Sunt marcat de tragediile pe care le trăim și pe care am ajuns să le împingem în statistici, parcă, neavând puterea de a le adânci în sensul lor curat uman, încât, dacă nu ar fi exemplul de luptător al celui care nu mai e prezent de astăzi printre noi, pentru că este într-un mormânt în cimitir, Antonie Iorgovan, nu aș spune aceste câteva lucruri care, cred eu, nu suportă amânare.
În final, dacă o să-mi permiteți, la cererea unor colegi cărora le mulțumesc pentru sensibilitatea și solidaritatea pe care le dovedesc, voi citi și în sala Senatului poezia cu care m-am despărțit de Antonie Iorgovan.
Sunt probleme pe care nu trebuie să le amânăm. Iată, noua diversiune a euroregiunilor. Îmi face o mare neplăcere să mă refer din nou la această problemă cu care suntem confruntați aproape zi de zi, înțeleg și sprijin lupta pentru drepturi a tuturor cetățenilor români, atât cât îmi e mie puterea, dar m-am săturat, pur și simplu, de acest coșmar al fărădelegii care vrea să se îmbrace legal și astfel să se prezinte în fața lumii. M-am săturat de separatism. M-am săturat de regiunea autonomă maghiară, pe care constat că niște oameni, cu destule calități în materie de intelect, vor să o impună ipocrit, desconsiderându-ne pe noi ca intelectuali și ca oameni care pot vedea nu numai prima mișcare, ci și pe a doua, și pe a treia.
Aș vrea să fim mult mai clari și aș vrea ca autoritățile executive să-și facă datoria și să nu accepte concesii de acest fel. Crearea unei regiuni autonome maghiare cu Mureșul, Harghita și Covasna, așa cum vor niște colegi udemeriști împinși de alți colegi și conaționali ai lor ucemiști sau de cine știe ce altă orientare sonoră, este inadmisibilă. Fiecare se plânge că este împins de ceilalți să meargă la această segregație, la această discriminare, la această separație.
În acest sens, salut inițiativa Partidului Conservator și a liderului său, a colegului nostru pe care-l consider în continuare senator român, domnul Dan Voiculescu, de a protesta pentru încălcarea drepturilor la limba română, ca limbă oficială a tuturor cetățenilor români. Asemenea lucruri
par simple și par la mintea cocoșului, dar când cocoșul înnebunește trebuie să i se aducă aminte și de lucrurile elementare. Și protestul P.C. este o chestiune absolut firească.
Să ne batem pentru drepturile noastre, să-i acceptăm cu dragoste lângă noi pe toți cei care se bat pentru drepturile acestei țări și care nu vor să o slăbească prin autonomii criminale. Dar, de fapt, autonomia, așa cum o văd udemeriștii, este rupere de trupul țării. Și așa în anumite zone din Ardeal lucrurile sunt într-o deteriorare permanentă, și așa oameni ca și noi, frați ai noștri, de naționalitate maghiară, sunt lipsiți de dreptul de a învăța în mod normal și la un nivel normal limba română — care e limba tuturor cetățenilor acestei țări — începând din prima clasă a școlii.
Enormitatea pe care au propagat-o câteva personalități și, din păcate, și președintele țării, și anume că limba română trebuie învățată ca o limbă străină, trebuie să înceteze. Această aiureală a injectat în mințile unor separatiști și ale unor iredentiști un narcotic foarte, foarte periculos. De aceea, ideea U.D.M.R.-ului de a oferi un proiect de organizare în 15 euroregiuni, altele decât cele stabilite până acum, este o idee eronată.
