Ședință comună a Camerelor

monitorul.ai

Intră

Ședință comună a Camerelor · Camera Deputaților · 21 decembrie 2015 · monitorul.ai

Bogdan Nicolae Niculescu-Duvăz

#3247

## **Domnul Bogdan Nicolae Niculescu-Duvăz:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Domnilor președinți,

Stimate doamne și stimați domni senatori și deputați, Stimați invitați,

Astăzi comemorăm și, într-un fel, aniversăm cei 26 de ani de la Revoluția Română, care s-a petrecut într-o iarnă la fel de luminoasă și caldă cum este și cea de acum. Și poate că amintirea este mai vie cu această ocazie – sau amintirile unora dintre noi, cel puțin.

Am avut ocazia, aș spune, șansa să ies în stradă în București chiar în 21, odată cu demolarea mitingului care se voia un miting de susținere a politicii de represiune pe care o ceruse dictatorul Nicolae Ceaușescu. Am participat în grupul de la Hotel București din față și, pe urmă, cam în toate punctele-cheie din ziua de 21 – Piața Romană, Piața de la, în fine, Hotelul Continental, Televiziunea Română și așa mai departe – și a doua zi, în aceeași măsură, ajungând, împreună cu zeci de mii de români, să exult și să mă bucur și să dansăm Hora Unirii în mijlocul Pieței Palatului, pentru că atunci, în minutele alea în care dictatorul pleca, aveam sentimentul că viața ni se va schimba și că România va apuca pe altă cale. Și, în bună măsură, așa a fost.

Nu a fost întotdeauna calea pe care ne-am dorit-o, nu a fost întotdeauna ceea ce am sperat. Lucrurile au durat mai mult și au mers mai greu decât am crezut, dar România, într-adevăr, și-a pornit un drum care era oarecum reluat după 100 de ani de la unire și, pe urmă, de la instalarea României moderne, odată cu tot ceea ce se petrecuse începând cu

prima Constituție românească și începând cu monarhia constituțională care venise la cererea, la solicitarea, dacă vreți, a societății românești.

A fost o imensă bucurie atunci, am crezut cu toții în viitorul nostru și cred că nu am greșit foarte mult, chiar dacă există foarte multă nemulțumire astăzi. Ar trebui să ne aducem aminte cu mai multă pioșenie de cei care nu au avut norocul să supraviețuiască acestui moment, de cei peste o mie de revoluționari căzuți, unii nevinovați, la vârstele nevinovăției, așa cum s-a întâmplat în grupul de copii de la Hotelul Continental, în fine, de la Colțea, ca să fiu mai exact.

Cred că toate aceste întâmplări au făcut ca România să pășească, chiar dacă nu avea o susținere din toate direcțiile, inclusiv externe, pe drumul reeuropenizării sale, pe drumul ieșirii din zona gri, unde, într-un fel, era destinată să rămână după reformele din decembrie 1989. Aceste reforme prevedeau, poate, mai degrabă, o altă configurație. Să nu uităm ce s-a întâmplat cu Iugoslavia, să nu uităm ce s-a întâmplat cu Cehoslovacia, să nu uităm ce s-a întâmplat cu constituirea Grupului de la Vișegrad, din care România nu făcea parte, să nu uităm că eforturile pe care le-au făcut românii au făcut să depășească ceea ce unii numeau „soarta României”, așa cum poate ar fi trebuit să fie ea.

Cred și acum că această decizie, care a început cu programul politic al guvernării, al primei guvernări legitime după alegerile din 20 mai, în Guvernul format în 28 iunie, un Guvern din care am avut onoarea să fac parte, acel program, ca și reacțiile noastre, cu toate necazurile care erau atrase de evenimentele care se petrecuseră în iunie, dar reacțiile noastre din epoca respectivă și mai ales în ’91, prin care acuzam puciul de la Moscova, deci oprirea reformelor, încercarea de oprire a reformelor de la Moscova, cred că toate lucrurile astea au definit noua cale a țării noastre și nimic din tot ce s-a petrecut atunci nu se putea petrece dacă Revoluția Română nu era un dat.

