Nu e cel mai plãcut moment acela în care participãm la plecarea din Senat a unui coleg, Liviu Maior, ºi la cuvântul lui de despãrþire de noi. Aceste repetiþii pentru plecarea finalã sunt amare.
De altfel, întreaga atmosferã în care trãim este una tensionatã ºi amarã, una în care am ajuns sã ne uitãm la rãzboi ca la un film despre rãzboi.
Pledoaria mea de azi este una, sigur, fãrã finalitate imediatã, dar îmi fac datoria faþã de propria mea conºtiinþã, pledând pentru o cât mai urgentã pace ºi normalizare a vieþii pe pãmânt.
Nu mã sfiesc sã readuc în discuþie dreptul la diferenþã, o condiþie a credibilitãþii în orice construcþie a genului proxim. Dar trebuie echilibru între diferenþã ºi genul proxim.
Am mai spus ºi sãptãmâna trecutã, reiau ideea: la umbra marilor tragedii planetare, diverse persoane, diverse grupuri de interese încep, sub falsa idee cã slujesc democratic diferenþa, sã acþioneze cu neruºinare, în interiorul României, împotriva genului proxim, împotriva unitãþii naþionale.
Este de neînþeles de ce autoritãþile de resort abilitate sã apere Constituþia ºi legile þãrii, sã apere þara, nu iau atitudine împotriva planurilor expuse deschis Ñ nici nu mai poate fi vorba de o conspiraþie, e vorba de ceva mult mai grav, e vorba de o provocare publicã Ñ ale episcopului TškŽs, care, împreunã cu un grup de susþinãtori, face teoria autonomiei teritoriale, construieºte politic arme prin care atacã ºi Constituþia, ºi unitatea naþionalã.
Dar acest aspect ar fi pãrut sãptãmâna trecutã unul izolat dacã recent lideri ai U.D.M.R. nu ar fi lansat o teorie vecinã cu obsesia episcopului ºi care vine în sprijinul teoriei autonomiei teritoriale, ºi anume ”regiunea CovasnaHarghita-MureºÒ, de fapt, reconstituirea nefericitei ”Regiuni Autonome-MaghiareÒ care s-a creat în România la indicaþia personalã a tovarãºului Iosif Vissarionovici Stalin.
Nu ajunge, aºadar, cã extremiºtii cei mai radicali vin ºi pretind autonomie teritorialã, împotriva principiului Constituþiei, împotriva principiilor europene care nu lanseazã ºi nu conservã astfel de idei menite, repet, la umbra marelui foc mondial, sã aprindã focuri mici cu ten-
dinþã ºi mai gravã decât pânã acum, aºa-ziºi moderaþi le vin în sprijin aºa-ziºilor radicali.
Tot în aceastã perioadã, ºi trebuie sã ne reamintim o declaraþie de sãptãmâna trecutã a unui coleg Ñ cãruia îi pronunþ numele, pentru cã, dacã doreºte sã rãspundã, nu are decât sã o facã Ð, domnul senator S—gor, de la aceastã tribunã, a fãcut o altã teorie care mi s-a pãrut ilarã, dacã nu ar fi conþinut în ea ºi o urmã de tragic, în apãrarea cultului ”Wass AlbertÒ, scriitor valabil, fãrã îndoialã, dar individ condamnat la moarte pentru omorârea cu premeditare a unor oameni.
În general, omorârea unor oameni nu poate fi consideratã un fapt literar. Acolo curge sânge, nu cernealã. Dar omorârea unor români ºi a unor evrei în România lor de cãtre cei care se aflau sub comanda lui Wass Albert, la ordinul lui Wass Albert, nu poate fi scuzatã ºi nu poate fi explicatã în douã vorbe. Guvernul României a simþit nevoia (ºi deocamdatã au apãrut numai niºte ”victimeÒ de naþionalitate românã) sã cearã blocarea oricãrei încercãri de cult pentru oamenii care au omorât oameni, pentru cei care se fac vinovaþi, conform legilor internaþionale ºi interne, de asasinarea unor oameni ºi a unor grupuri de oameni. Au fost scoase din uzul public niºte statui ale lui Ion Antonescu.
