Stenogramă plen

și domnul Emil Constantinescu

;

– a Alteței Sale Regale Principesa Moștenitoare a României

;

– a prim-ministrului României, domnul Victor Ponta

;

– a Înaltpreasfințitului... Înaltpreafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

;

– a Înaltpreasfințitului Ioan Robu, Mitropolitul Bisericii Romano-Catolice

;

– a domnului Ionel Valentin Vlad, președintele Academiei Române

;

– a președintelui Curții de Conturi, domnul Nicolae Văcăroiu, fost președinte al Senatului

;

– a domnului guvernator al Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu

;

– a membrilor Guvernului României

;

– a reprezentanților Curții de Conturi și Consiliului Legislativ

;

– a domnului Victor Ciorbea, avocatul poporului

;

– a foștilor președinți ai Senatului și a unor senatori din legislaturile 1990–2012.

Salutăm, de asemenea, prezența Altețelor Lor Regale Principele Radu și Principele Nicolae.

Salutăm, de asemenea, prezența reprezentanților Corpului diplomatic acreditați la București, precum și a reprezentanților mass-mediei și a altor distinși invitați.

Am să vă rog să-mi permiteți să adresez audienței un cuvânt de deschidere.

Domnilor președinți,

Alteța Voastră Regală,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor și domnilor miniștri, Doamnelor și domnilor senatori, Excelențele Voastre,

Doamnelor și domnilor ambasadori și înalți reprezentanți ai unor state prietene României,

Stimați invitați,

Onorat auditoriu,

Permiteți-mi mai întâi ca, în numele Senatului României, pe care am onoarea de a-l prezida, să vă mulțumesc pentru participarea dumneavoastră la această ședință solemnă.

Ați răspuns cu amabilitate invitației noastre, recunoscând astfel importanța venerabilei instituții pe care o sărbătorim în aceste zile și contribuția Senatului, de-a lungul celor 150 de ani trecuți de la fondare, la stabilitatea sistemului legislativ și instituțional al țării noastre și la progresul ei.

După cum se știe, anul 1864 a adus instituirea celui dintâi Senat al României. Devenit electiv prin Constituția de la 1866 și confirmat de Constituția din 1923, în condițiile adoptării votului universal, Senatul a asigurat României, alături de alte instituții fundamentale, în frunte cu Coroana, trei sferturi de secol de stabilitate și progres, până ce instaurarea regimului autoritar al Regelui Carol al II-lea i-a întrerupt existența.

În cursul existenței sale, printre membrii Senatului s-au numărat unele dintre cele mai importante personalități ale culturii românești, alături de oameni politici de prim-plan. Este o onoare pentru mine să evoc aici o parte dintre oamenii politici, generalii, savanții sau scriitorii de mare prestigiu ai României care au făcut parte din Senat: Ștefan Golescu, Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovari, Nicolae Filipescu, Alexandru Marghiloman, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin I.C. Brătianu, Ion Emanoil Florescu, Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Petre S. Aurelian, Nicolae Gane, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Emil Racoviță, P.P. Negulescu și Mihail Manoilescu.

Firește că este cu neputință să evocăm astăzi toate marile personalități care au împodobit Senatul cu numele și cu faptele lor. Vă rog însă să fiți alături de mine în păstrarea unui moment de reculegere în memoria acelora dintre președinții Senatului care au plătit cu viața pentru activitatea lor politică și parlamentară, pentru ideile pe care le-au exprimat în sprijinul democrației și al intereselor fundamentale ale

poporului român: Nicolae Iorga, asasinat de legionari, Alexandru Lapedatu și Constantin Argetoianu, morți în condiții tragice în închisorile comuniste.

##

Vă mulțumesc.

Doamnelor și domnilor,

Prin modul său de recrutare și prin activitatea sa efectivă în slujba țării, Senatul a reprezentat mereu o expresie a elitelor românești, deopotrivă politice, culturale, sociale, economice, științifice și intelectuale. Prin prezența înalților reprezentanți ai instituțiilor academice și universitare, alături de personalități politice cu mare experiență și prestigiu, Senatul s-a impus timp de trei sferturi de veac ca o instituție reprezentativă pentru însuși statul român modern.

Fiecare mare înnoire constituțională, începând de la adoptarea Constituției din 1866, mergând la Legea electorală din 1918 și la Constituția din 1923, apoi la Constituția din 1991, revizuită în 2003, a marcat câte o etapă importantă în sporirea reprezentativității Senatului și a capacității sale de a-și aduce o contribuție importantă la efortul de modernizare legislativă a României și de adâncire a democrației.

Dimpotrivă, fiecare încercare de îngrădire a democrației și de înlocuire a forței legitime a Parlamentului cu forța brutală a unei guvernări autoritare a căutat să suprime Senatul, începând cu Constituția lui Carol al II-lea din 1938 și culminând, în 1946, cu una dintre loviturile de moarte date de către comuniști statului democratic, prin eliminarea completă a Corpului Ponderator din structura instituțională a statului român.

Experiența arată că desființarea Senatului a fost un pas inevitabil, urmat, invariabil, în toate încercările mai mult sau mai puțin reușite, de distrugerea structurilor democratice și de înlocuirea acestora cu sisteme autoritare de guvernare.

Regret profund că în ultimii ani a trebuit să fim martorii unei tentative de desființare a Senatului. În acest scop, a fost activat un amplu aparat de propagandă, care făcea abstracție de interesul național, de experiența istorică a statului român și de opiniile specialiștilor români și străini.

O campanie mediatică de un populism strident, instrumentalizând o cunoaștere încă precară a tradițiilor naționale din partea unei părți a cetățenilor, a culminat, în anul 2009, cu un referendum pentru desființarea Senatului. Referendumul a fost contestat de importante organizații ale societății civile, din cauza organizării lui ca parte a alegerilor prezidențiale și neavând la bază nici o argumentație solidă, de ordin istoric sau național, și nici o confruntare efectivă de idei în urma căreia alegătorii să-și exprime opțiunea în cunoștință de cauză. Singurele argumente au fost cele comune tuturor tentativelor de limitare a democrației întâlnite în Europa în secolul al XX-lea, și anume necesitatea economiilor la buget și îngrădirea corupției. ## Doamnelor și domnilor,

Pentru mine, ca și pentru mulți alții, oameni politici sau simpli cetățeni, faptul că Senatul își găsește în țara noastră una din cele mai vechi și mai ilustre tradiții din Europa și din lume reprezintă un argument foarte puternic în favoarea respingerii hotărâte a oricărei tentative de anulare a bicameralismului. Dar argumentul istoric este departe de a fi singurul. Convingerea mea este că Senatul are nu doar un trecut strălucit, ci și un viitor pe măsură.

Pentru noi, istoria Senatului este o încurajare în direcția unei mai clare definiri a rolului și modului de acțiune a Camerei superioare, în spiritul vremurilor noastre, în raport cu propria sa identitate, dar și cu nevoia de conlucrare a sa cu alte instituții ale statului și, în primul rând, cu partenerul său parlamentar, Camera Deputaților.

Am convingerea că manifestările jubiliare consacrate Senatului României contribuie nu doar la sporirea prestigiului acestuia, ci și la clarificarea unor probleme legate de identitatea sa instituțională pentru viitor.

Dincolo de marele interes pe care-l are tradiția istorică a celor 150 de ani de existență a acestei instituții fondatoare a democrației parlamentare din România, cred că reuniunea de azi, alături de alte acțiuni aniversare din aceste zile, trebuie să reprezinte o sursă de idei novatoare, capabile să ofere direcții noi de acțiune în viața Senatului României de astăzi și, mai ales, de mâine.

Prin Legea electorală din 1990 și mai apoi prin Constituția din 1991, CPUN și Adunarea Constituantă au restaurat principiul bicameralismului, tradițional în sistemul politic românesc. Poate că în acei primi ani de construcție a democrației românești nu au existat nici mijloacele politice, poate nici resursele conceptuale de a conferi Senatului, prin chiar legea supremă, o identitate clar definită în raport cu cea a Camerei Deputaților. Modificările aduse Constituției în 2003 au prevăzut unele distincții între atribuțiile celor două Camere ale Parlamentului.

În prezent, Senatul are sub controlul său exclusiv mai multe instituții publice foarte importante. Exercitarea cât mai responsabilă a funcției de validare pentru membrii unor instituții este esențială pentru exercitarea rolului său în arhitectura instituțională a statului român.

Am pledat întotdeauna pentru întărirea rolului de control al Parlamentului asupra Executivului. Cred că Senatul nu trebuie în niciun caz să accepte un rol decorativ, nici acum și nici pe viitor. Dimpotrivă, el trebuie să se găsească și să-și regăsească rolul și mijloacele de a exercita cât mai eficient o funcție de control, fără a provoca însă niciun fel de bănuieli legate de o imixtiune, reală sau presupusă, în activitatea acestor instituții.

O mare importanță a tradiției Senatului este reprezentată de vocația sa de Corp Ponderator. În tradiția constituțională românească anterioară anului 1938, Senatul se deosebea de Camera Deputaților mai ales prin principiile de recrutare. După introducerea votului universal și renunțarea la toate

restricțiile cenzitare, prin Legea electorală din 1918 și prin Constituția din 1923, Senatul se compunea din: senatori de drept, senatori aleși prin vot universal, câte un senator ales de profesorii fiecărei universități și câte un senator reprezentant al fiecărui județ, ales de consiliile județene, de comunele urbane și rurale, de către membrii Camerelor de Comerț, de Industrie, de Muncă și de Agricultură.

Dacă analizăm atent aceste principii, vom constata că, în mod tradițional, Senatul era instituția care manifesta în cel mai înalt grad vocația de a reprezenta atât interesele politice naționale, prin senatorii aleși prin vot universal, cât și interesele regionale.

