Bogdan Nicolae Niculescu-Duvăz

## **Domnul Bogdan Nicolae Niculescu-Duvăz:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Domnilor președinți,

Stimate doamne și stimați domni senatori și deputați, Stimați invitați,

Astăzi comemorăm și, într-un fel, aniversăm cei 26 de ani de la Revoluția Română, care s-a petrecut într-o iarnă la fel de luminoasă și caldă cum este și cea de acum. Și poate că amintirea este mai vie cu această ocazie – sau amintirile unora dintre noi, cel puțin.

Am avut ocazia, aș spune, șansa să ies în stradă în București chiar în 21, odată cu demolarea mitingului care se voia un miting de susținere a politicii de represiune pe care o ceruse dictatorul Nicolae Ceaușescu. Am participat în grupul de la Hotel București din față și, pe urmă, cam în toate punctele-cheie din ziua de 21 – Piața Romană, Piața de la, în fine, Hotelul Continental, Televiziunea Română și așa mai departe – și a doua zi, în aceeași măsură, ajungând, împreună cu zeci de mii de români, să exult și să mă bucur și să dansăm Hora Unirii în mijlocul Pieței Palatului, pentru că atunci, în minutele alea în care dictatorul pleca, aveam sentimentul că viața ni se va schimba și că România va apuca pe altă cale. Și, în bună măsură, așa a fost.

Nu a fost întotdeauna calea pe care ne-am dorit-o, nu a fost întotdeauna ceea ce am sperat. Lucrurile au durat mai mult și au mers mai greu decât am crezut, dar România, într-adevăr, și-a pornit un drum care era oarecum reluat după 100 de ani de la unire și, pe urmă, de la instalarea României moderne, odată cu tot ceea ce se petrecuse începând cu

prima Constituție românească și începând cu monarhia constituțională care venise la cererea, la solicitarea, dacă vreți, a societății românești.

A fost o imensă bucurie atunci, am crezut cu toții în viitorul nostru și cred că nu am greșit foarte mult, chiar dacă există foarte multă nemulțumire astăzi. Ar trebui să ne aducem aminte cu mai multă pioșenie de cei care nu au avut norocul să supraviețuiască acestui moment, de cei peste o mie de revoluționari căzuți, unii nevinovați, la vârstele nevinovăției, așa cum s-a întâmplat în grupul de copii de la Hotelul Continental, în fine, de la Colțea, ca să fiu mai exact.

Cred că toate aceste întâmplări au făcut ca România să pășească, chiar dacă nu avea o susținere din toate direcțiile, inclusiv externe, pe drumul reeuropenizării sale, pe drumul ieșirii din zona gri, unde, într-un fel, era destinată să rămână după reformele din decembrie 1989. Aceste reforme prevedeau, poate, mai degrabă, o altă configurație. Să nu uităm ce s-a întâmplat cu Iugoslavia, să nu uităm ce s-a întâmplat cu Cehoslovacia, să nu uităm ce s-a întâmplat cu constituirea Grupului de la Vișegrad, din care România nu făcea parte, să nu uităm că eforturile pe care le-au făcut românii au făcut să depășească ceea ce unii numeau „soarta României”, așa cum poate ar fi trebuit să fie ea.