Noi nu am terminat încã discuþiile despre cel care a condus România în perioada celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, Ion Antonescu. Eu am cerut ºi acum doi ani, rejudecarea cazului Antonescu, pentru cã mi se pare cã sunt multe de spus în aceastã privinþã. Poate cã ºi în privinþa lui Wass Albert colegii noºtri care-l sprijinã ºi-i sprijinã cultul ºi îl explicã au argumentele lor. Eu nu sunt atât de înverºunat încât sã nu am rãbdare pentru argumente, dar pânã una-alta existã în Ardeal, în Ardealul care face parte din România, statui ale acestui criminal de rãzboi. Cum vine asta?!
Se vâneazã orice urmã a lui Antonescu, care a condus România ºi care a fãcut ºi lucruri pe care toatã lumea le recunoaºte ca pozitive! ªi sunt alþii care îl contestã. Lucru cert, Antonescu a fost condamnat la moarte. În perioada ocupaþiei sovietice! ªi noi tãcem, din bunsimþ, considerând cã o þarã trebuie lãsatã ºi sã acþioneze ºi în interesul ei de acum. Tãcem complice, considerând cã istoria, de care ºi noi ne ocupãm, va rezolva curând acestea toate, iar colegii noºtri vin aici ºi spun, ºi se duc la Târgu-Mureº ºi spun, ºi merg peste tot ºi spun cã statuile lui Wass, criminal de rãzboi, reprezintã problema bisericii în curtea cãreia se aflã aceastã statuie. Nu se poate aºa ceva!
Dorim o discuþie liniºtitã, cu argumente, ºi dorim respectarea legilor în vigoare, chiar dacã faptul nu ne convine totdeauna. ªi eu am altã pãrere decât ceea ce Guvernul a hotãrât în privinþa Ñ ºi în termenii în care a hotãrât-o Ñ criminalilor de rãzboi, aºa cum i-a hotãrât o justiþie de ocupaþie pe unii dintre ei! ªi aºa mai departe! Dar respect legea, pentru cã, pânã la urmã, ºi Legea circulaþiei este arbitrarã, dar, dacã mergi pe roºu, te calcã maºina. Aºa este fãcutã civilizaþia noastrã! ªi rog ca autoritãþile sã lege între ele toate aceste fapte. Ele nu sunt separate. Nu este un fapt cã domnul TškŽs vrea revigorarea autonomiei hungariste, alt fapt cã la U.D.M.R. se cere reconstituirea regiunii Covasna-Harghita-Mureº,
adicã a regiunii Mureº Autonome Maghiare, alt fapt cã se face, în acelaºi timp, în presa maghiarã din România, cultul antiromânismului ºi cã nimic din ce este românesc nu este bun, ºi alt fapt cã se continuã, iatã, cultul lui Wass Albert. Toate acestea aparþin unui singur ºi inacceptabil fapt: atacul la România!
Eu nu atac aici nici literatura lui Wass Albert, deºi pot avea pãreri despre ea. Nu cred cã dosarul de cadre are valabilitate în literaturã, dar nici nu cred cã era obligatoriu sã aparã cãrþile lui Wass Albert cu sprijinul Ministerului Culturii din România! Câþi scriitori cinstiþi români ºi maghiari, germani ºi ucraineni, turci ºi evrei, sârbi ºi croaþi din România se bucurã de sprijinul Ministerului Culturii ca sã-ºi tipãreascã în condiþii elegante cãrþile?! Nu se poate chiar aºa! Este adevãrat, nu este vorba de actualul Minister al Culturii, ci de Ministerul Culturii din perioada 1996-2000! Dar e Ministerul Culturii din România!
E semnificativ cã nici Budapesta nu a sprijinit oficial acest demers, aceste tipãrituri, dar s-a gãsit Ministerul Culturii de la Bucureºti sã le sprijine. Mi se pare de neînþeles, mi se pare grav ºi sfidãtor la adresa adevãrului, la adresa istoriei ºi la adresa scriitorilor care ar avea nevoie de acest sprijin, a scriitorilor trãitori azi în România sau a clasicilor.