În perspectiva rolului tot mai important pe care tind să-l joace regiunile în actuala configurație a Uniunii Europene, în care trebuie să se înscrie și România, consider prioritare regăsirea acestui principiu și o redefinire a Senatului, care să exprime în forul legislativ suprem punctul de vedere al regiunilor și comunităților locale și să faciliteze colaborarea între acestea.

Cât privește instituția senatorilor de drept, poate că ea nu mai poate fi o soluție acceptabilă în zilele noastre, dar îi doresc Senatului să recâștige statutul pe care-l avea odinioară, de instituție care să facă posibilă afirmarea unor elite responsabile și competente, care pot conferi instituțiilor pe care le slujesc, fie ele academice, legislative, militare sau diplomatice, strălucirea și prestigiul din care se naște legitimitatea democratică.

Iată de ce vă invit pe toți să medităm cu privire la cele mai bune căi pentru a găsi noi valențe pentru existența Senatului României, în spiritul tradiției de 150 de ani pe care o celebrăm acum și, deopotrivă, ca temei pentru o profundă reînnoire a statului și societății românești.

Vă mulțumesc.

Înainte de a da cuvântul celorlalți vorbitori, aș vrea să-mi permiteți să salut în mod deosebit delegația parlamentară din Republica Moldova, care ne-a onorat cu prezența la această sesiune jubiliară.

Am să-l invit la tribună pe domnul deputat Viorel Hrebenciuc, vicepreședinte al Camerei Deputaților, care astăzi reprezintă partenerul nostru parlamentar la această sesiune jubiliară.

Aveți cuvântul.

## **Domnul Viorel Hrebenciuc** _– vicepreședinte al Camerei Deputaților_ **:**

Vă mulțumesc, domnule președinte. Domnilor președinți, Distinși invitați, Stimați colegi, Doamnelor și domnilor,

Sunt deosebit de onorat să particip la ședința solemnă a Senatului dedicată aniversării acestui eveniment de referință din istoria parlamentarismului românesc, aniversarea a 150 de ani de la înființarea Senatului reprezentând un moment de aducere în prim-plan a valorilor care au stat la baza instituirii unei noi Camere a Parlamentului.

Sunt 150 de ani de la momentul în care, la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza și prin voința românilor, a fost creat sistemul parlamentar bicameral, prin înființarea, în 1864, a unei noi Camere parlamentare – Senatul.

Prin adoptarea sistemului parlamentar bicameral, România a intrat în familia statelor democratice europene, din care face parte până în 1946, când, prin impunerea unei voințe politice ostile democrației și pluralismului politic, va fi anexată unui model de tip sovietic. De fapt, bicameralismul a dispărut din 1940, odată cu dictatura lui Ion Antonescu, ceea ce mă face să constat că aveți 150 de ani de viață, dar doar 100 de ani de muncă. Nu știu dacă acesta este destinul nostru. Odată cu dispariția parlamentarismului de factură bicamerală și, împreună cu acesta, a pluralismului politic și civic, s-a pus punct unei tradiții politice de excepție.

Din această instituție au făcut parte personalitățile pe care le-a menționat domnul Tăriceanu, dar îi mai adaug aici pe Dimitrie Sturdza, Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu și mulți alții, cărora le datorăm împliniri cruciale din istoria noastră modernă, cum au fost independența, Marea Unire sau marile reforme democratice, și mă refer aici doar la reforma agrară și, nu în ultimul rând, la reforma electorală.

Este un moment aniversar la care îmi face plăcere să particip și aș dori să amintesc că este și un bun prilej de analizare a instituțiilor de bază ale statului român, a evoluțiilor din cei 150 de ani care au avut ca obiectiv modernizarea României.

Din 1989, pentru România a început o realitate nouă. Am început să construim un sistem nou, cu instituții noi, funcționând pe principii democratice. În acest context, prin largul consens – și nu este puțin lucru când spun largul consens – al forțelor politice și civice, România a revenit la sistemul parlamentar bicameral, reluând cursul unei tradiții arbitrar întrerupte după cel de Al Doilea Război Mondial.

Elaborarea și adoptarea Constituției din 1991, consolidarea cadrului legislativ necesar integrării României în NATO și în Uniunea Europeană, eforturile de parcurgere a dificilei perioade de tranziție au reprezentat tot atâtea provocări pentru sistemul nostru parlamentar și, cu corecțiile de parcurs, se poate spune că și-a dovedit funcționalitatea. Renașterea Senatului României în 1990 a însemnat nu numai revenirea la o tradiție politică democratică, dar și consolidarea separației puterilor în stat, la care Senatul a participat activ și responsabil.

Sigur, viitorul aduce întotdeauna provocări, printre care unele legate de oportunitatea reașezării raportului dintre instituțiile politice fundamentale ale statului, în sensul sporirii eficienței acestora. Însă am convingerea că determinant este nu numărul parlamentarilor sau al Camerelor Parlamentului,

ci capacitatea acestei instituții fundamentale de a reprezenta cât mai bine interesele tuturor cetățenilor și comunităților.

În calitate de reprezentanți ai cetățenilor români, ne revine datoria de a transparentiza procesul decizional și de a fi o voce în Parlament care să exprime interesele acestora, în concordanță cu votul de încredere pe care ni l-au acordat și ni-l acordă.

Mesajul meu către dumneavoastră, reprezentanții Senatului prezenți la acest eveniment, și nu numai, este ca împreună să contribuim la consolidarea principiilor democratice care să contureze viziunea asupra României, în numele interesului general.

Aș aminti aici ceea ce la începutul secolului al XX-lea spunea un senator, și anume senatorul Carp, care spunea, supărat fiind pe colegii lui – și atunci erau disensiuni între grupurile parlamentare –, că „România are atâta noroc, încât nu are nevoie de oameni de stat”.

România trăiește astăzi vremuri complicate. În toată istoria sa a trăit vremuri complicate, fiind așezată la marginea a trei imperii. Astăzi, suntem la granița dintre Est și Vest, dacă mă pot exprima așa, ceea ce îmi spune că trebuie să fim cu adevărat oameni de stat în această perioadă și să încercăm să fim la înălțimea timpurilor pe care le trăim. Ferestrele de oportunitate în viața unei națiuni sunt puține, și nu mari. De aceea, nu fac decât să vă doresc, să ne dorim să fim cu toții deasupra vremurilor pe care le trăim.

Vă mulțumesc și vă doresc „La mulți ani!”.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Vă mulțumesc și permiteți-mi să-l invit la tribună pe domnul Ion Iliescu, Președintele României în perioadele 1990–1992, 1992–1996 și 2000–2004.

Aveți cuvântul.

## **Domnul Ion Iliescu** _– fost Președinte al României_ **:**

Mulțumesc.

Domnule președinte al Senatului, Doamnelor și domnilor senatori, Doamnelor și domnilor,

Sunt onorat să particip la această sesiune solemnă dedicată marcării a 150 de ani de la înființarea Senatului României, moment important în evoluția spre modernitate a instituțiilor tânărului stat român, rezultat din unirea celor două țări românești în urmă cu numai cinci ani, în ianuarie 1859.

Sunt cu atât mai onorat cu cât am fost membru al acestei instituții fundamentale a democrației reprezentative, instituție care a renăscut după decembrie 1989 și cu care am colaborat de o manieră constructivă și responsabilă în timpul mandatelor de Președinte al României.

Senatul a fost și trebuie să rămână ceea ce era în Constituția elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, numită Statutul dezvoltător al Convențiunii, din 7–19 august 1858, care a fost aprobată prin referendumul din mai 1864 și promulgată la 2–14 iulie, și care se numea Adunarea Ponderativă.

Rolul său a fost, încă de la început, unul de moderație, de arbitraj, de temperare a posibilelor excese de legiferare ale celeilalte Camere a Parlamentului. Acest lucru era realizabil în viziunea celor care au imaginat structura instituțională, în urmă cu 150 de ani, prin componența Corpului Ponderativ, care cuprindea mitropoliții țării, episcopii eparhiilor, primul președinte al Curții de Casație, cel mai vechi dintre generalii în activitate, precum și 64 de membri numiți de domnitor, jumătate dintre persoanele recomandabile prin meritul și experiența lor, iar cealaltă jumătate dintre membrii consiliilor generale ale districtelor, și anume câte unul din fiecare județ. Era o elită intelectuală și politică a noului stat a cărei experiență se punea în slujba statului român.

Cu toate evoluțiile sistemului politic și instituțional românesc de până în momentul desființării Senatului, în 1946, sistemul bicameral instituit în 1864 s-a dovedit funcțional și a răspuns nevoilor statului român. Mai mult, instituția ca atare a evoluat în timp, s-a adaptat evoluțiilor statului român și societății, ideilor și valorilor politice. Unele dintre schimbări, mai ales cele din Constituția adoptată în februarie 1938, au prefigurat ceea ce se va întâmpla în 1946 și au însemnat golirea de conținut a democrației românești interbelice.

Regimul unicameral instituit în 1946 cu Adunarea Deputaților, care va deveni ulterior Marea Adunare Națională, a fost un eșec din toate punctele de vedere, Parlamentul, ca instituție, pierzându-și atributele sale tradiționale.

După Revoluția din Decembrie 1989 și alegerile din mai 1990, au fost restaurate Senatul și rolul său ca instituție fundamentală a democrației parlamentare.

S-a revenit la un sistem bicameral prin prevederile noii Constituții elaborate după decembrie 1989 și adoptate prin referendum în decembrie 1991. S-a realizat atunci o amplă conlucrare a tuturor reprezentanților forțelor politice, a liderilor politici care au cunoscut sistemul bicameral interbelic, consultări cu reputați specialiști în drept constituțional din Europa. S-a ajuns, prin consens, la un sistem care s-a consolidat în timp, răspunzând nevoilor actuale și de viitor ale României.

Am învățat multe în acești ani care au trecut de la adoptarea Constituției din 1991, inclusiv despre rolul și locul Senatului. Aceste învățăminte s-au materializat în diferențierea atribuțiilor Senatului.

