un simplu îndemn de a ne apleca împreunã asupra cauzelor care au fãcut ca 13 Ð 15 iunie sã existe. Iar acest îndemn vine din tristul adevãr cã dupã acele zile nu am avut decât oameni învinºi, partide învinse, democraþie învinsã, o Românie învinsã.

Despre 13Ñ15 iunie nu se poate vorbi ignorând faptul cã manifestãrile acelor momente au fost ºi rezultatul demonstraþiilor din 12, 28 ºi 29 ianuarie, 18 februarie, o continuare a tensiunilor acumulate în ºi prin 15 martie 1990, precum ºi una dintre consecinþele fireºti ale fenomenului ce a purtat numele de ”Piaþa UniversitãþiiÒ.

Iar toate acestea se petreceau într-un context în care, pe plan extern, aveau loc manifestãri similare cu sediul la Leipzig, Belgrad sau Sofia.

Oricât de mult am încerca sã acoperim prin naivitatea ºi bunãvoinþa oamenilor organizarea acestor demonstraþii de forþã de cãtre opoziþia de atunci, nu putem sã nu constatãm cã intoleranþa, violenþa, refuzul dialogului ºi al reconcilierii, precum ºi dorinþa de rãzbunare pornitã din frustrãri acumulate în zeci de ani au fost principalele cauze ale deficitului de democraþie de la începutul anului 1990.

Doamnelor ºi domnilor colegi,

13Ñ15 iunie este rãmas undeva în urmã, cu toate necunoscutele pe care mai devreme sau mai târziu istoria le va descifra.