O problemã importantã, doamnelor ºi domnilor, este, în momentul de faþã, ce are de fãcut România în continuare pentru a se situa stabil în tabãra progresului ºi a viitorului, pentru cã ne aflãm într-un moment de mare descumpãnire, ºi discuþiile se lungesc, se otrãvesc pe mãsurã ce trece timpul ºi, ca de obicei, cea mai bunã soluþie pare cea care nu s-a luat, cea care nu a fost adoptatã.
Dacã nu fãceam noi chestia asta?! Ce bine era! Vorbe de clacã. Ar trebui ca Parlamentul sã se implice mai mult în discutarea cãii de urmat pentru ca România sã-ºi gãseascã, în sfârºit, echilibrul, sã-ºi gãseascã protecþia internaþionalã, necesare spre a nu mai fi þinta tuturor acestor atacuri otrãvite, dar ºi a altora de care nici nu mai vorbim azi.
Sunt, în aceste zile, necesare câteva precizãri.
În fine, Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securitãþii trebuie sã se bucure de o reformã realã, în sensul în care existã asemenea instituþii în þãrile cu care am trãit într-o paralelã istoricã ºi existenþialã în ultimii 40-50 de ani: sã se transforme într-un institut de specialiºti care sã nu mai facã în nici un fel politicã partizanã, politicã partinicã. Noi avem nevoie acolo, propriu-zis, de un computer care sã spunã adevãrul, nu de indivizi care sã interpreteze cum doresc ei una sau alta dintre paginile de istorie pe care le parcurg. Aceasta ar însemna ca diferenþa sã nu ducã la distrugerea genului proxim. ªi e momentul, cred, sã se iasã la luminã cu tot adevãrul cuprins în acele dosare, pentru cã, în mod profund nemeritat, din cauza confuziei se ajunge la suspiciune împotriva tuturor.
Toate ar fi cum ar fi. Am spus aici, sãptãmâna trecutã, câteva cuvinte despre C.N.A. ºi despre mãsurile de cenzurã pe care le ia.
S-a strâns C.N.A. ºi, într-un limbaj suburban, asupra cãruia ar fi trebuit sã mediteze în primul rând membrii C.N.A. care au formulat un neinspirat comunicat, mi-au dat o copitã de înger.
M-au pocnit în trecere, ca pe un particular care a exprimat pãreri despre o mare instituþie de stat.
Vreau sã precizez cã nu am avut ºi nu am nimic cu nimeni de la C.N.A., dar cã, la ora de faþã, C.N.A. se aflã pe cel mai eronat drum cu putinþã. Eu pot ieºi din viaþa de televiziune, dar C.N.A. trebuie sã iasã din viaþa de cenzurã.
Este inadmisibil sã dai televiziunilor indicaþii cum sã trateze rãzboiul. Sã nu trateze, auziþi, ”zeflemitorÒ! Asta îi arde pe dânºii: cã trateazã televiziunile diferit rãzboiul! Nu-i arde rãzboiul! Sã nu sperie populaþia! Sã nu dea scene de violenþã! Dar noi dorim sã fim împotriva violenþei ºi a rãzboiului, vãzându-le, nu teoretic, ci aºa cum sunt ele în realitate. Ingerinþele acestea treptate vor ajunge ºi în presa scrisã. Este inadmisibil drumul pe care se aflã acest Consiliu Naþional al Audiovizualului.
Vreau sã precizez încã un lucru. În curând va fi ziua Basarabiei. E atât de greu de trãit ºi de gândit viitorul, e atât de greu de gândit ºi de trãit prezentul, încât marile evenimente încep sã ne scape. Eu cred cã trebuie sã facem, într-adevãr, ceva pentru a transmite românilor din toatã lumea Ñ ºi în primul rând românilor din teritoriile înstrãinate Ñ cã existãm. ªi aºa cum spune, emoþionant, într-un interviu din ”Flacãra lui Adrian PãunescuÒ, ce va apãrea peste trei zile, mitropolitul Ardealului, Înalt Preasfinþitul Antonie: ”Am plecat acum 60 de ani din Basarabia cu gândul sã ne întoarcem ºi ne vom întoarceÒ, aºa spune mitropolitul Antonie, sã transmitem fraþilor înstrãinaþi gândul nostru de fraternitate ºi de unitate naþionalã. Ne vom întoarce.