Un astfel de sistem instituțional se construiește în timp, prin învățare și evoluare continuă. Rațional și corect este ca, la 10–15 ani, să putem face o revizuire a Constituției, prin care să introducem corecțiile necesare, fără a schimba lucrurile fundamentale, cum sunt cele care privesc sistemul bicameral.

M-am opus și mă opun intenției unora din clasa politică și din societatea civilă de a desființa Senatul sub pretextul eficientizării sistemului. Democrația nu este o societate pe

acțiuni, nu o poți analiza așa cum faci cu un SRL. Beneficiile ei sunt altele, țin de exercițiul drepturilor și libertăților cetățenești, de suveranitatea poporului.

A spune că desființăm Senatul și reducem numărul de aleși din motive de economii bugetare este cea mai bună dovadă de refuz al democrației.

Senatul și Camera Deputaților nu sunt fabrici de legi, nu au normă de producție legislativă.

Deschid o paranteză. Multe dintre insatisfacțiile românilor, când este vorba de instituții și de Parlament, vin din supralegiferare. Avem prea multe legi, prea puțin cunoscute și cu atât mai puțin aplicate sau respectate. De aici și nevoia simplificării și raționalizării cadrului legislativ, o sarcină urgentă, în opinia mea, pentru cele două Camere.

Ca mulți români, aș vrea să văd în Parlament mai multe dezbateri cu adevărat politice, pe probleme fundamentale ale României, de la cele politice până la cele economice și de mediu, trecând prin cele sociale sau privitoare la starea democrației.

Din punctul meu de vedere, Senatul va avea, în perspectiva schimbărilor administrative presupuse de regionalizare, un rol și mai important de jucat, ca reprezentant al comunităților locale, al nevoilor și intereselor lor. Va fi, poate, o tensiune între cele două Camere, dar o tensiune benefică pentru cetățeni și pentru democrație. Controlul reciproc, existența efectivă a unui sistem de contraputeri, toate acestea fac bine sănătății democrației.

Aș vrea să închei aducând omagiul meu tuturor celor care, în decursul timpului, au condus și au lucrat în acest înalt for. Fiecare, în felul său, și-a făcut datoria față de cetățeni, față de societate, a servit României. Să le mulțumim și să le fim recunoscători.

Senatul va rămâne o instituție politică esențială pentru România și se va impune în conștiința publică prin servirea, cu abnegație și profesionalism, a binelui comun al națiunii române.

Vă mulțumesc pentru atenție.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Permiteți-mi acum să-l invit la tribună pe domnul Emil Constantinescu, Președintele României în perioada 1996–2000.

Aveți cuvântul, domnule președinte.

## **Domnul Emil Constantinescu** _– fost Președinte al României_ **:**

Domnule președinte al Senatului României, Domnilor senatori,

Domnilor deputați, Distinși invitați,

Sărbătorirea a 150 de ani de la constituirea Senatului României poate fi nu numai un moment aniversar, dar și un moment de reflecție asupra societății românești actuale. În centrul acestei reflecții stă rolul pe care trebuie să-l joace Parlamentul într-un stat de drept.

Problematica supremației legii într-un stat și într-o societate care au fost supuse o perioadă îndelungată unei succesiuni de regimuri arbitrare, în care legea însăși a fost coruptă și distorsionată în profunzime, este una complexă. Ea depășește simplul fapt că oficialii de orice fel doresc să se folosească în mod ilegal de puterea legislativă pentru interesul lor personal. Teoretic, știm cu toții că niciun individ nu este deasupra legii și toți trebuie să răspundă în fața legii, dar România a venit în societatea modernă cu o moștenire grea și dificilă, pentru că, timp de 50 de ani aproape, o parte redusă dintre cetățenii României, ca și din celelalte țări comuniste, au fost deasupra legii, iar majoritatea, sub lege.

Mulți români și cetățeni ai României nu au fost considerați cetățeni, ci supuși de rangul doi, discriminați din motive politice sau sociale. Acest clasicid din perioada comunistă a distorsionat însuși fundamentul legii.

Principala mea misiune, ca președinte democrat, a fost, de aceea, restabilirea sensului statului de drept. Nu pretind că am reușit sub toate aspectele, dar am încercat să demonstrez că puterea poate fi obținută și exercitată în mod cinstit și legal, supunându-te și urmând regulile statului de drept.

O supremație a legii și nu a unor interese de grup are nevoie de un sistem în care legile sunt clare și aplicate cu fermitate.

Unul dintre elementele cel mai puțin luate în considerare de către opinia publică, în timpul mandatului meu, a fost efortul legislativ. Nerăbdătoare să vadă rezultate palpabile și neavând mare grijă față de legalitatea formală, o parte a societății își pierdea răbdarea atunci când i se explica că este mai întâi necesară o dezbatere în Parlament, iar, după votarea unor legi, înființarea unor instituții însărcinate cu aplicarea lor, ceea ce are nevoie de timp.

De aceea, vreau acum să elogiez efortul senatorilor și deputaților din Parlamentul României, care, deși bicameral, a reușit ca, în perioada 1996–2000, să adopte aproape 70% din acquis-ul comunitar, pregătind astfel integrarea României în Uniunea Europeană.

## Doamnelor și domnilor,

Legile și instituțiile joacă un rol important, Parlamentul joacă un rol important, dar legile și instituțiile nu pot fi eficiente fără o conștiință socială construită într-un îndelungat proces de educație civică și religioasă, bazat pe respectul de sine.

Statul de drept, ca reper fundamental al societății democratice, înseamnă că orice cetățean se supune legii. Și guvernanții, nu în mai mică măsură decât cetățenii pe care îi guvernează, trebuie să se supună, la rândul lor, legii.

Statul de drept trebuie să fie un gardian al democrației atât împotriva tiraniei unei persoane, cât și a tiraniei mai multora. Iată de ce cred că Senatul României va trebui să dezvolte rolul comisiilor senatoriale, după modelul

Statelor Unite, și cred că rolul acestor comisii de cercetare și de control al instituțiilor statului, și de cercetare a abuzurilor trebuie să devină din ce în ce mai important în societatea românească.

Cred, în același timp, că experiența unor personalități științifice, culturale, religioase, așa cum erau senatorii de drept în perioada interbelică, este necesar să fie folosită.

După o experiență de peste două milenii a umanității, s-ar cădea să știm că destinul istoric al națiunilor depinde de capacitatea de a imagina un mare proiect politic și că acesta nu se poate realiza decât dacă este precedat de un proiect cultural, singurul capabil să miște oamenii spre progres. Și cred că Senatul poate deveni un cadru important pentru dezbateri fundamentale privind viitorul României.

Pentru ca un astfel de proiect de viitor al României să reușească, este nevoie de crearea unui alt arbitraj între putere și cunoaștere, care să reconfigureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci și să devină. Numai prin transformarea strategiei noastre seculare de supraviețuire într-o strategie de autodepășire putem duce sentimentul românesc al ființei dincolo de sentimentul urii de sine, la un sentiment al respectului de sine.

Proiectul național al României secolului XXI poate fi pilonul unei noi solidarități, bazată pe acest respect de sine, și al unui puternic sentiment al demnității naționale, fără de care nu putem fi parteneri credibili în lumea de azi și în vremurile care vor veni.

În acest drum dificil spre o nouă societate, bazată pe justiție și umanism, Senatul României poate juca un rol esențial.

Vă mulțumesc.

Vă mulțumesc, domnule președinte.

O invit la tribună pe Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Margareta a României _. (Aplauze.)_

Alteța Voastră Regală, aveți cuvântul.

## **Alteța Sa Regală Margareta, Principesa Moștenitoare a României:**

Domnule președinte al Senatului, Doamnelor și domnilor senatori,

Coroana și Senatul României au stat alături timp de aproape un secol și jumătate.

Este o onoare să-l pot reprezenta pe Majestatea Sa Regele Mihai, tatăl meu, la această sărbătoare a națiunii.

Senatul a fost construit acum 150 de ani ca o expresie a meritului personal, a simțului datoriei și a patriotismului. Instituția a fost creată de strămoșii noștri pentru a asigura libertăți publice și pentru a aduce echilibru și moderație.

Camera superioară a Parlamentului este o instituție a viitorului. Ea reprezintă, alături de Camera Deputaților, supremul garant al democrației și libertăților noastre de mâine. Senatul este expresia identității naționale și a devenirii noastre statale. În jubileul de astăzi se regăsește fiecare român în parte. De aceea, Familia Regală stă acum, ca și la început, alături de Camera superioară a Parlamentului, cu dinamism și speranță.

În Constituția din 1866, Regele Carol I a susținut introducerea instituției Senatului și componența sa electivă.

Camera superioară a Parlamentului a fost prezentă la proclamarea independenței, în 1877, la proclamarea regatului, în 1881, la aniversarea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol, în anul 1906. În timpul Primului Război Mondial, Senatul s-a alăturat Familiei Regale în refugiu la Iași. Acolo a primit din partea Regelui Ferdinand misiunea de a da neamului o nouă viață națională și de a colabora cu opera de statornicire a frontierelor firești ale unei Românii noi, sporită în întindere și înălțată în prestigiu.

În rândurile Senatului au intrat reprezentanții tuturor provinciilor României Mari.

Camera superioară a Parlamentului a reflectat preocupările tuturor românilor pentru unitate națională și identitate europeană. În perioada interbelică, a fost un element de stabilitate și continuitate, având un rol important la consolidarea democrației, prin Constituția din 1923.

Reformat în 1938, ca o Cameră majoritar numită, Senatul nu a putut face față dictaturii și domniei armelor. După actul de la 23 august, Regele Mihai a vrut revenirea la viața democratică, pe baza Constituției din 1923, însă impunerea Guvernului comunist, în 1945, a adus eliminarea Camerei superioare, care era o piedică în calea instaurării dictaturii.