Ascult din nou, uneori cu surpriză, alteori cu amărăciune, tezele pe care unii încearcă să le relanseze privind lovitura de stat, privind, de fapt, un simulacru de revoluție. Eu nu neg că or fi fost oameni care s-or fi gândit la aceste schimbări înainte de decembrie 1989 în România, că sunt oameni care poate că și-au dat mâna ca aceste schimbări să aibă loc, dar, fără sutele de mii de români, fără multele mii de români care au ieșit în principalele orașe din țară, nimic nu s-ar fi întâmplat și nimic nu s-ar fi consemnat în sensul în care lucrurile au evoluat de atunci încoace.

Sper ca și peste ani, când noi, participanții direcți, nu o să mai fim aici și nu o să mai avem privilegiul să rostim cele câteva cuvinte în fața dumneavoastră, cei mai tineri, care doar citesc poate sau vor citi despre Revoluție, să fie cei care se vor ridica în picioare, care vor pleca fruntea un minut în memoria celor care au căzut ca noi să putem fi liberi, ca noi să putem vorbi, cel puțin, liber, chiar dacă astăzi unii pun sub un mare semn de întrebare libertatea noastră.

Să dea Dumnezeu ca norocul început în decembrie 1989 să continue în sensul cel mai bun și să ne aducă bucurii, liniște și, dacă vreți, copiilor noștri un viitor mai bun!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Alina Ștefania Gorghiu

#8246

## **Doamna Alina Ștefania Gorghiu:**

Bună ziua, domnule președinte!

Bună ziua, stimați colegi!

Astăzi vin în fața dumneavoastră cu speranța și cu emoția unui om care s-a născut în comunism, care a crescut în perioada de tranziție și care a trăit fiecare moment din istoria recentă și pentru care, așa cum reprezintă pentru mulți din cei din generația mea, momentul 1989 rămâne cea mai mare șansă a vieții mele. Momentul în care românii au făcut un pas către altă viață. Ceea ce a pierdut România în anii comunismului este incomensurabil, indiferent din ce perspectivă vorbim. Că vorbim de valoare, că vorbim de demnitate, că vorbim de identitate națională, de patrimoniu, de întârziere față de Europa, sunt pierderi care nu pot fi măsurate.

Cel mai mare dușman al regimului comunist a fost libertatea. Și, din perspectiva unui președinte al unui partid istoric, partid care a pierdut în temnițele comuniste și foști președinți de partide, și foști premieri ai acestei țări, și miniștri, aproape toată elita sa interbelică, vă spun astăzi că Revoluția din 1989 a însemnat nașterea Partidului Național Liberal pentru a doua oară. A rămas partidul pe care-l conduc astăzi, acel partid politic românesc pentru care discursul anticomunist este unul real, este unul vibrant și este unul testamentar.

Trebuie să facem un bilanț, pentru că în urma Revoluției au murit 1.100 de oameni, în special tineri, iar peste 3.500 au fost răniți. Cu toate acestea, din păcate, bilanțul concret al condamnării comunismului conține în continuare prea multe întrebări care nu au reușit să primească răspuns nici în ziua de astăzi. Crimele împotriva comunismului, crimele împotriva poporului român, scuzați-mă, nu se pot prescrie, iar statul român are obligația să afle adevărul. De aceea, cred

că dosarul Revoluției nu poate fi închis și cred în justiție, chiar la decenii distanță.

