Sigur că aș fi interesat să analizez înainte de orice acest război pe care formațiuni politice etnice îl duc în Ardeal împotriva României, aș fi interesat să pătrund aceste taine, pentru că, deocamdată, lipsa de efect a acestui război nu se datorează bunătății sufletului celor care îl provoacă. Ei fac o eroare de tactică, exagerează și, de aceea, efectul lor este diminuat, dar asta nu înseamnă că noi n-ar trebui să fim atenți la ceea ce se întâmplă și nu înseamnă că autoritățile de resort n-ar trebui să se implice în rezolvarea acestor provocări care nu pot dura la nesfârșit.
Toată această perioadă a fost marcată de un continuu atac la adresa Trianonului și, în fond, la adresa integrității teritoriale a României, dar văd că începem să ne obișnuim cu toate acestea și nu este exclus să constatăm că în unele calendare este anul 1939 și urmează anul 1940. Semnalez faptul și n-aș vrea să mă țin căit că n-am vorbit contemporanilor mei cât de cât despre acest pericol.
Am ridicat săptămâna trecută o problemă privitoare la felul în care sunt chestionați elevii care termină liceul la bacalaureat. S-a discutat și în această ședință despre aspectul absolut îngrijorător, eu i-aș spune criminal, al introducerii în materia examenelor de literatura română a politicii de doi bani, a politicii zâzaniei, a politicii rupturilor de fond, a politicii unor homunculi care nu și-au evaluat bine nici chiuveta din care vin, cu atât mai mult nu și-au evaluat lumea în care trăiesc.
Din păcate, în țara noastră, astăzi, nimeni nu mai ascultă de nimeni. Ministerul Învățământului își vede liniștit de treabă, iar ministrul învățământului vine la televizor, acum câteva ore, și vorbește despre niște fraude, despre niște șmecherii posibile și care trebuie condamnate, în nu știu ce localitate, că s-au dat temele dinainte. Urât lucru! Dar ce au făcut dumnealor, cei din conducerea Ministerului Învățământului, nu este o fraudă? Pe dumnealor cine-i întreabă? Cum stă prim-ministrul liniștit când știe ce aiureală, ce nebunie, ce nerușinare domină acest bacalaureat?
Strigă profesorii de o lună, strigă sindicatele, strigă profesorii universitari, strigă Academia, care nu reacționează ca la epigrame, așa de pe o clipă pe alta, ci după analize profunde, și se răspunde că nu este nicio problemă, că așa trebuie, că nu a citit bine Academia, că nu știm noi bine ceea ce trebuie să se întâmple la examenele de bacalaureat. Astăzi, chiar examenele acestea au pus probleme de felul celor pe care le-am criticat data trecută.
Repet, în România, astăzi, nimeni nu mai ascultă de nimeni. S-a dat atâta falsă independență de spirit, încât se vor forma în curând vreo 20 de milioane de state românești. Fiecare cu statul lui, cu capitala statului lui, fiecare cu regula lui. Cred că nu mai este mult până la fărâmițarea totală a societății românești, datorată și felului în care noi supraveghem și lăsăm lucrurile să meargă mai departe. Eu cer încă o dată și îi rog pe colegii din comisiile de specialitate, cu atât mai mult cu cât au intervenit în alte momente cu mult, foarte mult succes, să nu lase lucrurile să se deterioreze atât de mult și atât de grav. Trebuie oprită această cursă nenorocită de înstrăinare a literaturii române și a oamenilor de literatură română.
La același capitol de înstrăinare a oamenilor de cultură aș situa și situația unor mari scriitori români și a unor mari artiști români de care nimeni nu mai are niciun fel de grijă. Am încercat săptămânile trecute să ajut la rezolvarea apariției unei serii de scrieri a unui mare scriitor român, Fănuș Neagu, clasic în viață al literaturii române. Și, când spun clasic în viață, zic și cu durere, pentru că este un clasic în viață aflat într-un moment de cumplită suferință. „Nimenea – cum zicea poetul Benny – nu știe până mâine ce s-o mai alege și din noi. Nimeni nu știe cât este viața fiecăruia.” Și nici viața lui Fănuș Neagu nu este fără de moarte, nici a dumneavoastră, nici a mea.
Am vorbit cu autoritățile de resort și le-am spus că trebuie făcut ceva pentru Fănuș. Editura Academiei vrea să scoată aceste scrieri, a scos primele două volume și nu are bani să le plătească. S-a găsit un fel de înțelegere și s-a hotărât să se meargă pe la o comisie ministerială. Acolo, la comisia aceea, sunt niște oameni care nici cititori ai lui Fănuș Neagu nu pot fi numiți.
Și, de fapt, mi-am dat seama care este situația gravă de fond: noi nu avem mecanisme care să poată răsplăti valorile, oameni de primă mână ai culturii naționale, Fănuș Neagu, Grigore Vieru, Dinu Săraru, Ion Gheorghe, Romulus Vulpescu, Dan Iordăchescu și atâția alții, suferă pe linia acelei îngrozitoare prescripții a expirării.
Fănuș Neagu este cazul cel mai ilustru, pentru că este și omul cel mai dinamic dintre toți și literatura lui a pătruns în oameni. Și nu există bani pentru cărțile lui, nu are editura Academiei bani să poată tipări ediția de scrieri ale lui Fănuș Neagu. Fac precizarea că Fănuș Neagu nu mai are 20 de ani, nu mai are 30 de ani, are 76 de ani.