Destrămarea democrației a însemnat și dispariția Senatului, timp de patru decenii. El a fost reînființat în anul 1990 și a contribuit fundamental la dezvoltarea democrației românești.

Senatul a condamnat ferm mineriadele din iunie 1990 și septembrie 1991. El a fost locul unde reprezentanții opoziției au exprimat puncte de vedere, asigurând un sistem de control al actelor puterii.

În ultimul deceniu, Familia Regală a fost prezentă de patru ori la ședințele Camerelor reunite ale Parlamentului.

Pentru bunul mers al țării noastre în viitor, alături de marea familie europeană și euroatlantică, am încrederea că Senatul României și celelalte instituții ale statului vor consolida cu vigoare exercițiul democratic pe care se sprijină națiunea noastră.

Așa cum ne învață istoria, domnia legii are nevoie să stea deasupra conjuncturilor. Astfel, ne vom bucura de respect, de prestigiu și de admirație în fața prietenilor și în fața adversarilor.

Acum 145 de ani, Regele Carol I, strămoșul meu, a rostit în Mesajul Tronului o frază pe care doresc să o reamintesc: „Europa ne poartă astăzi un viu interes. Să ne unim dară cu toții spre a dovedi că suntem un popor demn de această bunăvoință.”

Așa să ne ajute Dumnezeu!

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Vă mulțumim, Alteța Voastră Regală.

Permiteți-mi acum să-l invit la tribună pe domnul Ionel Valentin Vlad, președintele Academiei Române.

**Domnul Ionel Valentin Vlad** _– președintele Academiei Române_ **:**

Domnule președinte al Senatului României, Domnilor președinți anteriori ai României,

Alteța Voastră Regală Principesa Moștenitoare a României,

Preafericite Patriarh al României,

Înaltpreasfințite Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic, Doamnelor și domnilor senatori,

Excelențe, stimați invitați la sesiunea solemnă a Senatului României,

Sunt onorat să particip astăzi la o sărbătoare a Parlamentului și vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați adresat-o.

Se împlinesc 150 de ani de la înființarea Parlamentului Principatelor Române Unite, în baza Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat prin plebiscitul din luna mai 1864 și promulgat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 3 iulie același an.

Răspunzând unei nevoi interne a tânărului stat român, Camera superioară a Parlamentului, una dintre cele mai vechi instituții similare din Europa, primea ca menire fundamentală „ocrotirea dispozițiunilor constitutive ale noii organizațiuni a României, prin exercitarea” – cum spuneau ei – „rolului ponderator, de echilibru între puterile statului, asigurarea respectului drepturilor și libertăților fundamentale ale românilor și aplicarea consecventă a legii fundamentale”.

Potrivit statutului său astfel conferit, prin intermediul senatorilor de drept și desemnați, era Camera de reflecție, care a constituit și un veritabil for de exprimare a tuturor straturilor societății românești, în frunte cu elitele sale politice, juridice și cultural-științifice, între care vom număra mulți membri ai Academiei Române.

Aș dori să remarc un moment important în consolidarea rolului Senatului în Parlamentul României după Marea Unire: elaborarea și adoptarea Constituției Regatului României din 1923, Constituție europeană, potrivită cu specificul țării.

Rolul Senatului era definit clar și cu atribuții specifice, importante pentru dezvoltarea democratică a țării și afirmarea interesului național. Senatorii aveau competență și experiență, trebuind să aibă vârsta peste 40 de ani, atunci când media de vârstă nu era cea de astăzi, era cu mult mai jos.

Remarc și faptul că membrii Casei Regale, reprezentanții principalelor culte, în frunte cu Patriarhul României, președintele Academiei Române, pe durata mandatului său, și alte persoane cu merite bine definite erau senatori de drept și – citez: „Fiecare universitate alegea din sânul său, prin votul profesorilor săi, câte un senator.” Mai avem astăzi aceste prevederi? Prin elitele pe care le avea, Senatul a contribuit la controlul instituțional, la luarea unor decizii importante la momentele potrivite și, în final, la creșterea interbelică a României.

Sechelele dictaturilor impuse după cel de Al Doilea Război Mondial, printre care și desființarea Senatului, mai precis înființarea unei Adunări Naționale unicamerale, mai ușor de manevrat de partidul unic, nu se sting nici imediat, automat, nici prin trecerea timpului, dacă nu se fac schimbările necesare.

Pentru a ajunge din nou la o democrație europeană modernă, compatibilă și cu trăsăturile noastre naționale, trebuie să păstrăm bicameralismul și să redăm Senatului atribuțiile sale tradiționale.

Săptămâna trecută, Academia Română și Senatul României au organizat un simpozion științific dedicat istoriei și tradiției în Senatul României și bicameralismului parlamentar în România, în care reputați istorici, juriști și alți specialiști în materie au prezentat o opinie cvasiunanimă: ca și în țările europene care sunt mai apropiate de spiritul românesc, Senatul rămâne simbolul bicameralismului parlamentar, de păstrător fidel al tradițiilor politice democratice și de promotor consecvent al intereselor naționale.

Alegerea senatorilor ar trebui să fie diferită. Atribuțiile Senatului ar trebui să fie legate de reprezentarea echilibrată a comunităților locale istorice și de echilibrarea unor demnități importante ale statului.

Sesiunea solemnă de astăzi, consacrată jubileului Senatului României și sistemului parlamentar din România, se dorește a fi, deopotrivă, un omagiu pentru ceea ce a fost și o speranță în viitorul vieții parlamentare în România.

În numele Academiei Române, adresez domnului președinte al Senatului, domnilor senatori ai României și tuturor participanților la această importantă sesiune un călduros „La mulți ani!” și mari realizări în misiunea pe care o aveți, repet, exercitarea rolului ponderator, de echilibru între puterile statului, asigurarea respectului drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor țării, promovarea și apărarea interesului lor.

Vă mulțumesc.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Mulțumesc președintelui Academiei Române.

În continuare, am să invit la tribună, pe rând, în ordine cronologică, foștii președinți ai Senatului României.

Primul pe care doresc să-l invit la tribună este domnul Oliviu Gherman, președinte al Senatului în perioada 1992–1996.

## **Domnul Oliviu Gherman** _– fost președinte al Senatului României_ **:**

## Domnule președinte al Senatului,

## Distins auditoriu,

Aș vrea să încep cu o mărturisire personală. Atunci când, în 1990, am dobândit statutul de senator, nu cunoșteam niciunul dintre secretele fundamentale ale parlamentarismului și am avut noroc de dascăli foarte buni, care m-au învățat.

Aș vrea să citez doar câteva dintre aceste nume și să-mi cer scuze față de cei pe care nu îi voi menționa. Mă gândesc la primul președinte al Senatului, la academicianul Alexandru Bârlădeanu, la cei doi copreședinți ai Partidului Național Țărănesc, Corneliu Coposu și Ion Rațiu, la domnul președinte Ion Iliescu, care mi-a fost un dascăl în multe privințe, la cei doi copreședinți ai Partidului Național Liberal, domnul Radu Câmpeanu și domnul Mircea Ionescu-Quintus, prezent aici.

## Distinși senatori,

Desigur, istoria este încărcată, așa cum trebuie, cu fapte glorioase. Nu trebuie însă să uităm că Senatul României serbează, de fapt, în anii aceștia, 150 de ani de la înființare, dar și 100 de ani de activitate propriu-zisă.

Problema pe care o am în vedere este cea privitoare la apartenența României la Uniunea Europeană. În zilele noastre, am asistat, în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, la o tendință de contestare a utilității și a necesității Uniunii Europene în sine. Socotesc că Uniunea Europeană nu este numai un organism fundamental necesar, dar este esența unei gândiri corespunzătoare civilizației europene și ceea ce trebuie să facem este ca, prin efortul fiecăruia dintre noi, al Camerelor Parlamentului României, să dăm un conținut care să asigure stabilitatea și existența Uniunii Europene.

Aș vrea să menționez că, în condițiile transparentizării frontierelor, există o tendință, oarecum naturală, de a crește disproporția, de a exagera disproporția dintre drepturi și îndatoriri, drepturile cetățeanului, dar și îndatoririle cetățeanului.

Cred că una dintre misiunile Senatului României este aceea de a regândi această proporție justă între drepturi și îndatoriri, pentru ca fiecare dintre cetățenii țării noastre să se simtă în România acasă, să simtă că România este o componentă a unei Europe care există și că, alături de drepturi, are și îndatoriri.

Eu vă urez o activitate rodnică și o atentă supraveghere a tuturor activităților necesare pentru consolidarea existenței reale a Uniunii Europene. Vreau să spun că Europa nu este o ficțiune, este o reuniune de civilizații, o reuniune de mituri, dar, să nu uităm, Europa trebuie să privească înainte și această reuniune oarecum artificială de civilizații să-și găsească un rost în Europa care vine.

Urez Senatului României să fie unul dintre factorii care contribuie la majorarea acestui rol al Uniunii Europene!

Vă mulțumesc, domnule președinte.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Mulțumesc, domnule președinte Oliviu Gherman.

Acum doresc să-l invităm la tribună pe domnul Petre Roman, președintele Senatului României în perioada 1996–1999.

## **Domnul Petre Roman** _– fost președinte al Senatului României_ **:**

Mulțumesc, domnule președinte. Domnilor președinți, Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinția Voastră, Alteța Noastră Regală, Domnule prim-ministru, A, nu este în momentul acesta! Stimate și stimați colegi, Stimați invitați,

Senatul României a fost de-a lungul timpului, îndeosebi în momente de mare cumpănă, chemat să se pronunțe cu claritate și fermitate în apărarea statului român și a suveranității sale.

Vreau să dau glas Senatului României în asemenea două momente, pe care le găsesc extrem de sugestive pentru zilele noastre.