Reamintesc, de asemenea, că după 1989, Dumnezeu știe din ce motiv, nu am reușit să avem o lege a lustrației. N-am avut, din păcate, securiști condamnați. Ba mai mult, astăzi pensiile securiștilor sunt uriașe în raport cu cele ale victimelor. Nu avem un muzeu al dictaturii comuniste. Gestionarea Arhivelor Naționale rămâne o problemă discutabilă. Sunt încă mari probleme în a privi cu maturitate trecutul. Toate aceste lucruri sunt datorii ale clasei politice de 26 de ani. Rămân restanțe și pentru 2016 și sper să reușim să le rezolvăm.

Românii privesc astăzi cei 26 de ani trecuți de la Revoluție în culori amestecate. Acum 26 de ani, niciunul din partidele care astăzi se află în Parlament nu exista ca atare recunoscut, nu exista un parlament bicameral propriu-zis, nu exista aproape nimic din ceea ce astăzi dezbatem și legiferăm. România era cât un lagăr și noi eram locuitorii ei, prizonieri în acest lagăr.

Avem în continuare, desigur, multe lucruri de făcut, pentru că comunismul, tranziția, democrația au schimbat națiunea, însă peste 4 milioane de români, de cetățeni români, sunt în afara granițelor țării, în cea mai mare parte pentru că patria lor nu le-a putut oferi un trai decent. Românii din Basarabia rămân și ei nu doar în afara României, ci în afara Uniunii Europene.

Însă cel mai mare eșec al sfertului de veac postrevoluționar rămâne, în opinia mea, relația pe care clasa politică din România o are cu românii. Avem dificultăți majore în a genera consens, în a genera solidaritate, iar comunitățile din România rămân divizate. Țara noastră s-a dezvoltat de atunci până astăzi cu foarte multe discrepanțe, iar încrederea în instituțiile democratice din România este scăzută. Răspunsul nostru, al tuturor, al partidelor politice, al oamenilor politici, ar trebui să fie unul singur: acela de sancționare a derapajelor de zi cu zi și nevoia de a ne întoarce la agenda românilor.

Mă întreb mereu de ce tinerii au fost cei care au trebuit să facă sacrificiul suprem acum 26 de ani, de ce tocmai ei, care aveau viitorul în față și care nu erau deloc mânjiți cu păcatele comunismului. Aceasta rămâne însă o lecție de viață pentru fiecare dintre noi.

La 26 de la Revoluție, nimeni nu mai poate ignora vocea tinerilor și îi chem astăzi alături de noi pe cei tineri, pentru că înnoirea și întinerirea clasei politice la un sfert de secol după ’89 este parte a testamentului tinerilor uciși la Revoluție. Aș vrea să cred că vedem cu toții în 2016 o țară matură și europeană, inclusiv din punctul de vedere al asumării istoriei și al respectului pentru eroii ei.

Și, pentru că nu am să vă mai văd în această sesiune parlamentară, dați-mi voie să vă urez un sfârșit de an fericit.

Varujan Vosganian

#13083

## **Domnul Varujan Vosganian:**

Vă mulțumesc foarte mult.

Nu am să fac recurs la amintirile personale, să spunem că amintirile personale încă nu s-au desecretizat, și nu am făcut decât să urmăresc la televizor multe discursuri azi despre Revoluție ale unora care au urmărit-o mai degrabă dindărătul perdelelor.

Punctul de plecare în discuția noastră este recursul la memorie despre pluripartidism și democrație parlamentară; ar fi trebuit să fie voința comună de desprindere de comunism. Nu avem însă, în ceea ce privește comunismul, o memorie comună. Nu înțelegem prin comunism același lucru. Nu toți am fost victimele comunismului. Sângele celor care au murit în ’89 a fost roșu, dar tot roșu era și steagul partidului comunist. Nu am știut, de aceea, să deosebim călăii de victime. Neavând o memorie comună în fața atâtor ambiguități, tergiversări și jumătăți de măsură, nicio asumare clară a istoriei recente nu există. De pildă, rezistența anticomunistă e încă necunoscută românilor. Dacă nu ar fi venit decembrie 1989, numele lui Coposu ar fi rămas neștiut. Mulți dintre cei care l-au hulit au venit la mormântarea lui doar ca să se convingă că e mort.