Sigur că trebuie să avem grijă de sănătatea publică. Am atras atenția Ministerului Sănătății Publice, în mai multe rânduri, de aici, de la acest microfon, că se pierde sămânța de medici din țară. I-am atras atenția ministrului sănătății însuși, dumnealui era acolo, eu m-am ridicat din bancă și i-am mai spus o dată: „Domnule, nu aveți dreptul să prigoniți medicii mai vârstnici ca să faceți loc neantului, că niciunul dintre cei tineri nu le râvnește posturile.”. Și, iată, se ajunge la situații limită. Nu vom mai avea la cine să mergem să ne ajute să supraviețuim. Ministrul Sănătății vine cu o idee pe care, dacă nu aș fi auzit-o în vremea lui Nicolae Ceaușescu, care făcea și lucruri rele, cum e, de exemplu, acesta, dar făcea și lucruri bune, de care ministrul sănătății nu face, aș fi considerat-o ideea unui om nebun, și anume, va pune pe medici atâtea taxe și-i va pune să plătească, încât nu vor mai avea soluție, și va prelungi perioada de rezidențiat, încât medicii nu vor mai vrea să plece.
Dar suntem în balamuc sau suntem într-o țară civilizată care a plătit și plătește scump dreptul de a fi țară europeană? Acestui om nu-i poate pune nimeni puțină surdină? Cum să mărească prețurile pe care trebuie să le plătească medicii pentru a pleca în străinătate? Dar ce? Sănătatea publică este în cotețul dumnealui? Asta e țară! E țară cu medici care pot pleca oriunde, pentru că sunt buni specialiști, și pe care putem să-i ținem acasă doar bătându-ne pentru o condiție de minimă demnitate a lor, pentru salarii bune ale lor.
Noi toți vorbim despre aceasta aici. Și colegul Funar a subliniat o idee interesantă cu privire la medici, în urmă cu câteva săptămâni, cu privire la salarizarea medicilor. De ce nu vrem să ascultăm aceste lucruri? Vrem să ne facem de râs? Vrem să vină domnul Varela sau Daul să facă politică mizeră de partid, atacând pe toată lumea, ca să-și ajute colegii din mișcarea populară? Dar acel om ar avea îndrăzneala să facă lucrul acesta într-o țară condusă? În Polonia ar putea face chestia aceasta cu privire la Polonia? S-ar cam Kaczyński, Președintele Poloniei, pe el, dacă și-ar permite o asemenea neobrăzare. Să spună pe cine să
voteze lumea, că-l regretă pe ministrul justiției și că acesta nou nu este bun și să spună că o să ne ia banii Europa!!!
Ce coincidență! Tocmai când era concursul respectiv împotriva agriculturii românești vine și inspecția subterană și-l bagă între vinovați pe ministrul agriculturii. Prea sunt toate, prea miros toate, prea urâtă este chestia aceasta!
Dar toate se întâmplă numai pentru că suntem slabi, pentru că nu suntem o țară condusă, suntem o țară în derivă, din păcate. Suntem o țară în derivă și ne batem între noi, ne omorâm între noi și ne mai rămâne numai această ultimă salvare: să spălăm cu lacrimi crimele la care participăm. Pentru că pierderea atâtor oameni, aici și pretutindeni, nu este întâmplătoare. Atmosfera, în România, este apăsătoare. Acolo unde nu este apăsătoare, este mizerabilă. Oamenii nu mai au din ce să-și rezolve ziua de mâine. Și, iată, vine iarna și, iată, ne găsește din nou dezbinați, din nou încăierați, din nou râvnind posturi, din nou râvnind căderi spectaculoase și ridicări spectaculoase și, din nou, uitând chestiunile esențiale, pentru că în focul acestor lupte noi uităm chiar esențialul.
Aș vrea, doamnelor și domnilor, să vă reamintesc de problema gravă în care se află românii din Italia și se vor afla românii din lume. Eu cred că tot în țară este salvarea. Dacă noi nu reușim să facem o operație de purificare morală, nu etnică, Doamne, iartă-mă!, dacă nu-i dăm la școli pe cei care merg în străinătate, dacă nu oferim un anumit impuls către un nivel minim de trai, mereu vor pleca români din țară și țigani, și alte nații, și mereu va exista riscul să ne facem de râs, și mereu vom lupta cu efectele. Cauzele sunt în țară și trebuie intervenit de urgență.
A avut dreptate ministrul afacerilor externe Adrian Cioroianu spunând că este o chestiune europeană. Adaug, este o chestiune europeană cu strict caracter românesc.
