Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Vă mulțumesc și permiteți-mi să-l invit la tribună pe domnul Ion Iliescu, Președintele României în perioadele 1990–1992, 1992–1996 și 2000–2004.

Aveți cuvântul.

## **Domnul Ion Iliescu** _– fost Președinte al României_ **:**

Mulțumesc.

Domnule președinte al Senatului, Doamnelor și domnilor senatori, Doamnelor și domnilor,

Sunt onorat să particip la această sesiune solemnă dedicată marcării a 150 de ani de la înființarea Senatului României, moment important în evoluția spre modernitate a instituțiilor tânărului stat român, rezultat din unirea celor două țări românești în urmă cu numai cinci ani, în ianuarie 1859.

Sunt cu atât mai onorat cu cât am fost membru al acestei instituții fundamentale a democrației reprezentative, instituție care a renăscut după decembrie 1989 și cu care am colaborat de o manieră constructivă și responsabilă în timpul mandatelor de Președinte al României.

Senatul a fost și trebuie să rămână ceea ce era în Constituția elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, numită Statutul dezvoltător al Convențiunii, din 7–19 august 1858, care a fost aprobată prin referendumul din mai 1864 și promulgată la 2–14 iulie, și care se numea Adunarea Ponderativă.

Rolul său a fost, încă de la început, unul de moderație, de arbitraj, de temperare a posibilelor excese de legiferare ale celeilalte Camere a Parlamentului. Acest lucru era realizabil în viziunea celor care au imaginat structura instituțională, în urmă cu 150 de ani, prin componența Corpului Ponderativ, care cuprindea mitropoliții țării, episcopii eparhiilor, primul președinte al Curții de Casație, cel mai vechi dintre generalii în activitate, precum și 64 de membri numiți de domnitor, jumătate dintre persoanele recomandabile prin meritul și experiența lor, iar cealaltă jumătate dintre membrii consiliilor generale ale districtelor, și anume câte unul din fiecare județ. Era o elită intelectuală și politică a noului stat a cărei experiență se punea în slujba statului român.

Cu toate evoluțiile sistemului politic și instituțional românesc de până în momentul desființării Senatului, în 1946, sistemul bicameral instituit în 1864 s-a dovedit funcțional și a răspuns nevoilor statului român. Mai mult, instituția ca atare a evoluat în timp, s-a adaptat evoluțiilor statului român și societății, ideilor și valorilor politice. Unele dintre schimbări, mai ales cele din Constituția adoptată în februarie 1938, au prefigurat ceea ce se va întâmpla în 1946 și au însemnat golirea de conținut a democrației românești interbelice.

Regimul unicameral instituit în 1946 cu Adunarea Deputaților, care va deveni ulterior Marea Adunare Națională, a fost un eșec din toate punctele de vedere, Parlamentul, ca instituție, pierzându-și atributele sale tradiționale.

După Revoluția din Decembrie 1989 și alegerile din mai 1990, au fost restaurate Senatul și rolul său ca instituție fundamentală a democrației parlamentare.