Întâi, înaintea semnării Tratatului de la Berlin, în 1878, care trebuia să consfințească independența de stat a României, Rusia impune categoric condiția ca România să cedeze cele trei județe din sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei. Atunci, în România – pentru cei care citesc presa vremii – s-a născut o mișcare profundă de supărare și de rezistență față de această condiție inacceptabilă.

La 26 ianuarie 1878, Senatul României adoptă următoarea moțiune:

„Ascultând explicările ministerului în privința dispozițiunilor ce a arătat guvernul rusesc de a lua o parte din teritoriul României în schimb cu pământuri de peste Dunăre,

Având în vedere că integritatea României este garantată de Marile Puteri europene,

Având în vedere că, prin convențiunea de la 4 aprilie 1877, Rusia în special a garantat din nou această integritate prin art. 2 în cuprinderea următoare: «Pentru ca niciun inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul Majestății Sale Imperatorului tuturor Rusielor se obligă a menține și a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și a apăra integritatea actuală a României»,

Considerând că România și-a îndeplinit cu fidelitate obligațiunile care decurg din acea convențiune și este deplin convinsă de sentimentele de înaltă dreptate ale Majestății Sale Imperatorului Rusiei,

Considerând marele sacrificii și chiar sacrificii de sânge făcute de țară pentru păstrarea integrității și pentru consolidarea independenței sale,

Considerând că o Românie independentă și omogenă răspunde atât la interesele vecinilor săi, cât și la acelea ale Europei întregi,

Senatul declară că este hotărât a menține integritatea teritoriului țării și a nu admite o înstrăinare din pământul ei, sub nicio denumire și pentru nicio compensațiune teritorială sau desdăunare.”

Un al doilea moment căruia vreau să-i dau acum glas s-a petrecut puțin mai târziu, când, după Tratatul de la Berlin, Austria a dorit să controleze traficul pe Dunăre, între Porțile de Fier și Galați, deși nu era țară riverană, și a dorit să impună o comisie mixtă în care ea să aibă controlul.

De asemenea, România s-a opus categoric. Ca și în cazul trecut, România, până în cele din urmă, a fost lăsată singură.

Dar ceea ce vreau să citez eu este, tot așa, ședința Senatului României din 13 mai 1882 – I.C. Brătianu:

„Domnilor, îmi zicea un om de stat, într-o chestiune oarecare: «Ei, bine, și ce veți câștiga prin rezistența dumneavoastră înaintea Europei întregi? Nu vedeți la ce vă expuneți?»

Și i-am răspuns: «Un câștig mare. Noi ne preocupăm mai mult ca poporul român să aibă conștiința drepturilor sale, fiindcă, când un popor este pătruns de acest sentiment, apoi anevoie poate să-i fie atacate acele drepturi.»”

Prin urmare, să trăiască și să slujească cu folos România și pe români Senatul României!

Vă mulțumesc.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Mulțumesc domnului președinte Petre Roman.

Îl invit acum la tribună pe domnul Mircea Ionescu-Quintus, președintele Senatului în anul 2000.

**Domnul Mircea Ionescu-Quintus** _– fost președinte al Senatului României_ **:**

Înaltă și foarte distinsă asistență,

Vă promit că, văzând lista îndelungată a celor care mai au de luat cuvântul, n-am să vă rețin decât cel mult câteva minute. Și, cum nu mai sunt politician activ, sunt sigur că am să mă țin de promisiunea pe care v-o fac.

Vi se adresează... și iată că mă mândresc cu ceva care nu este datorită mie, ci știu eu cui..., Preasfinția Sa și Fericirea Sa Patriarhul poate să știe, dacă nu cumva Dumnezeu și – știu eu? – poate gena mea m-au făcut ca să mă adresez dumneavoastră, din câte mi s-a spus, ca cel mai bătrân parlamentar din istoria parlamentarismului românesc.

Nu știu dacă este adevărat, dar parlamentari care să se apropie de 100 de ani, atât cât cunosc și eu istoria acestei instituții, n-am văzut.

De la înălțimea vârstei și experienței mele, vreau să vă spun că sunt foarte, foarte emoționat să revin printre dumneavoastră, după 10 ani de când, din cauza – și atunci – vârstei înaintate, n-am mai acceptat să mai candidez încă o dată. Aveam pe atunci, cred, mai mult de 80 și nu știu câți ani. Este foarte greu să-ți încurci anii. Din păcate, nu mi-am scris memorii, am însă încă memorie ca să vă spun că, din păcate – și această experiență îmi dă dreptul să vă adresez, să mă adresez dumneavoastră și celor pe care-i reprezentați –, parlamentarismul pe care l-am trăit eu, efectiv, după 1990, era cu totul altfel decât simt eu că se întâmplă acum.

## Dragi colegi,

Avem destui dușmani, avem atâtea împotriviri în calea celor pe care le dorim înfăptuite, încât nu este loc să ne mai dușmănim și între noi.

Spun aceasta pentru că, de-a lungul activității mele politice începute în 1936, n-am avut – așa cum îmi spunea părintele meu –, n-am avut niciodată dușmani, am avut adversari politici, cu care adesea am fost și cu care acum sunt prieten. Pe mine nu mă interesează din ce partid face parte X sau Y, pe mine mă interesează ce fel de om este și cât poate sluji instituția în care lucrează, încât aș face un prim apel să ne atenuăm asperitățile, să înțelegem că suntem toți fiii aceluiași popor și că, împreună și numai împreună, putem să ducem țara acolo unde fiecare o visăm.

Nu este o vorbă degeaba. Știm cu toții și simțim că foarte aproape de frontierele țării noastre lucrurile sunt înverșunate și oricând pot să ne afecteze și pe noi.

De aceea, avem nevoie de un stat puternic, slujit deopotrivă de toți fiii lui. Și pentru că am vorbit de un stat puternic, nu se poate să nu vă cer să faceți din plin aplicabil principiul: „Nimeni nu este mai presus de lege.”

Fac acest apel, dacă doriți, și dintr-un sentimentalism pe care, iată, sunt dispus acum, la această aniversare, să-l mărturisesc. Puțină lume dintre cei care rostesc mereu: „Nimeni nu este mai presus de lege” știe – puțină lume am spus – că acest text din Constituția României, care nu trebuie să se schimbe vreodată, se datorează unui amendament pe care – împreună – senatorul de atunci Petre Ninosu și cu deputatul de atunci, cel care vă vorbește, l-am făcut, iar expresia oarecum literară îmi aparține mie. Vă dați seama de câte ori sunt emoționat auzind acest slogan, dacă vreți, această sintagmă care cuprinde tot ceea ce înseamnă esența statului de drept.

Și, de aceea, vă rog, prin tot ceea ce faceți dumneavoastră și colegii dumneavoastră din Cameră, prin tot ceea ce facem noi, să trăim asemenea momente nu numai atunci când aniversăm, cum bine se întâmplă astăzi, instituții de bază, dar zi de zi, pentru că, dacă este să ne fie bine, trebuie și noi să facem bine.

V-aș ruga să aveți o asemenea prestație în ceea ce îndepliniți – și iată că încep să fac politică – dumneavoastră, încât, așa cum spuneam în prezența domnului președinte Iliescu, atunci, la o aniversare a Marii noastre Uniri: cunoscând toate faptele înaintașilor noștri și ceea ce înseamnă pentru noi poporul român – am zis atunci, acum se face din aceasta și un slogan politic, mi se pare –, mă simt mândru că sunt român.

Vă rog să vă faceți datoria în așa fel încât să spun că sunt și mă voi simți mândru că am fost membru, am fost senator și președinte al Senatului și, deci, să mă mândresc cu toate acestea.

Vă doresc multă sănătate și vă doresc, ținând seama că poporul nostru este mai vârstnic și trăiește mai mult, să fiți prezenți și atunci când se vor aniversa 200 de ani de istorie a Senatului României!

Mulțumesc.

Permiteți-mi acum să-l invit la tribună pe domnul Nicolae Văcăroiu, președintele Senatului în perioada 2000–2008 și, în prezent, președintele Curții de Conturi a României.

**Domnul Nicolae Văcăroiu** _– fost președinte al Senatului României_ **:**

- Domnule președinte al Senatului Călin Popescu-

- Tăriceanu,

- Domnule președinte Ion Iliescu,

- Domnule președinte Emil Constantinescu, Preafericirea Voastră Părinte Patriarh Daniel, Înaltpreasfinția Voastră Ioan Robu,

- Alteța Voastră Regală Principesa Margareta a României, Domnule prim-ministru Victor Ponta,

- Domnilor președinți ai Senatului din perioada 1992–2014, Domnule guvernator al Băncii Naționale, Mugur Isărescu, Doamnelor și domnilor senatori și deputați, Doamnelor și domnilor miniștri,

Doamnelor și domnilor reprezentanți ai instituțiilor și autorităților centrale și, nu în ultimul rând, domnule președinte al Academiei Române, Ionel Valentin Vlad,

- Onorată asistență,

Sesiunea solemnă de astăzi este consacrată unui eveniment care a marcat pentru totdeauna istoria politică a României.

În urmă cu 150 de ani, pe temeiul plebiscitului din mai 1864, prin care românii se pronunțaseră asupra unei Constituții _sui-generis,_ numită atunci Statut, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat în 3/15 iunie 1864 Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris, statut care nominaliza două corpuri legiuitoare: Camera cea de obște, în speță Camera Deputaților de astăzi, și Corpul Ponderator, Senatul, instituindu-se astfel sistemul parlamentar bicameral în România. După cinci luni de la promulgarea Statutului dezvoltator, domnitorul Alexandru Ioan Cuza deschidea cea dintâi ședință a primei sesiuni parlamentare din prima legislatură a Senatului, adresând Mesajul Tronului. Documentul preciza că „misiunea noii instituții este să evite” – citez – „ciocnirile între puterile statului, să mențină aceste puteri în echilibru și să nu aducă nicio atingere pactului fundamental și libertăților publice ale României”.

