Adrian Păunescu

## **Domnul Adrian Păunescu:**

Sigur, domnilor colegi, că avem fiecare gândurile noastre, frământările noastre, obligațiile noastre față de electorat, față de conștiința noastră, dar nu putem să nu observăm că în fața noastră se desfășoară, câteodată, adevărate spectacole verbale de ipocrizie și eludare a adevărului.

S-a luat apărarea, aici, U.D.M.R.-lui de către un udemerist, și bine s-a făcut, pentru că îmi închipui că nu poți să fii membru al unui partid fără să crezi că este bun acel partid, dar adevărul este nițel altul. În momentul în care un candidat udemerist anunțat la europarlamentare declară că va susține nici mai mult, nici mai puțin decât schimbarea administrației în toate datele ei de azi și va impune regiuni în care să se vorbească nu ca limbă maternă, de familie, ci ca a doua limbă oficială a zonei și chiar a țării limba maghiară, în momentul în care se declară nevoia predării geografiei și istoriei unor copii care vor trăi în această geografie și în această istorie, în această Românie, eu cred că lucrurile nu sunt așa de simple și că nu este vorba doar de jigniri, ci de dezbateri care trebuie să aibă loc. Și se încalcă brutal Constituția.

Eu nu sunt pentru condamnarea niciunui partid la penalități pentru opiniile sale, dar nici nu pot să cred că oamenii care ridică problemele din Ardeal, așa cum sunt ele — este cazul colegilor de la Partidul România Mare —, chiar dacă, uneori, o spun mai răspicat decât alți colegi din Parlament, sunt vinovați.

Vedeți, la ora la care vorbim este în curs procesul unui mare criminal de război, Wass Albert. Este un recurs la Cluj prin care se încearcă de către fiul lui Wass Albert, pe care, de asemenea, îl înțeleg, căci este om și vrea ca tatăl său să fie o icoană, și nu un criminal, vrea să ne dovedească, împotriva adevărului, că nu tatăl său a făcut crimele, ci bunicul său ar fi dat acele ordine de omorâre a românilor pentru vinovăția de a fi români. Bunic... Tot maghiar, firește.

Aici vine colegul nostru care mi-e foarte drag, de altfel, ca partener de dialog — ne contrazicem aproape tot timpul —, dar cred că este un real partener de dialog, colegul nostru Verestóy — căruia, rostindu-i intenționat numele, îi dau posibilitatea să mă contrazică — și spune că vinovăția este de ambele părți. Eu știu? Nu e nedrept? Sigur că istoria noastră, istoria României, scoate în relief, cu deosebire, tragedia românească, din punctul nostru de vedere, și că noi nu am scris, încă, din perspectiva Turciei sau a Ungariei istoria noastră. Dar în România a apăra România poate fi considerat un fapt vinovat?

Faptele istoriei nu pot fi chiar atât de ușor șterse din istorie și din memoria prezentului, și asta nu pentru că am avea nevoie mereu să aducem trecutul să țină loc de prezent. Eu cred că noi trebuie să ne ocupăm și de, mai ales de dezvoltare, de viitor, să ne ocupăm de această ecuație fragilă a fraternității cu toate minoritățile, dar, dacă un minoritar vine și-mi spune că în România sunt vinovate ambele părți, eu nu pot să accept asta. Și nu pot să accept asta pentru că am datele istorice, am dreptatea pe care mi-au lăsat-o cei de dinainte de mine și am, mai ales, acest fapt de toată lauda: deschiderea, bunăvoința de a înțelege lucrurile. Dar nu poți să spui după Ip, Treznea, Moisei, Sucutard, Mureșenii de Câmpie, Țaga, nu poți să spui că vina este de ambele părți — asta ar însemna să negi legitimitatea României —, adică era vinovat și preotul Bojor de la Mureșenii de Câmpie, care a fost luat noaptea și omorât de horthyști, împreună cu familia lui, erau vinovați și cei o sută și ceva de oameni de la Ip și cei o sută și ceva de la Treznea, sunt la fel de vinovați ucișii, ca și ucigașii lor. Una este să te ridici împotriva ocupantului, și alta este să reprimi pe țăranul, pe muncitorul, pe învățătorul, pe preotul care-și apără drepturile naționale. Am mai spus asta. Da, într-o fotografie a unui incendiu poți vedea și pe incendiator, dacă nu cumva a fugit, și pe cel care vrea să stingă focul. Într-o stagnare bolnavă poți crede și afirma că amândoi sunt vinovați. Uite incendiul! Dar nu e totuna să arunci 167 de români într-o groapă comună cu var nestins și să ceri, după aceea, dreptate, să ceri un monument pentru ei și atât, nu revanșe.