Rareori mi-a fost atât de amar sufletul ca în această zi în care sunt obligat să fac proiectul unui necrolog, și anume necrologul încrederii și al democrației planetare. Se vede treaba că și pentru comunitățile mici, și pentru țări, și pentru planetă regula necesității de a exista opoziție se confirmă. Nimeni nu poate conduce fără ca să i se opună credibil altcineva. Și la nivel planetar existența unui partid unic și a unei voci unice se îneacă în propria suficiență.
Din păcate, și acum, ca și în timpul și după Al Doilea Război Mondial situația din estul Europei este privită globalist, este privită nenuanțat, este privită de la o prea mare înălțime și uneori cu o prea mare aroganță. Cei care s-au zbătut aici pentru libertate, cei care s-au chinuit pentru
libertate, cei care au murit pentru libertate și democrație ar avea o mare surpriză să vadă documentele care circulau între cancelariile marilor puteri occidentale și ambasadorii acestor puteri și să constate că toată lupta de dezrobire de sub sovietici a luptătorilor români pentru mai bine nu era încurajată. Dimpotrivă, cu un cinism incredibil, se vorbește în acele documente despre nevoia de a se respecta rezultatul războiului.
România a avut acea neșansă istorică de a fi aruncată sub cizma ocupantului sovietic și de a i se reproșa, după patruzeci de ani, ce a căutat sub cizma ocupantului sovietic. Asta mi se pare una dintre probele de cinism pe care am putea să reconstruim o școală a cinismului. Ei bine, în situația de aici, din estul Europei, cu deschidere largă spre sudul Europei, constatăm că o nouă problemă gravă și primejdioasă pentru noi toți și pentru alte țări din Europa și din lume este reînviată. Problema Kosovo nu este o simplă chestiune geografică, ea este, așa cum mi-am permis să atrag atenția în acest Senat de multe ori, de foarte multe ori, obositor de des, o problemă de mare rezonanță și un precedent foarte, foarte periculos. Eu știu legea celor mari, conform căreia pentru a putea conduce trebuie să ai de condus unități cât mai mici. Eu știu că lucrurile acestea au circulat și în veacul XX, dar nu-mi închipuiam că se va ajunge la o politică fățișă de încurajare a spargerii țărilor.
Ei bine aici, în acest Senat, mi-am permis în mai multe ocazii să semnalez pericolul despre care vorbim acum, și nu ne putem stăpâni neliniștea să nu semnalez, cu deosebire, asemănările dintre elementele pregătitoare situației Kosovo și elementele de destabilizare a situației din Ardeal.
Iată ce îmi permiteam să spun, și vă readuc în memorie faptele:
„Una dintre cele mai mârșave acțiuni de pregătire a unui gest de separatism este purificarea etnică, eliminarea prin toate mijloacele, inclusiv prin teroare și prin referire la drepturile minorităților naționale, a celorlalți din zonă. Se creează o nouă majoritate prin eliminarea celor care o stricau prin prezența lor. Și, în fața acestei situații, statul român nu reacționează.”
Așa s-a întâmplat în Kosovo, așa s-a întâmplat în Harghita și Covasna!
În proiectul Legii minorităților naționale, împotriva căruia am fost, chiar cu succes, se încearcă acreditarea tezei că dreptul firesc al unui cetățean român — și european, fatalmente — de a locui oriunde crede el că trebuie să locuiască pe teritoriul României ar fi un abuz dacă s-ar petrece în teritoriile locuite majoritar de minoritari.
Tot către separatism tinde și fetișizarea monolingvismului minorității devenite majoritate, prin îndepărtarea sistematică a minorităților și a copiilor minorităților de limba oficială a statului român.
Slăbiciuni ale noastre, ale tuturor, au lăsat să treacă și în Constituție prevederi aberante cu privire la justiție și la administrație, nu în sensul că nu este normal să existe acces liber la limba și cultura maternă, ci în sensul că prin renunțarea la traducerea în limba română a ceea ce se
întâmplă într-un tribunal sau într-o instituție publică se încurajează enclavizarea acelui teritoriu și separatismul de fond.
O altă diversiune este falsa descentralizare. Urmăriți, vă rog, ceea ce se întâmplă la noi în ultimii ani și puneți în paralel ce s-a întâmplat în Kosovo, această falsă descentralizare, această creare de Parlament propriu, de Guvern propriu, de autoguvernare proprie, armată — acestea sunt doar încercări —, Poliție și justiție proprie, exclusiv, într-o enclavizare aberantă. Autonomii neeuropene pe criterii etnice și care consfințesc drepturi colective.
