Adrian Țuțuianu

## **Domnul Adrian Țuțuianu:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „1 Decembrie 1918–2011 sau Statul român, între mândria de atunci și drama de astăzi”.

Stimați colegi,

Să vorbești despre Ziua Națională a României într-o declarație politică îmi pare, deopotrivă, atât de simplu și atât de complicat. Simplu și demn, atunci când ne referim la

semnificațiile istorice ale sărbătorii, complicat și apăsător, când abordăm realitatea tristă a cotidianului.

Ne place să vedem români nutrind sentimente frumoase, o anume atitudine schimbată în bine, o mândrie în sensul curat al termenului, când se rememorează Unirea Transilvaniei cu România. Dramatic însă, numărul lor devine, de la un an la altul, tot mai mic, și nu pentru că nu ar vibra românește la sărbătoarea lor națională, ci pentru că toate valorile despre care se face vorbire în asemenea ocazii sunt umbrite de necazurile zilnice, amplificate în ultimii ani până la insuportabilitate.

Da, abordarea devine inevitabil una politică, dar altfel nu se poate, iar eu nu ezit să arăt înspre actuala putere atunci când vorbesc despre vătămarea fără precedent a demnității naționale sub toate aspectele posibile: prin sărăcire, prin umilire, prin batjocură și haos premeditat, prin destructurarea statului de drept.

Desigur, le place domnilor Băsescu, Boc, Oprea, Igaș să pozeze frumos de Ziua Națională, le place să citească discursuri, cuvinte cu care nu au nimic în comun. Nu este însă trist ca personajele care au făcut și fac tot ce le stă în putință ca să destructureze valorile din 1918 să vorbească despre ele? Nu este revoltător ca o putere politică ce a plămădit unele dintre cele mai antinaționale legi să apere sentimentul național?

Pentru că, dincolo de festivismul găunos atât de drag domnilor Băsescu, Boc și compania, dincolo de manifestările patriotarde ce provoacă uneori silă, rămân acțiunile concertate ale acestei puteri de a distruge ființa națională, și am proprietatea termenilor.

Cum oare ar putea vorbi domnii Traian Băsescu și Emil Boc despre demnitate națională, când ei sunt autorii umilinței maxime aplicate bunicilor și străbunicilor acestei națiuni, bătrâni forțați să privească neputincioși cum face PDL-ul reforma statului pe spinarea lor? Cum oare ar putea vorbi domnii Băsescu și Boc despre speranța în mai bine, așa cum au nutrit-o românii de la 1918, când au distrus toate speranțele într-un trai decent? Cum le-ar mai putea propovădui românilor încrederea în vremuri mai bune, când o țară întreagă asistă la haosul ce o guvernează?

Se întâmplă lucruri fără precedent: primari făcând greva foamei pentru că o putere politică bolnavă refuză să ofere banii necesari încălzirii unui oraș, școli închise pentru că aceeași putere bolnavă nu are chef să plătească salariile dascălilor, prefecți agresivi, cu comportamente de vătafi, alocări de bani discreționare și discriminatorii și așa mai departe.