Propunerea privind înlocuirea statuii lui Lenin pe postamentul din fața Casei Presei cu cea a Elisabetei Rizea a fost respinsă după o dezbatere penibilă, iar pe acel postament defilează tot felul de forme improvizate, mai elocvente, probabil, pentru tranziția pe care o parcurgem.

În martie ’89, Liviu Babeș și-a dat foc pe pârtia de la Poiana Brașov. Să dăm exemplul lui Jan Palach, care și-a dat foc în ianuarie ’69 la Praga. Jan Palach este un erou al întregii lumi. Întrebați pe stradă pe trecători cine este Liviu Babeș. Nimeni nu va ști. Cine știe de Ion Gavrilă Ogoranu, care s-a ascuns aproape trei decenii de securitate? Cine a auzit de țăranul Ion Banda, care a fost ultimul român care a murit cu arma în mână în Munții Banatului, la aproape două

decenii de la ocuparea României de trupele sovietice? Cine a auzit de căpitanul Timaru, de frații Paragină, care au apărat cu îndărătnicie de trupele securității hrisovul lui Ștefan cel Mare care-i împroprietărea pe răzeși? Cine a auzit de morții Revoluției?

Am făcut un experiment acum câțiva ani – în zeci de întâlniri din țară i-am întrebat pe români: cunoașteți numele vreunui tânăr mort în Revoluția din Decembrie 1989? Stupoare! Nimeni, în cele 20 de întâlniri pe care le-am avut, nu cunoștea numele niciunuia dintre morții Revoluției. Hai să facem un experiment fiecare în fața propriei conștiințe și să vă răspundeți fiecare dintre dumneavoastră, români de astăzi, cine cunoaște numele vreunui tânăr mort în 1989.

Noi, când vorbim de morții Revoluției, vorbim în abstract, ca și de la această tribună. Au murit 600 sau 700 sau 1.000. În clipa în care dai cifre abstracte nu ai nicio responsabilitate față de nimeni. Hai să ne amintim de Tavi, un copil de 13 ani. Pe mormântul lui, în Cimitirul Alb de pe calea Șerban Vodă, scrie: „Vă rog să mă iertați că am plecat dintre voi la doar 13 ani.” Acest copil a murit pentru o țară în care nici nu a avut vârsta capacității de a decide. De ce copiii nu învață la școală despre un copil asemenea lor? Învață despre Gavroche, al lui Victor Hugo, dar nu învață despre Tavi. Când copiii din liceu învață de Ana lui Manole, care a murit ducând mâncare iubitului ei, de ce nu învață și despre Raluca Sălăjan, elevă în clasa a XII-a la Liceul „Iulia Hașdeu”, care a murit împușcată în abdomen, ducând mâncare iubitului ei, care era soldat? Între Ana lui Manole și Raluca Sălăjan nu există nicio diferență, dar poate copiii de liceu ar fi altfel educați și ar fi altfel călăuziți în viață dacă ar ști asta.

Dragii mei, aceste cuvinte ale mele se vor un apel către dumneavoastră, către poporul român. Firește că personalități istorice, precum Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu sau Nicolae Bălcescu, sunt bine cunoscute românilor. Dacă închidem ochii, îi vizualizăm. Țara e plină de comune cu numele lor, ba chiar bancnotele sunt împodobite cu figurile lor. Sunt morții noștri cei vechi, pe care-i omagiem. Putem să-i privim nestânjeniți și nu avem niciun fel de socoteală să le dăm. Hai însă să ni-i asumăm și pe morții noștri cei noi, pe cei care au murit în locul nostru, pentru ca noi să putem trăi în locul lor. Lor trebuie să le dăm nume. Și, în clipa în care le dăm nume, va trebui să le dăm și socoteală.

