Fac declaraþia mea politicã într-un moment în care mai mulþi pensionari, în frunte cu domnul Ion Stoian, din Bulevardul Bucureºtii Noi nr. 56, mi se adreseazã cu rugãmintea de a propune în Parlament ca, pentru categoria de nevoiaºi, foarte largã, de altfel, între care ºi pensionarii, ºi pentru nevoile lor, Guvernul sã creeze un sistem de cote de benzinã pentru cã, de la un moment al istoriei încoace, aceºti nevoiaºi nu mai pot ajunge nicãieri în þara lor, la rudele lor, la necazurile lor.
Eu îmi fac datoria de a deveni purtãtorul de cuvânt al acestor pensionari, care vor doar o minimã stabilitate în situaþia în care se aflã, cerând o cotã de benzinã reglementatã printr-un sistem de bonuri, 100Ð150 de litri, ca sã se poatã miºca ºi sã-ºi poatã potoli, cât de cât, amãrãciunea vârstei ºi a sãrãciei.
Sigur cã m-a impresionat ceea ce doamna senator a spus aici despre fascizarea biografiilor unor oameni iluºtri ai României ºi care s-au fãcut remarcaþi prin operã, nu prin biografie.
De fapt, asta face parte dintr-o acþiune foarte largã ºi cãreia noi nu-i vedem marginile, dar de la o înãlþime a timpului ele se pot distinge, ºi anume depersonalizarea poporului român, lipsirea lui de valori, învinovãþirea, în fond, a rãdãcinilor noastre. Asta este explicaþia: noi trebuie sã fim niºte recenþi, niºte orfani care sã gãseascã niºte pãrinþi adoptivi, sã se supunã altor criterii de existenþã ºi de moralitate. ªi atunci, jumãtate din creatorii noºtri au fost bolºevici, jumãtate au fost fasciºti. ªi, sigur, ca sã fiu paradoxal, mai existã ºi a treia jumãtate, cei care nu au fost.
Orice om excepþional a avut o tinereþe pe care a consumat-o într-un exces. Acesta este adevãrul. Nici un mare spirit nu a fost chiriaºul unui laborator, ci a trãit în condiþiile epocii ºi ale excepþiei care a fost el însuºi. Asta a fost opþiunea de o lunã, de douã, opþiune pe care ei înºiºi au înfierat-o, a tinerilor Cioran ºi Eliade, de altfel, douã genii absolute. ªi asta a fost Ñ cãci asta e culmea, se aduce un reproº aberant, înnebunitor lui Ionescu Ñ opþiunea lui Eugen Ionescu, sã nu vorbeascã despre prietenii ºi colegii lui la modul descalificant. Toate acestea, într-un moment istoric dat, devin examene pe care trebuie sã le trecem din nou. Trebuie sã-i lapidãm. Cum spunea un idiot, **”sã-i lapidãm cu pietreÒ** . Sã-i lapidãm pe cei care au fãcut carierã universalã plecând de la acest fel de biografie cãtre o operã incomparabilã, pentru cã asta este chestiunea pe care se pare cã unii nu vor sã o înþeleagã. Numai o biografie dramaticã dã naºtere unor opere fundamentale. Numai o viaþã trãitã în toatã amplitudinea ei, cu erori ºi cu iluminãri, duce la asemenea opere.
Nu putem la nesfârºit sã suportãm aceste vexaþiuni ciclice. Unele vexaþiuni ciclice, însã, apar ºi dupã ciclu, la unele doamne care ne dau sfaturi retroactive, de altfel, impracticabile. ªi ne reformuleazã istoria aºa cum vor dânsele.
Aºadar, unii au fost la stânga, unii la stânga de tot, alþii au fost la dreapta, unii la dreapta de tot, dar opera lor nu e nici la stânga, nici la dreapta. Dupã ce fructele trec, alcoolul din ele rãmâne pur, atunci când e vorba de mari valori. ªi Cioran, Eliade, Ionescu sunt mari valori.
Dar ceea ce este ºi mai tulburãtor ºi mai umilitor, doamnã senator, ºi vã mulþumesc pentru cuvântul dumneavoastrã cu totul ºi cu totul remarcabil ºi pe care, dacã vã face plãcere, aº vrea sã-l publicãm în întregime în ” **FlacãraÒ** noastrã, este cã noi, românii, am mai trecut prin treaba asta, prin mizeria asta, prin sociopoliticianismul ãsta vulgar. În anii Õ50ÑÕ60 chiar aºa se vorbea din perspectiva bolºevismului infernal: **”Cioran fascistulÒ, ”Eliade fascistulÒ, ”Ionescu îngãduitorul, ºovãielniculÒ.**
Eu am adus în 1971, în primãvarã, din Statele Unite ale Americii, cea mai mare realizare a vieþii mele publicistice, interviul cu Mircea Eliade. Era primul mare interviu pe care-l dãdea Eliade.
Au reacþionat negativ faþã de acest interviu extremiºtii de stânga ºi extremiºtii de dreapta. Unii, în America, l-au ameninþat cu moartea pe Eliade pentru cã a colaborat cu regimul de la Bucureºti, alþii, de la Bucureºti, m-au ameninþat pe mine cu toate ºi m-au pârât lui Nicolae Ceauºescu (unii dintre ei pe aeroport) dupã ce Dumitru Popescu ºi Constantin Mitea (cãrora le mulþumesc astãzi!) acceptaserã sã aparã prima parte a dialogului în **”ContemporanulÒ** . Am fost terorizat cã voi fi dat afarã din presã, cã am adus din America un legionar ºi cã am început **”sã urlu cu lupiiÒ** , pentru cã mã preocupã integralitatea culturii române, lucru pe care ºi astãzi îl proclam aici.