Nu este o rușine pentru noi să-i vedem pe clasicii noștri suferind și negăsind o minimă soluție pentru a-și vedea opera tipărită la vârsta la care, în alte timpuri, Arghezi, Sadoveanu aveau ediții de scrieri și nu se interesa nimeni, nu trebuia să se intereseze nimeni de lucrurile pe care le rezolvau editurile simplu cu Ministerul Culturii în toate momentele acelea grele? Au existat mecanisme care au funcționat, oamenii aceia nu împușcau leul ca să supraviețuiască, erau onorați de statul român.
Este posibil ca noi să nu facem chiar nimic? E corect să-l dăm pe Fănuș Neagu pe mâna unor comisii, când Ministerul Culturii are nu numai dreptul, ci și datoria de a ocroti cultura?
Am vorbit aici despre moartea îngrozitoare a lui Cezar Ivănescu, unul dintre marii poeți ai literaturii române. Continuă suspiciunile cu privire la felul cum a murit, dar în România nimeni nu răspunde de nimic și nu ai cu cine vorbi. Oamenii care mi se adresează cred că aș putea face eu, ca președinte al Comisiei de cultură, câte ceva. Nu pot face nimic. Vorbesc degeaba și cu ministrul cutare, și cu ministrul cutare, și cu directorul general cutare, fiecare are altă treabă, nu răspunde de faptul că nu se rezolvă chestiunile fundamentale, cele privitoare la marii oameni ai acestei culturi.
M-am văzut cu Dan Iordăchescu în urmă cu zece zile, cu două săptămâni, la Atheneul român, în momentul în care venea băiatul acela talentat, Costel Busuioc, să cânte la sărbătoarea pe care i-a organizat-o „Jurnalul Național” și pe care a susținut-o Dan Voiculescu. Și îmi spunea: „Domnule Păunescu, eu în fiecare clipă aștept să fiu aruncat în stradă.”
Iată, primarul sectorului 2, Nicolae Onțanu, a avut vibrația omenească de a-l ajuta pe un alt mare scriitor aflat într-o situație asemănătoare, Paul Everac, și i-a oferit o locuință.
Dar treaba aceasta trebuie făcută ca un supliment, ca un privilegiu? Este oare o obligație a societății?
Repet, în timpuri grele în România valorile au putut supraviețui. Sigur că alte valori fuseseră exterminate în anii de dinainte de 1965, dar au putut supraviețui și Arghezi, și Sadoveanu. Murise în 1961 Blaga. Da, murise bibliotecar la Cluj, dar este o mândrie pentru noi asta? Nu este o rușine? Și vrem să ne comparăm cu acele timpuri?
Fac un apel la conducerea Guvernului, și-i rog pe oamenii de autoritate, și în același timp pe oamenii de spirit din acest Guvern, să acționeze pentru a nu descoperi prea târziu ceea ce oferim firesc marilor noastre valori.
Am fost, în trecutul meu de adolescent, marcat de o poezie pe care, probabil, o țineți minte: „Lordul John”, și nu atât de bătălia dintre Lordul John și Willy Spucker, ci de apartenența națională a acelui tip care-i aruncă pe ceilalți peste gard. Acela era irlandez. Iată că George Coșbuc a știut despre ce fel de om din Europa să scrie că este puternic și că are o viziune a lui asupra realității, și că este încăpățânat, că este puternic. Era un irlandez!
Irlandezii ne-au arătat în aceste săptămâni că pot încurca un continent întreg dacă nu se ține seama de interesele tuturor componentelor Europei. Și aș vrea să fim și noi puțin irlandezi, și anume să ne apărăm interesele cu mai multă strășnicie. Țineți minte cum au trecut prin Parlament, ca glonțul prin tâmpla unui sinucigaș, acele reglementări de la Lisabona? Pe fugă!
Ar trebui să învățăm ceva de la irlandezi și de la alții care au făcut observații, care au creat probleme Europei, pentru că aveau interes să se rezolve niște lucruri așa cum cred ei, irlandezii, ar trebui să învățăm să apărăm mai cu temeinicie
propriile noastre interese. Și unul dintre aceste interese este fundamental, este vorba de identitatea națională, iar identitatea națională, s-a văzut, nu poate fi jucată la zaruri.
Ați avut în fiecare seară spectacolele de la meciurile de fotbal „Euro 2008”, în care fiecare nație își sărbătorea victorioșii. Erau 30 de mii de olandezi, 40 de mii de turci. Sigur că ei fac parte toți din Europa și că finalul acesta este, și rezultanta aceasta este: o aglutinare a valorilor europene, dar înainte de a fi cu toții Europa erau, pe rând, nații, erau, pe rând, țări. Or, noi am crezut prea profund și, după părerea mea, prea bolnav că a fi europeni înseamnă a înceta să mai fim români. De aceea, disprețul față de valorile noastre, indiferent din ce domeniu, din politică, din economie, din cultură, din sport, înseamnă disprețul față de condiția umană.
Cer, încă o dată, dreptate pentru oamenii de cultură aflați în mare primejdie, și mă refer aici nu numai la cei în vârstă, ci și la cei tineri pe care o conjunctură mizeră îi poate corupe și îi poate arunca în brațele deznădejdii, ale pornografiei și ale pierderii de sine.
Încă o dată, poate că este ultima oară când vorbim în această sesiune, nu?, până la toamnă lucrurile vor merge fără noi, încă o dată și definitiv: România nu poate supraviețui dacă nu-și apără valorile!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.