Implicațiile opțiunii parlamentare bicamerale s-au arătat a fi benefice pe parcursul României în matricea europeană.

După întemeiere, Senatul și-a dovedit, de-a lungul vremii, responsabilitatea istorică față de interesul public.

Pe plan intern, a asigurat în fiecare epocă legile necesare ordinii, stabilității și prosperității.

Pe plan extern, Senatul a știut să conecteze România la valorile democrației europene, desăvârșind constituirea puterii legislative bicamerale moderne.

Reformele, blocate anterior din cauza disensiunilor existente în Cameră, au fost relansate de Senat, care a facilitat modernizarea și democratizarea Principatelor Unite, apoi a dat expresie juridică statului național unitar și a asigurat, împreună cu celălalt corp legiuitor, temeiuri legislative pentru stabilitatea României.

Senatul, așadar, a fost și a rămas o instituție a stabilității și continuității, optimizând textul legislativ, perfecționând conexiunile cu puterea care promulga și cu puterea care aplica legea.

Reamintesc pragul critic din 1940–1946, în care statul a rămas fără Parlament, suspendat prin actul regal din 4 septembrie 1940. Mai mult, peste circa șase luni, decretul președintelui Consiliului de Miniștri privind exercitarea puterii legislative oficializa o realitate gravă cu impact nefast asupra istoriei viitoare. Senatul era suprimat, s-a lărgit deci breșa trecerii de la democrație la totalitarism.

În perioada iulie 1946–decembrie 1989, dictatura proletariatului a instituit în România un sistem politic al partidului unic, iar pe plan legislativ s-a trecut la sistem unicameral – Marea Adunare Națională.

Revoluția Română din Decembrie 1989 a înlăturat regimul totalitar. Viața politică a cunoscut valori noi, prin înregistrarea și funcționarea partidelor politice și organizațiilor obștești din România, prin reînființarea Senatului prin Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990.

Acest act normativ cu o valoare constituțională preciza organizarea bicamerală a Parlamentului României și repunea Senatul în drepturile sale legitime ca parte componentă a puterii legislative. Pe această bază s-au desfășurat alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990, după care am trăit, de fapt, momente de revenire la democrație. Bicameralismul a renăscut în spațiul românesc.

În iulie 1990 s-a constituit primul Parlament democratic de după înlăturarea regimului comunist. La 8 decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituție a României, care a consacrat

juridic sistemul parlamentar bicameral. Acest act juridic fundamental a fost revizuit, după cum știm, în 2003.

Pentru noua realitate trebuia să se afirme, și s-a afirmat, puternica dimensiune legislativă, care a legiferat noul curs al evoluției României. Efortul legislativ din perioada 1990–2014 a fost impresionant.

Remarcabil rămâne faptul că, treptat, instituția și-a onorat și intensificat preocuparea în sistemul puterii. Relevantă pe acest plan este ameliorarea conlucrării între componentele sistemului: Senat–Camera Deputaților, Senat–Curte Constituțională, Senat–putere executivă, Senat–putere judecătorească.

Perfecționarea și accentuarea funcțiilor sale sunt evidențiate în domeniul reformelor societății românești, după modelul european. Se edifică tot mai dinamic cadrul legislativ performant, armonizarea cu legislația comunitară, perfecționând ansamblul societății și apropiind România de cerințele specifice structurilor europene și euroatlantice, întărindu-i totodată statutul său internațional.

Așadar, de-a lungul multor decenii Senatul s-a modernizat și a modernizat România, a consolidat dimensiunea constituțională, s-a dovedit flexibil, deschis înnoirilor, viabil, util și rezistent în fața vicisitudinilor.

Aceste calități le-a putut afirma Senatul cooptând și folosind în structurile sale resurse umane caracterizate prin înțelepciune și prestigiu, merit public, experiență și valoare.

Se cuvine în acest ceas aniversar să aducem un omagiu distinșilor noștri senatori și funcționari parlamentari din toate timpurile, care, în cei 150 de ani împliniți de la intrarea Senatului pe scena politicii românești, au afirmat și au confirmat cu strălucire adagiul academic: _Vivat, crescat, floreat!_

Vă mulțumesc pentru atenție.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Mulțumesc, domnule președinte.

Îl invit la tribună acum pe domnul Mircea Geoană, președintele Senatului în perioada 2008–2011.

## **Domnul Mircea Dan Geoană** _– fost președinte_

_al Senatului României_ **:**

Mulțumesc, domnule președinte. Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinția Voastră, Domnilor președinți, Domnule prim-ministru, Dragi colege, Dragi colegi,

Cred că a fost cel mai agitat mandat de președinte al Senatului și îmi aduc aminte, cu mare plăcere, de fiecare moment pe care l-am petrecut împreună – și de încercările nereușite, și de încercările reușite. Important este că ne-am păstrat statura de instituție serioasă, respectată, influentă și durabilă a statului român. Am avut și privilegiul să asist și să conduc, în urma demersurilor perseverente ale prietenului meu, Puiu Hașotti, și ale domnului președinte Tăriceanu, în 2011, când Parlamentul României l-a avut ca oaspete pe Majestatea Sa Regele Mihai I. A fost pentru mine momentul de cea mai mare onoare, de sens, de istorie regăsită și de perenitate a ceea ce înseamnă statul român.

Și, Alteța Voastră Regală, dați-mi voie să citez din ceea ce ne spunea Regele Mihai pe 25 octombrie 2011: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre servite responsabil și generos.”

Avem astăzi și în această perioadă aniversări extrem, extrem de simbolice pentru însăși existența statului român modern. Curtea de Conturi a sărbătorit alături de noi 150 de ani de la înființare.

Domnule guvernator Isărescu, felicitări pentru noul mandat! Este cea de a treia..., Banca Centrală a României, Banca Națională, înființată la 1880, este cea de a treia cea mai veche bancă centrală din lume.

Academia Română s-a înființat la 1866, domnule președinte al Academiei Române.

Avem tradiție, avem instituții, dar avem și foarte mari provocări în fața noastră.

Vreau să salut delegația fraților noștri din Republica Moldova și sunt convins, domnule prim-ministru, așa cum ați afirmat deja, că peste 10 zile, când Republica Moldova va fi semnat Acordul de asociere la Uniunea Europeană, România, prin Guvernul său și prin Senatul României, va fi prima care va ratifica în Europa revenirea Republicii Moldova la trupul comun al României și al Europei și vă promit că vom face acest lucru cu maximă viteză și în unanimitate – sunt convins că acest lucru se va întâmpla.

Nu putem să ignorăm ce se întâmplă cu noi, pentru că istoria modernă a României a fost de foarte multe ori rezultatul jocului geopolitic. Nu putem să ignorăm faptul că, astăzi, Federația Rusă își regăsește instinctele imperiale și acționează cu brutalitate în vecinătatea noastră.

Trebuie să profităm de oportunitatea extraordinară și trebuie să ne regăsim cu toții acea unitate de destin, de sens, care a făcut ca în generațiile anterioare România Mică să existe, România Mare să existe, România postcomunistă să adere la NATO și la Uniunea Europeană.

Este momentul ca acum, din nou, să regăsim acel proiect național care să facă din România o poartă a Europei și o țară cu adevărat dezvoltată, civilizată, modernă, democratică în profunzime, și nu mimat, la ceasuri aniversare.

Buna guvernare, transparența și lupta împotriva corupției sunt elemente esențiale pentru acest proiect național.

Și în instituția partidelor politice trebuie intervenit energic. Resursa umană, din care provenim cu toții, aici, în Senatul României, trebuie primenită și trebuie investit în oamenii care

vin în politică. A face politică este o meserie nobilă și frumoasă, este cea mai complexă și mai solicitantă meserie din lume, dar trebuie să recunoaștem că avem o doză mare de lipsă de încredere din partea cetățenilor, și partidele au obligația să meargă mai departe.

Poate că și instituția alegerilor interne în partidele politice ar trebui să devină o instituție permanentizată. Sunt subiectiv și modelul american este cel care-mi place cel mai mult și, dacă este vorba să facem un exercițiu democratic profund și permanent, cred că anul 2014 este un an extrem de fecund în această direcție.

Mai fac o observație și am să închid, pentru că sunt foarte mulți vorbitori și vreau să respect timpul alocat întâlnirii noastre. Lucian Boia făcea o observație foarte interesantă, un fel de aritmetică a istoriei României, și observa cu foarte multă acuitate că într-un singur deceniu, între 1938 și 1948 – domnul președinte Quintus, ca cel mai longeviv dintre noi, sunt convins că a trăit și cunoaște aceste momente –, în 10 ani de zile, între ’38 și ’48, România a cunoscut 10 regimuri politice diferite. 10 regimuri politice diferite într-un singur deceniu! Numărați-le și veți vedea, ca și Lucian Boia, că acestea au fost.

Această legendă a Meșterului Manole, a faptului că nu putem ctitori pe termen lung, că nu putem să așezăm o fundație statornică de reguli, de instituții, de cutume democratice, de respect față de etica politicului, domnule președinte Constantinescu...

Avem astăzi, dragii mei colegi și dragele mele colege, o astfel de șansă pe care istoria modernă a României nu ne-a oferit-o decât cu foarte, foarte, foarte multă zgârcenie. Astăzi, suntem o țară mai relevantă strategic decât oricând. Astăzi, există un interes real și garanții reale de securitate pentru România cum n-am avut noi niciodată în istoria noastră. Avem în față un lung ciclu de pace, de stabilitate, de ctitorie și casa noastră, România trebuie s-o construim cu gândul că n-o să mai schimbăm regim politic sau constituții după chipul și asemănarea cuiva.