ªi este singura noastrã soluþie, nu culturã prin scãdere, nu culturã prin eliminare, ci culturã prin adãugire. Indiferent cât de antipatic ne-ar fi unul sau altul, eu cred ºi în cultura prin adãugire, ºi în educaþia prin adãugire, la nivelul sistemului educaþional, în genere.
De aceea, fãrã a cheltui cuvinte gratuit ºi fãrã a jigni pe cineva, eu nu cred, de exemplu, cã e calea cea mai bunã aceasta, de a despãrþi copiii dupã criterii etnice. Nu
fac nici pe colegii din U.D.M.R. atentatori, nici pe fraþii mei din P.S.D. neglijenþi cã au crezut cã se poate. Nu. Mã uit la viaþã ºi vãd cã aºa e. Totuºi, noi nu avem de trãit într-o Europã a segregaþiei, ºi nici într-o Românie a separatismelor. Totuºi, sã observãm cã nu se cere sã se amestece între ele toate ºcolile din România. Acesta este un aspect care trebuie spus. Trebuie mãrturisit. Nimeni nu spune ca liceele deja maghiare sau deja româneºti sã se amestece ca sã iasã un ghiveci cãlugãresc românomaghiar. Nu. Ne referim la ºcolile în care s-a creat aceastã obiºnuinþã a vieþii împreunã ºi care sunt celule, dupã pãrerea mea, remarcabile ale comuniunii, ale unitãþii ºi armoniei naþionale. Nu cred cã, neapãrat, cineva care are o altã pãrere decât mine e duºmanul României ºi nici nu cred cã eu sunt cel mai îndreptãþit sã am reproºuri de fãcut cuiva dintre cei care s-au exprimat aici. Mã înscriu, însã, acolo unde e nevoie iarãºi de pledoaria pentru cultura prin adãugire, pentru compatibilitate.
Pur ºi simplu cred cã nu deranjeazã pe nimeni ºi nu poate fi o opþiune europeanã eliminarea, plecarea brutalã a copiilor cu bagajele, unii cã sunt unguri, într-o parte, alþii cã sunt români, în altã parte. Nu se poate asta.
De altfel, eu am cercetat istoria, ºi cea recentã, ºi cea mai veche, ºi am constatat un lucru care îmi pune grave semne de întrebare. Niciodatã minoritãþile nu au cerut ceea ce se pretinde acuma de cãtre U.D.M.R. pentru cele douã licee din Târgu-Mureº, ºi anume separare, segregare, etanºeizare.
Dimpotrivã, majoritãþile au spus: **”Voi, negrii, plecaþi în zone pãzite, sã nu vã amestecaþi cu albiiÒ, ”Voi, pieile roºii, staþi în tufiºuri, pentru cã stricaþi compoziþia etnicãÒ.** Exagerez verbal, fireºte.
Or, la noi, lucrurile stau altfel. Majoritatea ºi minoritatea, pentru cã totuºi copiii aceia nu sunt numai români, ºi copiii maghiari au aceeaºi pãrere, majoritatea ºi minoritatea se regãsesc în gândul de a rãmâne împreunã. Copiii din Târgu-Mureº se dovedesc la fel de serioºi ca ºi copiii din Chiºinãu. Eu i-aº adãuga ºi pe copiii care dau viaþa festivalului lor de la Mamaia, din fiecare an.
E, oare, ceva absurd în faptul cã dorim sã fim în continuare o þarã?! E, dupã pãrerea mea, foarte trist sã pledãm cauze teoretice, când o realitate vine ºi ni se impune ºi spune **”Nu despãrþiþi copiiiÒ** . ªi copiii înºiºi o cer.
De altfel, copiii se dovedesc mai înþelepþi decât oamenii politici în aceastã situaþie. ªi chiar dacã, sã presupunem, am accepta ideea cã respectivii copii au fost narcotizaþi de maturi, vreau sã vã spun cã eu am vãzut situaþii de felul acesta, copii care devin maturi preluând acea cauzã justã pe care iniþial o mimaserã, chiar dacã la început nu au înþeles-o în totalitatea ºi în adâncimea ei. Eu, ceea ce spun acum, spun tot pentru integralitate. Spun tot pentru a fi puternici, unindu-ne, ºi nu despãrþindu-ne, ºi nu scãzându-ne unii din alþii ºi toþi din tot.
Mã bazez ºi pe cursul evenimentelor internaþionale. Salut raþiunea cu care s-a votat în Ungaria. Într-adevãr, este extraordinar cât de bine îºi urmãreºte interesul naþional electoratul din Ungaria. ªi cred cã opþiunea, **uºor** majoritarã, care s-ar putea sã devinã majoritarã cu adevãrat, este tocmai asta: **spre convieþuire, atât în Europa, cât ºi în cadrul comunitãþilor în care fiecare om trãieºte ºi-ºi duce la capãt condiþia umanã.**
Nu trebuie sã ne temem de cuvinte. Acum, cu adevãrat, trebuie sã acordãm încredere celor tineri ºi sã ne bazãm pe instinctul lor ºi pe opþiunea lor.
Sã nu uitãm cã Avram Iancu conducea Revoluþia Românã din Ardeal la vârsta de 24 de ani. Goga noteazã cã Iancu urcase pe cal ca un tânãr zeu al luptei ºi întreþinea coeziunea maselor de moþi. Sã nu uitãm, în aceastã situaþie, ºi extraordinara iluminare a lui Nicolae Bãlcescu, care spunea ceea ce aº spune ºi eu în finalul pledoariei mele, pentru instinctul ºi înþelepciunea copiilor: **”În junie este entuziasmul lucrurilor mari ºi devumentul Ñ** adicã devotamentul **Ñ pentru adevãrÒ.**
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.