Noi suntem obligați de poziția noastră în Europa să răspundem atât celor care ne înjură, în esență, și ne nedreptățesc, primarul Romei și alți primari, cât și să ne facem noi datoria aici, acasă. Să luăm ceea ce trebuie luat din acest șir de atacuri la adresa României. Au început să moară oameni în această luptă surdă. Or, dacă ei nu sunt educați acasă, cum să fie educați în străinătate, cine să se ocupe de ei?
Pe de altă parte, parcă era vorba de o Europă unită?! Parcă nu eram în situația în care să ni se trimită oamenii acasă. Nu sunt și ei cetățeni europeni? Așa, rău educați cum sunt unii dintre ei.
Dar acestea toate ar trebui să ne preocupe și pe noi și să creăm de urgență niște legi care să permită copiilor celor dezmoșteniți dintre oamenii țării să învețe, să se educe și să se instruiască. Și nu este greu, cu condiția să ne punem umerii unul lângă altul, și nu unul împotriva altuia.
Amintiți-vă de momentul în care Vasile Alecsandri participa la dezrobirea țiganilor și gândiți-vă că după acea dezrobire ar trebui și o operă de educare a tuturor, inclusiv a țiganilor, dar și a românilor.
S-a găsit soluția asta, că nu mai sunt țigani, sunt romi și li s-a pierdut urma. Este o prostie, o minciună. Nu sunt romi. În primul rând, sunt țigani și noi îi putem ajuta să-și recapete demnitatea de țigani, nu să împrumute rădăcina numelui țării și să fie confuzie pretutindeni în Europa� Romi, români, roma și așa mai departe. Dar toate acestea sunt făcute la
suprafață, ca să ia ochii, sunt diversiuni, diversiuni din care decurg niște dezastre.
Da. M-a indignat atitudinea domnului Daul în chestiunile privind România, privind partidele, m-a indignat profund. Mi-am dat seama că Europa nu este cum credeam noi, o catedrală în care mergem să oficiem și în care suntem primiți cu solemnitate, că Europa este constituită și ea din grupuri, din găști, din interese. Și avem de ales: ori demnitatea de a rămâne noi înșine și de a face ceea ce trebuie făcut pentru a fi cu adevărat europeni, ori intrarea în acele subdiviziuni numite găști și grupuri.
Am de pus și o problemă care mă privește, întâmplător sunt și erou al acestei povești. Președintele Traian Băsescu a făcut un lucru bun decorând trupa de rock „Iris”. În cuvântul prin care i-a felicitat a spus că acești oameni din trupa „Iris” au constituit oazele de libertate ale perioadei trecute. Nici acesta nu este un lucru neadevărat. Singurul lucru pe care l-a uitat președintele este să spună unde s-a manifestat cel mai înalt și cel mai bine apărat trupa „Iris” tocmai în anii aceia, ’80. În Cenaclul Flacăra, pe care tocmai dumnealui și gașca dumnealui de comisari, nelegitimă, l-au declarat opera unui,,stâlp al comunismului”. Eu, „stâlpul comunismului”, am oferit trupei „Iris” și liderului ei, din 1982 și până târziu, către 1985, spațiu de manifestare liber și m-am bătut pentru drepturile lor când ei nu aveau dreptul să iasă în public și nu aveau dreptul să scoată un disc. Aceasta au mărturisit-o și ei la o emisiune, de altfel, remarcabilă a lui Robert Turcescu, și o știe toată lumea. Numai președintele este un fan al „Irisului” la 30 de ani după întemeiere și nu știe ce am făcut eu, „stâlpul”, pentru „Iris”.