De altfel, ne aflăm în fața unei premiere. În niciun document al Europei nu este prevăzut dreptul colectiv, dreptul — cum să spun? — de grup. Sunt prevăzute drepturi individuale. Nu se vorbește despre minorități, ci despre persoane aparținând minorităților naționale.
Ce s-a întâmplat în ultima perioadă în Kosovo și ceea ce s-a încercat să se întâmple la noi — și uneori s-a întâmplat la noi — înseamnă același lucru: o încurajare a separatismului, o nouă asmuțire a oamenilor unii împotriva altora, cultivarea disprețului față de așa-zișii mitici și sudiști, și pe o cale serioasă, și pe o cale glumeață, această nenorocită creare de distanțe între ardeleni și munteni, și moldoveni.
Reamintiți-vă de declararea Zilei Naționale a Ungariei ca Zi a tuturor maghiarilor și intonarea Imnului Ungariei în locul Imnului României. Asta, din păcate, s-a întâmplat și la, și prin UDMR.
Demența medievală a certificatului de ungur, pe care am uitat-o, dar care tot asta însemna, o idee profund nazistă, o idee etnicistă nebunească, în contrasens cu cetățenia europeană, doliul pe care l-au purtat unii dintre colegii noștri la 1 Decembrie, lucrurile spuse de colegul nostru, fost vicepremier al Guvernului României, Markó Béla, împotriva statului național unitar român, împotriva zilei naționale, considerarea acestora ca niște cârpe colorate și faptul că nici până astăzi la întrebările și interpelările pe care le-am făcut de aici premierul Tăriceanu și vicepremierul Markó Béla nu au răspuns... Este o chestiune pe care aș vrea să o considerați un tribut pe care l-am plătit indiferenței și neputinței noastre de a prevedea viitorul.
De aceea se întâmplă toate, pentru că nu le luăm din pripă, nu le luăm la timp, nu aplicăm legile, lăsăm ca lucrurile să curgă, lăsăm ca bubele mici să devină infecții mari, să devină maladii catastrofale.
Politica referendumurilor benigne. Țineți minte? Se mergea din casă în casă: „Unde vreți să fiți? Cum vreți să faceți?” Și se spunea că nu sunt rele, nu sunt maligne, nu le vom pune în aplicare. Au fost invocate ulterior, și vor fi invocate malign.
## Dragii mei domni colegi,
Cred că o singură soluție ar mai rămâne, și anume ca întreaga clasă politică românească să ia seama la toate cele care se întâmplă și să redevină serioasă, să redevină atentă, să redevină gravă și responsabilă, să fie grijulie, să nu-și mai permită jocurile politice frivole. Pe un asemenea fond de dezastru al clasei politice a apărut criminalul an 1940. Să nu
ne închipuim că Europa rezolvă în locul nostru ceva, dacă noi, care suntem componenți ai Uniunii Europene, nu ne batem pentru cauza noastră.
Este vremea ca oameni de seriozitate, de temeinicie, patrioți, să se bată pentru ideea națională, pentru convergența ideilor naționale întru ideea europeană, nu niște lași, nu niște nevrednici, nu niște oameni care caută încuviințarea patronului, ci niște oameni care să poarte în ei credința în eternitatea neamului românesc și în drepturile sale. Noi nu avem de ce să negociem cu nimeni ceea ce am obținut prin sânge.
Îi transmiteam președintelui Ion Iliescu, când se afla la Cotroceni, o frază pe care o repet — era o frază referitoare la un anumit compromis făcut, din nefericire, în Constituție — îi transmiteam această idee, și o spun din nou: noi nu avem dreptul să negociem cu cerneală ceea ce am obținut prin jertfe de sânge, și nu avem dreptul să ne purtăm capitulard.
Trebuie să fim conștienți însă că provocările de-abia de acum încep. Am venit în fața dumneavoastră și v-am tot spus câte ceva despre ce cred eu că se întâmplă. Dar în 16 octombrie 2006 spuneam: „Se bucură de glorie prin presa budapestană niște derbedei care se pregătesc militar, sub privirile îngăduitoare ale autorităților, să continue ceea ce ei declară că au început în Kosovo și în secuime.” S-a creat și o competiție malefică a extremiștilor.
De ce nu reacționăm oficial, de ce tace Uniunea Europeană? De ce se încurajează astfel de regurgitări triviale ale feudalismului de putrefacție? Pe ce se bazează revopsitul, dar evidentul revizionism unguresc?