Experimentul cu cinci ani de președinte decalare a fost unul care a eșuat. Este și explicația faptului că nu-l avem astăzi pe Președintele actual al României cu noi, pentru că cinci ani sau 10 ani de mandat decalat față de mandatul Parlamentului și al guvernelor înseamnă putere excesivă și, după aceea, declin la fel de accelerat. Poate că, începând din 2016, poate vom reuși să recuplăm ciclurile președintelui și ale Parlamentului pentru a putea să intrăm într-o ritmicitate și într-o predictibilitate a exercițiului democratic din această țară.

Instituția Senatului României este mai presus de oricare dintre noi. Suntem cei care, într-o ștafetă a generațiilor, am avut..., noi, cei care am condus alături de foștii președinți – pe care-i salut cu mult respect și cu multă prietenie, pe fiecare dintre dumneavoastră –, cu cei care suntem astăzi în Senatul României, cu cei care vom fi mâine în Senatul României, cei cu care vom fi peste încă două, trei, șapte, 10 generații, peste încă 150 de ani de Senatul României, avem de construit această Românie, această poartă a Europei și o șansă ca aceasta nu trebuie să fie risipită.

Și, pentru că Joe Biden vorbea de ocaua mică a lui Cuza, eu am să citez, în final, din al doilea mare om de stat care a făcut posibilă inventarea statului român modern, care este Mihail Kogălniceanu, și care spunea: „Nu este în lumea aceasta totul deșertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare.”

Vă mulțumesc foarte mult.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Doresc acum să-l invităm la tribună pe domnul Vasile Blaga, președintele Senatului în perioada 2011–2012.

## **Domnul Vasile Blaga** _– fost președinte al Senatului României_ **:**

Mulțumesc, domnule președinte.

Preafericirea Dumneavoastră Părinte Patriarh, Înaltpreasfinția Dumneavoastră Părinte Mitropolit, Domnilor foști președinți ai României, Alteța Dumneavoastră Regală,

Domnilor foști președinți ai Senatului, Stimați membri ai Corpului diplomatic, Domnule președinte al Senatului, Distins auditoriu,

Stimați colegi,

Este bine că ne amintim de momentele însemnate ale istoriei și este frumos că le celebrăm așa cum se cuvine. Actul de naștere a Senatului înregistrat în urmă cu un secol și jumătate, reprezintă, fără îndoială, un reper ce trebuie să nu fie uitat vreodată, căci de atunci, din clipa înființării puterilor legiuitoare, începe cu adevărat istoria modernă a acestei țări. Piloni ai ansamblului instituțional democratic, adunările parlamentare, Senatul în particular, au contribuit în mod esențial la definirea și consolidarea statului român, la reușita proceselor de reformă și modernizare instituțională, identificate de multe ori drept obiective naționale.

## Onorată asistență,

Întotdeauna, instituțiile au performat prin eforturile membrilor lor. La fel și Senatul României. De aceea, omagiul meu în această zi este dedicat membrilor acestei Camere, care, de-a lungul vremii, s-au străduit și au reușit să facă legi bune pentru România și pentru români. Instituția Senatului a dobândit de pe urma muncii acestor oameni respect și încredere.

Din păcate însă, treptat, capitalul de încredere s-a risipit. Astăzi, Parlamentul și partidele politice își împart ultimele locuri în ceea ce privește încrederea populației în instituțiile publice. Nu spun o noutate. Am constatat acest declin și în urmă cu 10 ani, când sărbătoream 140 de ani de la înființarea Senatului.

Dar, dacă ne gândim că în acești 10 ani care au trecut Senatul și-a făcut treaba, pentru că a parafat actele care confirmă apartenența noastră la NATO și Uniunea Europeană, lipsa de încredere a populației în Legislativ pare un paradox, dar nu este deloc așa. Pentru omul de rând paradoxul apare în altă parte, atunci când parlamentarul una spune și alta votează. Apare atunci când senatorul, prin votul său pro-imunitate, ține justiția la ușa Senatului. Apare atunci când proiectul legislativ supus votului vizează interesul particular, nu interesul general și binele public. Dacă nu suntem în stare să schimbăm această stare de fapt cât mai repede, atunci bruma de încredere de care ne mai bucurăm se va risipi și ea în scurt timp.

## Onorată asistență,

Nu mi-am propus să inserez în acest cuvânt nuanțe critice, dar, din păcate, sunt nevoit să o fac. Organizatorii acestui eveniment au hotărât să nu-l invite pe șeful statului la sărbătorirea Senatului României. Este o decizie profund greșită, pe care o condamnăm. Niciodată, nimeni nu și-a permis să-l ignore pe șeful statului la astfel de manifestări, indiferent că s-a numit domn, rege sau președinte și indiferent ce nume a purtat.

Nu ne face cinste ce s-a întâmplat. Nu trebuie să ne jucăm, din interese meschine, politicianiste, cu instituțiile fundamentale ale statului și ale democrației. Trebuie să conștientizăm cu toții că instituțiile sunt importante, nu demnitățile ocupate vremelnic de unul sau de altul. Însuși faptul că ne aflăm astăzi aici și celebrăm 150 de ani de la înființarea Senatului este o dovadă în acest sens.

Însă, dragi colegi, ce bine ar fi fost dacă, în loc să marcăm astăzi un secol și jumătate de la înființarea Senatului, am fi sărbătorit 150 de ani de funcționare neîntreruptă a Senatului! La mulți ani!

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

## Mulțumesc.

Îl invit acum la tribună pe domnul Crin Antonescu, președintele Senatului în perioada 2012–2014.

**Domnul George Crin Laurențiu Antonescu** _– fost președinte al Senatului României_ **:**

## Distinși invitați,

## Dragi colegi,

Sunt pe deplin onorat și sunt foarte bucuros să particip în calitate de senator la această celebrare.

Îmi doresc foarte mult ca acest moment, în care aniversăm o vârstă atât de impunătoare a unei instituții atât de importante în istoria noastră, cu siguranță, și în general, să traversăm măcar noi mai mult decât o simplă festivitate.

Îmi dau seama că rata speranței mele trebuie să fie redusă, de vreme ce noi n-am avut o dezbatere adevărată, o dezbatere așezată, o dezbatere cinstită despre bicameralism sau despre Senat, atunci când am avut o bătălie politică și un referendum pe acest subiect. E greu, deci, de crezut că, dacă n-am avut-o atunci, o vom avea acum. Și totuși, oricât de puțină speranță ai avea în împlinirea unui lucru, consider că e de datoria ta să-l spui atunci când îl crezi a fi lucrul cel drept.

Ar trebui să facem mai mult decât o simplă festivitate, pentru că noi, stimați colegi, avem probleme de memorie. Nu vorbesc, evident, de memoria unuia sau altuia, cutăruia sau cutăruia dintre noi, vorbesc de memoria publică. Și memoria publică nu este nicidecum doar treaba istoricilor, după cum nu este nici măcar treaba politicienilor, dar trebuie să fie o preocupare a întregii națiuni și, desigur, în ordinea responsabilității, a oamenilor publici ai acelei națiuni, inclusiv, deci, a oamenilor politici.

Avem probleme de memorie: în diferite momente, sub diferite regimuri și sub diferite pretexte, am rupt pagini întregi, adevărate din cartea de istorie. Am introdus cu forța, alteori, pagini cu conținut fals și copiate prost. Chiar și în acest moment, de exemplu, cedăm conjuncturalului și, așa cum s-a evocat, nu este invitat un președinte în exercițiu al statului, ca răspuns la lucruri perfect asemănătoare și la fel de nefirești comise de acest șef în exercițiu al statului în diferite împrejurări.

Toate acestea ne pot îndemna – pe mine oricum mă îndeamnă – să medităm foarte serios la instituții și tradiții. Dacă facem politică, la instituții și tradiții politice. Dacă facem politică în România și pentru România, la instituții și tradiții politice românești.

Nicio națiune puternică nu trăiește din amintiri, dar toate națiunile puternice construiesc pe memorie, pe o memorie întreținută, pe o memorie vie, pe o memorie fertilă, fără de care nu există nici trecut și nici viitor semnificativ pentru națiuni.

Ne întrebăm probabil toți cum se face că tocmai aceia care respectă, cultivă, întrețin, țin în viață tradiții și instituții tradiționale, de la Marea Britanie la Japonia sau de la Statele Unite la Franța, tocmai aceia au istorie mare în spate, prezent copleșitor și viitor plin de speranțe.

În România, cred, în plan politic, că au existat patru instituții majore în tradiție, în viața politică a României: Senatul, Camera Legiuitoare sau Camera Deputaților, cu diferite denumiri, Monarhia și Partidul Național Liberal.

Nu e întâmplător, nu e întâmplător...

Nu vă scandalizați, vorbesc doar despre istorie și, uneori, istoria nu ne privește pe toți.

Nu întâmplător, regimurile de dictatură, începând cu 1940, au suspendat, iar, după aceea, regimul comunist a suprimat imediat și, în iluzia sa, definitiv toate aceste patru instituții, păstrând, evident, un simulacru de Parlament monocameral, așa-numita Mare Adunare Națională.

Șansa revenirii la democrație, cu atâtea întârzieri și cu atâtea convulsii, dar șansa pe care ne-a dat-o viața de a reveni după 1990, a readus la viață trei dintre aceste instituții și, slavă Domnului!, în ultimii ani, privitor la monarhie, măcar o recuperare corectă a memoriei istorice se petrece.

Sigur însă că și în democrație n-a fost liniște și, în continuare, aceste instituții par prea multe. Și în legătură cu Senatul are loc această dezbatere, pe care e normal s-o purtăm, pentru că e adevărat că existența Senatului sau a bicameralismului nu garantează, nu e suficientă pentru a-mi garanta democrația. Se cunosc puține, dar importante cazuri în care există formal două Camere ale Parlamentului, dar există, în același timp, un mare deficit de democrație, și există, de bună seamă, nu foarte multe, dar importante exemple de democrații ireproșabile cu o singură Cameră.