Și aș vrea să închei aceste cuvinte ale mele cu cele pe care Călin Nemeș le-a scris înainte de a se sinucide în 1993 – Călin Nemeș, unul dintre eroii Revoluției Române. A scris el așa: „Ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii și adolescenți ai lui Decembrie 1989. Și poate ne vor întreba ce am făcut după moartea lor. Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Prin conduita noastră, prin recursul onest la memorie, prin asumarea istoriei recente și prin asumarea unui testament pe care ei nu au mai avut timp să-l scrie, să dăm acestor eroi și, în consecință, timpurilor pe care le trăim dreptul la legendă. Vă mulțumesc.

Márton Árpád Francisc

#18409

## **Domnul Márton Árpád Francisc:**

## Domnilor vicepreședinți,

## Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

## Onorați invitați,

În seara zilei de 16 decembrie 1989, la Timișoara, în jurul parohiei reformate a pastorului Tökés László s-a strâns o mână de oameni, pentru a-și apăra preotul care, prin decizia puterii, urma să fie mutat. Aceștia, înainte, erau doar maghiari reformați, pe urmă, li s-au alăturat maghiari de altă confesiune, pe urmă, cetățeni de altă etnie. Timișoara de atunci, ca și cea de astăzi, era un oraș multietnic. După o vreme, mulțimea s-a îndreptat spre centrul municipiului, scandând lozinci anticomuniste. A doua zi, la fel. Ca răspuns, forțele de represiune au deschis focul asupra manifestanților. Atunci, doar în duminica neagră a Timișoarei, au fost uciși 53 de revoluționari, iar în evenimentele din zilele următoare, încă pe atât, numărul lor ajungând la circa 120.

În data de 20 decembrie, armata s-a alăturat revoluționarilor, iar Frontul Democrat Român a declarat Timișoara primul oraș liber de comunism. Au urmat Lugojul, Aradul, Bucureștiul, pe urmă Brașovul, Clujul, Târgu Mureșul, Sibiul.

În toată această perioadă dintre 17 și 22 decembrie au murit 162 de cetățeni români pe teritoriul întregii țări, răpuși de gloanțele forțelor de represiune ale comunismului, iar după această dată, încă 942, uciși, cică, de teroriști sau pentru că s-ar fi crezut că sunt teroriști.

La București, în data de 21, totul a izbucnit atunci când dictatorul a crezut că printr-un miting, unde a adunat zeci de mii de oameni și care a fost televizat în toată țara, poate să pună capăt evenimentelor din Timișoara, mințind poporul. Una dintre minciunile vehiculate pe atunci era implicarea

unor servicii secrete din Ungaria, Uniunea Sovietică, America, care ar fi dorit să rupă Ardealul. În data de 21 au fost aduși la Timișoara chiar mineri din Valea Jiului, cu răngi și bâte, împotriva maghiarilor și huliganilor care devastează orașul, dar aceștia, dându-și seama despre ce este vorba, s-au alăturat revoluționarilor. Atunci, astfel de minciuni nu au avut sorți de izbândă. Populația din România era sătulă de dictatura comunistă, de represiunea securistă, de teroarea forțelor de ordine, de frig și de foame. După 22 decembrie, Securitatea a fost desființată, urmând să se reînființeze sub numele de SRI, după evenimentele din martie 1990, de la Târgu Mureș.

Astăzi, în Constituția României putem citi: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din Decembrie 1989.”

De aceea mă întristez și mă neliniștește când văd acțiuni ale unor reprezentanți ai unora dintre puteri care încalcă drepturile și demnitatea omului. Sunt contrare unui stat de drept, aduc mai mult a stat polițienesc, iar pentru aceasta se folosesc, printre altele, de „vânturarea” pericolului maghiar, ce nu a dat roade în decembrie 1989.

Vă mulțumesc.

