Preafericirea Voastră, părinte patriarh Daniel, Preasfinția Voastră, arhiepiscop Aurel Percă, Domnule rabin-șef Rafael Shaffer, Domnule muftiu Yusuf Muurat, Domnule președinte Emil Constantinescu, Distinși reprezentanți ai Parlamentului României, Doamnelor și domnilor miniștri, Distinși reprezentanți ai Corpului diplomatic, Doamnelor și domnilor,
Momentul 1 Decembrie 1918 este fundamental pentru ceea ce înseamnă dimensiunea modernității românești și punctul de apogeu al proiectului național român.*
În primul rând, țin și eu să omagiez personalitatea marelui Ion I.C. Brătianu, care s-a stins acum 94 de ani. El a fost, pe undeva, omul fundamental al acestei generații a idealului național, o generație care a cuprins liberali, conservatori, naționaliști și social-democrați. O generație a idealului național în care și-au găsit locul oameni cu origini diferite și cu viziuni politice de-a dreptul diametral opuse.
Și, tot evocând personalitatea lui Ionel Brătianu, nu pot să nu amintesc ceea ce povestește I.G. Duca, cum, întorcându-se de la dezbaterile păcii de la Paris, Ionel Brătianu, prim-ministrul Marii Uniri, confruntat cu numeroase contestări de natură populistă, să le spunem, a spus astfel: „Nu contează cine și în ce fel aruncă cu pietre în mine, ci contează ceea ce scrie pe piatra mea de mormânt.*
Andrei-Daniel Gheorghe · 24 noiembrie 2021 · monitorul.ai
”
Iar pe piatra sa de mormânt a rămas drept prim-ministrul României Mari.
În momentul 1 Decembrie 1918 este foarte important să reliefăm rolul câtorva instituții fundamentale – monarhia, Coroana Română. Poate că niciodată nu am fi putut să ne unim dacă nu ar fi fost personalitatea regelui Ferdinand Întregitorul, o personalitate de excepție, un om care a avut intuiția și curajul în 1918 să readucă România în Primul Război Mondial, cu doar două zile înainte de Armistițiul de la Compiègne, sfătuindu-se cu oameni precum: Barbu Știrbey, Henri Mathias Berthelot, Ionel Brătianu și cel care refuzase să semneze Tratatul Păcii de la Buftea–București, care ar fi pus România într-o postură foarte dificilă în vederea negocierilor de pace.
Monarhia unește, monarhia nu dezbină.
De asemenea, regina Maria, această bravă româncă de origine britanică, cea care s-a luptat cum nimeni nu a putut, în 1919, pentru recunoașterea Marii Uniri, verișoara regelui George al V-lea al Marii Britanii, o personalitate de excepție, care a iubit România cum foarte puțini au putut face de-a lungul istoriei.
La 1 Decembrie 1918 au fost împreună Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma. Acolo au oficiat și episcopul Miron Cristea și episcopul, viitorul cardinal, Iuliu Hossu*, unul dintre oamenii care vor suferi în închisorile comuniste.
Există o unitate în credință, o unitate care trece dincolo de diferențele de cult, dincolo de diferențele politice*, iar acest lucru trebuie reliefat.
Nu întâmplător Proclamația Unirii a fost citită chiar de Iuliu Hossu.
La Alba Iulia, unde 1.228 de delegați, sub prezidiul veteranului Curentului Național Românesc din Transilvania, Gheorghe Pop de Băsești, au votat unirea cu țara în fața unei adunări de 100.000 de români, pe Câmpul lui Horea, am regăsit și o unitate politică.
Pentru că este fundamental, indiferent de partidul căruia îi aparținem, indiferent de valorile pe care le reprezentăm, să înțelegem dimensiunea națională a marilor obiective istorice ale României.*
Au fost împreună membri ai Partidului Național Român, precum: Iuliu Maniu – pe undeva, organizatorul întregii desfășurări care a putut să ducă la momentul 1 Decembrie 1918 –, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Aurel Vlad, oameni care au reprezentat, iată, Partidul Național Român, alături de social-democrați din Transilvania și Banat, precum: Ion Flueraș, Iosif Jumanca sau Enea Grapini. Nu întâmplător, marii oameni de stat Iuliu Maniu și Ion Flueraș, un om de dreapta și un om de stânga, își vor găsi sfârșitul în teribilul sistem carceral al regimului criminal comunist, unul la Sighetu Marmației, celălalt la Gherla. Uniți în unire, uniți și în moartea de martiri pentru democrație și libertate.
Trebuie să nu uităm un aspect – actul unirii este un act fundamental, un act deopotrivă politic, precum și un act de conștiință națională și de asumare națională.
Nu întâmplător, la Alba Iulia se statuează o serie de drepturi fundamentale, care vor fi consfințite și prin Constituția liberală din 1923.
La Alba Iulia se stabilește regimul drepturilor minorităților naționale, un drept fundamental, un drept constituțional.
La Alba Iulia se vorbește despre împroprietărirea extinsă a țăranilor, despre drepturi sociale pentru muncitori, libertatea presei, libertatea cuvântului și a proprietății.
Actul de la Alba Iulia este un act de naștere a națiunii române moderne, mai presus de orice fel de alte dubii.
Nu trebuie să uităm nici rolul armatei române, rolul sutelor de mii de ostași români care s-au jertfit din 1916, de la trecerea Carpaților, până în 1919, când armata română, sub sceptrul regelui Ferdinand I, în timpul Guvernului liberal al lui Ionel Brătianu, eliberează de sub comunism Budapesta și împiedică diseminarea marxism-leninismului totalitar în Europa Centrală.
Tratativele de pace au scos în evidență personalități excepționale, precum: Vintilă Brătianu, I.G. Duca, Alexandru Vaida-Voevod, Take Ionescu, Nicolae Titulescu și mulți alți români, inclusiv personalități militare, pe care este bine să le enunțăm aici – generali precum: Averescu, Prezan, Văitoianu, Coandă, Eremia Grigorescu ori Traian Moșoiu, personalități esențiale pentru tot acest parcurs istoric al României.
1 Decembrie este actul fundamental al unirii; ceea ce s-a statuat apoi în dreptul internațional, prin Tratatul de la Trianon, a fost doar o consfințire a acestui act de la 1 Decembrie.
Nimic nu s-ar fi putut întâmpla fără adeziunea națională, publică și populară a românilor din Transilvania la 1 decembrie 1918.
Înainte de a încheia, doresc să amintesc cuvintele marelui Ionel Brătianu în momentul în care este primită la București delegația românilor din Transilvania:
„De o mie de ani vă așteptăm și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt clipe în viața unui neam când fericirea este atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generații, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute și sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite fără a pierde credința lui nestrămutată în această zi ce ne unește și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie.”
În încheiere, să fim un neam unitar, să fim uniți cu toții*; indiferent de originea noastră, indiferent de partidele cărora le aparținem, indiferent de etnie, de religie sau de ocupație, cu toții facem parte din națiunea română!
Și totodată să nu-i uităm pe frații noștri din Bucovina și din Basarabia, care au fost alături de noi la 1918, și să credem în viitorul unei singure națiuni române, unite și puternice în Europa!