Iată că era octombrie 2006. De ani și ani, cu schimbări de ton și de intensitate a vocii alde Haplea ăștia se tot invită la parastasul României, nereușind totuși să o așeze liniștită pe catafalc la sud de Carpați, și România încă mai mișcă. E curios că, oficial, puterea de la București nu răspunde cu fermitate de aproape două decenii acestor provocări lipsite de orice bună credință și de orice urmă de _fairplay_ , iar astăzi tace îndărătnic și complice.
În 30 octombrie 2006: „Sunt provincii, undeva, aproape de noi, Kosovo de exemplu, unde acum mai mulți ani era o majoritate, iar acum s-a creat altă majoritate. Crearea majorităților în mod inteligent, prin lucrare îndelungată, înseamnă acțiune pentru ruperea unor teritorii de țara din care aceste teritorii fac parte. Să fim atenți și la anumite zone din Ardeal!”
Iată, din publicația „Etalonul maghiar”, un articol numit „Roagă-te și ține uscat praful de pușcă!” — rețineți, uscat! —: „În timp ce făceam naveta între Kosovo și Ținutul Secuiesc am descoperit legături și asemănări zguduitoare” — zice ziarul budapestan — „în ceea ce privește cele două teritorii. Adică, în accepție militară, atât Kosovo, cât și secuimea dețin date pentru războiul de gherilă” — zice același Toroczkay —, „excelente terenuri pe care locuitorii lor le cunosc, indiscutabil, mai bine decât membrii armatei transportate prin teritorii străine.” Iar eu încheiam în acest fel: „Aceștia sunt termenii discuției”.
În 2 aprilie 2007: „Politica faptului împlinit este ceea ce se întâmplă în Kosovo. Întâi se rupe Iugoslavia, după aceea se invadează Kosovo, se golește etnic provincia, după aceea sunt alungați sârbii, după aceea se discută între independență și suveranitate condiționată. Să ne temem de așa ceva, să fim vigilenți cu ce fac unii dintre cetățenii români și, în primul rând, cu ce fac unii lideri, cum ar fi domnul Markó Béla, care este viceprim-ministru în Guvernul unei țări căreia nu-i respectă Constituția. Nu este posibil ca dânsul să ceară în public că trebuie să ajungem la concluzia potrivit căreia unitatea națională, statul unitar sunt niște zdrențe colorate.”
Ce să zic eu când Guvernul român nu a reacționat atunci? Ce se dorea cu această lipsă de reacție? Cineva își închipuie că toate aceste fraze absolut criminale sunt de ocazie și că se trece peste ele? Nu! Ele sunt fraze pregătitoare de catastrofe.
Domnul Markó Béla ne spune în 1 octombrie 2007 că „va lupta 3 sau 30 de ani pentru ca să-și regăsească patria pierdută”. Ce patrie ai pierdut, copil al norocului? De aceea are dumnealui interes, de aceea au dumnealor interes să elogieze independența Kosovo, nu pentru că ar muri de dragul albanezilor, cu care mai degrabă noi românii suntem rude, ci pentru că vor precedente aici aproape, în Europa. Acum au acest precedent.
Această „chestiune Kosovo”, spuneam, poate deveni un șah mortal la liniștea României. Știu că provocatorii nu vor reuși să rupă Ardealul de România. Știu asta. Numai atât trebuie să avem în vedere: că ei vor neliniști Ardealul, vor crea noi focare de pericol, ne vor întoarce din nou la trecut, va trebui să rezolvăm încă o dată ceea ce am mai rezolvat de câteva ori și probabil să și murim, prin reprezentanți, încă o dată acolo unde nu s-a uscat bine sângele celor care s-au jertfit pentru Ardeal.
În 17 decembrie 2007, anul trecut, a trebuit să salut gestul corect, normal și demn pe care l-a făcut conducerea României în privința Kosovo.
Eu sper ca tăcerea care însoțește acest eveniment, la nivelul conducerii republicii și la nivelul conducerii Guvernului, să fie doar o tăcere de meditație, și nu o tăcere de schimbare a felului în care privim problema.
Orice s-ar spune, oricâte argumente teoretice ni s-ar aduce, problema Kosovo este și problema Ardealului, și asupra acestei chestiuni nu avem ce discuta cu nimeni. Nu avem ce discuta, pentru că — aș relua o idee pe care am mai spus-o — „nimic nu e, dacă nu e Ardealul”.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.