Tot în acest final de martie se vor împlini 70 de ani de la naºterea marelui poet, întâiul clasic al literaturii poetice române moderne de dupã Al Doilea Rãzboi Mondial, Nichita Stãnescu.
Vor fi necesare sãrbãtoriri ale poetului în toatã þara. Pare cã e puþin lucru sã vorbeºti ºi sã trãieºti în culturã în asemenea momente tensionate ºi însângerate. ªi totuºi eu cred cã, undeva, în adânc, singura soluþie împotriva dezumanizãrii, singurele soluþii sunt credinþa ºi cultura.
Este inadmisibil sã lãsãm cultura de izbeliºte, pentru cã pânã la urmã absenþa ei va creºte numere, nu nume, va creºte contingente fãrã identitate, nu personalitãþi de care este nevoie în aceastã grea încercare prin care trece lumea ºi care poate sparge planeta.
Personal, am trãit toate sãptãmânile astea într-un foarte mare efort ºi am avut foarte multe discuþii cu oamenii. Unde au ajuns ei? Cea mai des repetatã întrebare a oamenilor nu este ”De ce nu avem noi dreptul cutare?Ò Cea mai des repetatã întrebare a fiecãrui om este, din pãcate: ”De ce are celãlalt dreptul cutare?Ò
Trãim într-o epocã de reapariþie a ameninþãrii la adresa condiþiei umane, apar boli noi, produse în laborator, ºi bântuie prin lume ºi nu se ºtie dacã ele nu þin tot de un anumit fel de rãzboi ºi de un anumit fel de replicã. Se succed cu o repeziciune care ar trebui sã ne dea de gândit ºi sã ne dea de lucru sinucideri ale oamenilor, pentru lipsa de orizont, pentru mizerie, pentru singurãtate, pentru înstrãinare, pentru indiferenþã. Noi nu putem privi cu pasivitate prãbuºirea condiþiei umane, nu
putem accepta nici mãcar lucrurile care se întâmplã prin voinþa noastrã ºi dupã aceea suntem dispreþuiþi, ºi ele nu ajung în realitate.
Iatã, eu am sã vã dau un exemplu. Acum un an s-a aprobat, dupã un alt an de strãdanii, Legea indemnizaþiei de merit.
A fost îndelung discutatã, s-au pus de acord cele douã comisii, s-au pus de acord cele douã Camere, legea a fost promulgatã în martie 2002 ºi a apãrut în ”Monitorul OficialÒ în martie 2002. Atenþie, martie 2002!
Suntem în martie 2003 ºi nu am cu cine discuta ºi rezolva ceea ce 1.500 de oameni, dacã nu mai mult, pentru cã mai mulþi oameni de elitã cred cã meritã aceastã indemnizaþie, mã întreabã, îmi cer: ”Domnule, aþi aprobat acum un an Legea indemnizaþiei de merit, ce se întâmplã cu ea?Ò Ce sã le rãspund? ”Nu se întâmplã nimic!Ò E ruºinos ºi dupã pãrerea mea devine sfidãtor cã o lege nu se aplicã.
Reiau, pentru partea de final a declaraþiei mele, ideea cã ne uneºte tocmai ceea ce ne desparte, diferenþa, ºi ne cheamã genul proxim care, în cazul nostru, astãzi, este unitatea naþionalã. Este o nevoie urgentã de sentimentul unitãþii naþionale.
Nu putem accepta dictatul, nu putem accepta minciuna, ipocrizia, crima, cinismul, servilismul, trãdarea, cameleonismul, dezumanizarea, mizeria, bolile programate, laºitatea ºi rãzboiul, ca fapte normale ale condiþiei umane. ªi nu putem accepta sã ne obiºnuim cu ele.
Aº încheia, invocându-l pe cel mai mare dintre cei care au scris vreodatã în civilizaþia actualã, domnul Shakespeare: ”Sã vinã domnul Shakespeare sã te descrie/ Cumplitã epocã de nebunie!Ò
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.