Gheorghe Firczak

#21687

## **Domnul Gheorghe Firczak:**

Onorat prezidiu al ședinței comune a Senatului și Camerei Deputaților,

## Doamnelor și domnilor deputați,

Domnule secretar de stat Adrian Sanda, al Secretariatului de stat pentru problemele revoluționarilor, și, nu în ultimul rând, distinși colegi revoluționari de la balcon,

Permiteți-mi să prezint alocuțiunea în numele Grupului parlamentar al minorităților naționale din care fac parte, dar în același timp și în calitatea mea de președinte al Asociației Județene a Răniților Revoluției și Urmașilor Eroilor-Martiri Decembrie 1989 Hunedoara – Deva.

La împlinirea a 26 de ani de la victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, ne adresăm cetățenilor țării noastre, având credința fermă că aceasta reprezintă un eveniment istoric de o importanță covârșitoare pentru destinul țării noastre.

În acest context, noi afirmăm că Revoluția Română din Decembrie 1989 face parte din șirul momentelor semnificative ale devenirii românești: Revoluția din anii 1848-1849, Unirea Principatelor – 1859, cucerirea independenței de stat – 1877, proclamarea regatului – 1881, Marea Unire – 1918. Fiecare dintre acestea a consacrat dorința românilor de a trăi în libertate și democrație, așa cum s-a afirmat și în decembrie 1989.

Întregul popor, mai puțin acoliții regimului comunist, dorea schimbarea, înlăturarea comunismului, revenirea la democrație. Cu toate acestea, au apărut imediat fel de fel de speculații despre un așa-zis complot, despre o așa-zisă lovitură de stat.

Demonstrațiile de la Timișoara, urmate de altele, din mai multe centre urbane, pot fi considerate complot sau lovitură de stat? Fuga cu elicopterul din 22 decembrie 1989 a cuplului dictatorial din cauza protestelor mulțimii se înscrie în logica unui complot sau a unei lovituri de stat? Apelurile din dimineața zilei de 22 decembrie 1989 ale fostului prim-secretar al Comitetului Județean Hunedoara al PCR, Ion Popa, adresate activului de partid și de stat, de a îndeplini sarcinile trasate cu o zi înainte de secretarul general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu, de prevenire și reprimare a revoltelor, erau mesaje ale unui complot anticomunist? Renegarea și denigrarea cuplului dictatorial, peste câteva zeci de minute, din balconul Palatului Culturii, de către același fost prim-secretar se poate spune că fac parte din victoria unui complot? Toate aceste speculații, considerăm noi, sunt jigniri la adresa poporului român, a capacității sale de afirmare a unei opțiuni.

Din nefericire, idealurile ulterioare ale Revoluției Române din Decembrie 1989 au fost trădate aproape toate pe diverse paliere, astfel încât speranțele cetățenilor s-au năruit una câte una. Pentru toate acestea nu Revoluția este de vină, ci aceia care au preluat puterea și au permis un lung șir de fărădelegi, mai ales în economie.

În ciuda acestor neajunsuri, țara noastră a cunoscut o serie de schimbări importante, dintre care cele mai importante sunt: asigurarea securității naționale și aderarea la Uniunea Europeană.

Închiderea dosarului Revoluției, fără a se clarifica o serie de aspecte ale ei considerate semnificative, reprezintă o atitudine profund antidemocratică, incompatibilă cu poziția actuală a țării noastre în context internațional. Noi solicităm redeschiderea acestui dosar și continuarea investigațiilor până la clarificarea aspectelor controversate.

În încheiere, permiteți-mi să spun că astăzi noi credem în destinul fast al țării noastre, în capacitatea poporului român de a asigura, prin votul său, o continuă valorizare a principiilor democratice și perpetuarea libertății cetățenilor în societatea noastră.

Vă mulțumesc.

Cuprins

Stenograma

Păstrarea unui moment de reculegere în memoria martirilor comunismului și ai Revoluției Române

Alocuțiuni dedicate împlinirii a 26 de ani de la Revoluția din Decembrie