Nu am nimic împotrivă să fie dumnealui fan al „Irisului”, și chiar mă bucur, dar să recunoască minciuna ordinară pe care a acreditat-o și a oficializat-o, aceea cu „stâlpul comunismului” care a făcut comunism. Una din două, ori comunismul pe care l-am făcut eu era valabil ca spațiu de libertate și pentru trupa „Iris”, și atunci înseamnă că președintele Băsescu aduce un elogiu comunismului, ori Adrian Păunescu, pe care l-au înjurat și l-au asasinat de câteva ori, și el n-a murit nu pentru că sunt ei buni, ci pentru că nu a fost el suficient de slăbit, ori Adrian Păunescu a creat un spațiu de libertate și pentru trupa „Iris”. Acea oază de libertate este una dintre construcțiile mele, și nu ale domnului Băsescu, și nu ale lui Tismăneanu sau ale altor pezevenghi internaționali care au fost leniniști până în 1989 și sunt anticomuniști după ce nu mai există comunismul.
Doamnelor și domnilor,
Mă rezum la atât, probleme sunt multe, mai avem timp să le vorbim, dacă nu cumva, Doamne, ferește!, ne ia și pe noi una dintre formele acestea ale trecerii grăbite.
Așa cum vă spuneam, la cererea unor colegi cărora, repet, le mulțumesc, vă voi citi și aici, între noi, poezia dedicată lui Antonie Iorgovan la plecare.
Adio, frate care pleci acum
Indiferent că-i pace sau război, Indiferent că-i soare sau zăpadă, De-un timp încoace crima e în toi Și moartea viețuiește printre noi, Și iată înc-o tragică dovadă.
Oricât ne-am prețui și ne-am iubi, Și am aprofunda ce ne desparte, Murim, atâta timp cât suntem vii, Și ne privim atent, ca morți de vii, Cu viața convertindu-se în moarte.
A fost acesta om adevărat, O liberă ființă viguroasă, Și, într-o zi, ceva s-a întâmplat Și din acest ne-ngenunchiat bărbat Un coș de oase s-a întors acasă.
Degeaba-l plângem noi, ce l-am iubit, Într-o îndoliată ceață densă, De nu vom recunoaște, în sfârșit, Că a trăit pe muchie de cuțit, În vremuri de minciună și ofensă.
Acum, ne e mai lesne tuturor, A-l regreta, a-l lăuda, a-l plânge, Dar cât era, nu mort, ci muritor, Prea mulți și-au exersat cinismul lor, Golindu-i trista inimă de sânge.
Acum, îl însoțesc soldați călări, Într-o ceremonie militară, Dar, dacă n-are nimeni remușcări, Să spunem și prea tristul adevăr: Valorile prea mor la noi în țară.
Invidiile, și acum, îi rod Pe cei care i-au pus pe frunte spinii, Că el a fost onest și incomod, Riscându-și viața într-un singur mod, Prin demnitatea propriei opinii.
Și ce-a rămas din el, decât acest Moment de-nlăcrimare și iertare, Pe care-l completez și îl contest Cu tandrul, vinovatul meu protest, Că prea ne-aducem moarte fiecare.
El stă întins, aici, fără cuvânt, Răpus al hăituirilor severe, Și, dacă zborul lui pe veci e frânt, Îl vom lăsa acolo în mormânt, Asigurându-i dreptul la tăcere.
Iar dac-ar fi să și păstrăm un pic De adevăr, după acestea toate, Să spunem, și mai mare, și mai mic, Că viața noastră este un nimic, Atunci când n-o trăim în demnitate.
Să spunem că și noi, îndeajuns, L-am ajutat să moară mai degrabă, Și că i-am dat pedepse, nu răspuns, Iar azi, când el o umbră a ajuns, Ne-am liniștit că nu ne mai întreabă.
Ne omorâm sârguincios, mereu, Și ne scurtăm inconștienți destinul, Și tot ce-i greu noi facem și mai greu, Abrutizați orfani de Dumnezeu, Într-un blestem revigorat continuu.
În moartea celui care va pleca, E și lucrarea noastră de elită, Desigur, remușcarea ar fi grea, Așa că nu ne-ncumetăm de ea, Bolborosind că soarta e cumplită.
Putem să-i închinăm un imn postum, Dar, astăzi, ar fi drept ca fiecare Să-i spună, pentru cel din urmă drum: Adio, frate care pleci acum, Și iartă-ne de toate la plecare!
Și fie-ți noapte bună noaptea mare!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.