Problema noastră este însă de a încerca să înțelegem în ce măsură șansa și soarta democrației românești depind de păstrarea tradiției noastre. Și, atunci, cred că, înțelegând ce înseamnă, de ce e importantă, de ce e valoroasă și de ce trebuie păstrată și întreținută această tradiție, vom găsi răspuns și la contradicțiile aparente. Contradicțiile aparente între demagogie și populism, contradicția aparentă între chiar rezultatul unui referendum și realitatea bicameralismului. Pentru că, în societatea românească, astăzi, nimic nu împiedică păstrarea și revigorarea tradiției bicameralismului, deci continuarea istoriei Senatului pe următorii 150 de ani sau, vorba domnului Quintus, care lucrează cu cifre în această materie mult mai mari decât noi, 200 de ani.

Problema societății românești este de a avea un Parlament eficient și credibil, și acest lucru stă în puterea noastră. Stă în puterea noastră, începând cu acest moment, înțelegând în acest moment că viața, compatrioții, destinul istoric ne-au dat o șansă, o șansă extraordinară: aceea de a fi, ca senatori ai României, ca parlamentari ai României, reprezentanți, în limita mandatului nostru, ai națiunii noastre.

De aceea, familia fiecăruia dintre dumneavoastră va păstra pentru multă vreme de acum încolo amintirea unui senator sau a unui deputat, sau a unui ministru, așa cum o națiune puternică și care vrea să aibă viitor păstrează în tradiția marii sale familii instituțiile esențiale.

Senatul este o astfel de instituție și de aceea vă doresc tuturor „La mulți ani!”.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

În continuare, îl invit la tribună pe domnul Victor Ponta, prim-ministru al României.

**Domnul Victor Viorel Ponta** – _prim-ministrul Guvernului României_ **:**

Domnule președinte al Senatului, Alteța Voastră Regală, Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinția Voastră, Domnilor președinți ai României, Președinți ai Senatului, Stimați reprezentanți ai instituțiilor fundamentale ale României,

Vreau să vă mulțumesc pentru invitație și să spun că, în numele...

E în regulă, pot să îl folosesc tot pe al domnului Antonescu. E în regulă!

În numele Guvernului României, vă mulțumesc pentru invitație și doresc să asigur Camera superioară a Parlamentului României de tot respectul pe care, ca prim-ministru, sigur, temporar, dar și ca reprezentant al Camerei Deputaților, Cameră inferioară într-o terminologie ceva mai veche, îl port instituției Senatului.

Și, pentru că este un moment aniversar, vreau să folosesc acest prilej pentru a exprima încă o dată faptul că eu consider – și vorbesc în numele Guvernului – că existența Senatului este indisolubil legată de istoria democratică a României și că nu văd o Românie democratică fără un Parlament bicameral, în care Senatul să-și exercite atribuțiile care i-au fost conferite în urmă cu 150 de ani.

Evident că, atunci când ocupi o funcție executivă, de prim-ministru, de ministru, probabil și de președinte al țării, uneori, Parlamentul și Senatul deranjează și ar fi mai ușor să nu existe Senat sau să nu existe Parlament deloc. Însă este o abordare care întotdeauna este reevaluată. Sunt convins că și președintele în funcție, domnul Băsescu, de la anul, va considera că e bine să existe două Camere ale Parlamentului care să limiteze excesul de putere al Executivului.

Cred cu adevărat că, de fiecare dată când prea multă putere se strânge în zona executivă, rolul Parlamentului și al Senatului, în mod special, este fundamental pentru a păstra acel echilibru pentru care, de altfel, Senatul a fost numit Cameră ponderatoare. Și, din acest punct de vedere, în numele Guvernului, dar și al partidului care are cel mai mare grup parlamentar în acest moment în Senat, vă asigur că această abordare privind bicameralismul este o abordare constantă.

Vreau, de asemenea, să spun că Senatul, în cei 150 de ani de existență – sigur, cu acea pauză în care regimul comunist a desființat Camera superioară –, și-a îndeplinit obligațiile constituționale față de poporul român și că, evident, ca orice instituție, trebuie să se transforme, să se modernizeze, să-și facă mai bine datoria, dar niciodată nu trebuie să dispară.

Cred sincer, și aici mă alătur antevorbitorului meu, că există, într-adevăr, patru instituții fundamentale care definesc statul modern român, cele patru, în interpretarea mea, sunt, sigur, Monarhia, Parlamentul, Biserica și Armata. Am încredere în aceste patru instituții

, măcar pentru faptul că niciodată nu vor decide într-o dimineață să fuzioneze cu cineva.

Deci cred că Parlamentul este acea instituție care, oricât este de hulită, de detestată, de calomniată de către cei care ocupă, repet, absolut, temporar funcții executive, întotdeauna restabilește echilibrele și întotdeauna poate să ofere acel echilibru și balans democratic de care avem cu toții nevoie.

Vreau să mă refer în mod special la un anumit aspect, care a fost mult timp definitoriu pentru Senat: faptul că Senatul a fost pentru mult timp un loc al elitelor românești.

M-am uitat peste istoria sa și am constatat că, mult timp, președintele Academiei Române era senator de drept, universitățile din Iași și din București desemnau senatori.

Noi, azi, suntem într-o situație pe care o consider exagerată, dacă nu chiar aberantă. Orice personalitate a vieții publice care vrea să fie senator trebuie să renunțe la tot ceea ce a făcut până atunci. Nu mai ai voie să fii profesor universitar, nu ai voie să fii membru al Academiei, nu ai voie să ai o poziție de elită în această țară, lucru care cred că este în defavoarea calității actului de legislație și a prestigiului pe care Senatul îl poate ocupa.

Cred că împreună, după ce terminăm toate procesele electorale din acest an, trebuie să restabilim ceea ce a fost de la început, și anume Senatul – un loc al elitelor, un loc în care nu-i ceri unui academician să renunțe la mandat, ca să poată să rămână în Academie, un loc în care nu plimbi toți rectorii și profesorii universitari prin tribunale, pentru că sunt senatori, un loc în care să convingem elitele acestei țări să-și dedice o parte din viața lor binelui public. Și, din acest punct de vedere, cred că obligația dumneavoastră – și sprijinul Guvernului va fi total – este de a îndrepta această greșeală pe care am făcut-o împreună.

Sunt absolut convins și s-ar putea... Și nu vreau să fiu interpretat greșit, ca un semn de parti-pris pentru cineva care a fost sau vreun semn de simpatie pentru cineva care este acum Președinte al României, cred că foștii președinți ai României trebuie să fie senatori de drept. Nu poți să ceri unui fost Președinte al României să meargă să candideze în colegiul de la Târgu-Jiu contra mea și, eventual, a domnului Diaconescu.

Cred că respectul și necesitatea de a avea în Parlamentul României reprezentanții și foștii reprezentanți ai celor mai înalte instituții ale statului vor duce cu siguranță la ridicarea prestigiului pe care Senatul îl are în fața cetățenilor. Și, împreună cu dumneavoastră, putem să facem aceste lucruri, departajați de bătălia electorală, care, uneori, ne ocupă mult prea mult timp.

Vreau să vă urez încă o dată „La mulți ani!”.

Am calculat că, peste 50 de ani, cum spunea domnul președinte Quintus, eu o să am exact vârsta domnului Quintus. Deci s-ar putea să am șansa Domniei Sale. Nu știu dacă vom fi toți atunci, important este însă ca această instituție fundamentală să existe, să fie adaptată noilor realități și să păstreze ceea ce înseamnă tradiție și buna-credință a unei instituții fundamentale.

Vă mulțumesc și „La mulți ani!”.

Mulțumesc domnului prim-ministru și pentru faptul că aluziile fine mai descrețesc frunțile.

Știu că răbdarea dumneavoastră a fost pusă la grea încercare, dar am să vă rog să-mi permiteți, apropiindu-ne de finalul acestei sesiuni solemne, să dau totuși cuvântul reprezentanților grupurilor politice, grupurilor parlamentare din Senat.

Așadar, primul pe care doresc să-l invit este domnul Ioan Chelaru, vicepreședinte al Senatului, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.

## **Domnul Ioan Chelaru:**

Domnule președinte al Senatului,

Preafericirea Voastră Părinte Patriarh Daniel,

- Înaltpreasfinția Voastră dr. Ioan Robu, Arhiepiscop

- Mitropolit de București,

- Alteța Voastră Regală,

- Domnilor foști președinți ai României,

- Domnule prim-ministru,

- Distinși foști președinți ai Senatului, Domnilor miniștri,

- Excelențele Voastre,

Doamnelor și domnilor senatori,

De la începuturile sale, Senatul României, ca instituție publică, și-a afirmat rolul deosebit de important prin racordarea la valorile tradiției de demult, exprimate prin obiceiul pământului, ponderat și intermediat prin sfatul bătrânilor înțelepți ai obștei, apoi prin domniile pământene și Divanul domnesc sau Sfatul domnesc, al cărui rol deliberativ ajuta domnitorul pe plan jurisdicțional și legislativ. Ulterior, Senatul a contribuit la modernizarea statului, la democratizarea vieții românești, la menținerea României în matca Europei.

În acest context, este corect să remarcăm faptul că, indiferent de abordările diverse ale partidelor politice, parlamentare sau neparlamentare, în ceea ce privește problemele statului și interesul național, în etapele pe care le-a parcurs, instituția Senatului și-a pus mereu amprenta asupra dezvoltării României, perfecționându-și funcțiile și raporturile cu toate celelalte puteri din stat, menținând, totodată, societatea conectată la valorile democrației.

De aceea, considerăm că, la moment aniversar, Senatul României se prezintă ca o instituție de prestigiu, ce acționează cu responsabilitate și ale cărei rol și necesitate se impun a fi cunoscute de întreaga societate.

Istoria Senatului se confundă cu istoria democratică a societății românești. Poate din acest motiv – care nu este singurul, dar, cu siguranță, este unul dintre cele mai importante –, acest moment aniversar se constituie într-un eveniment major. A intrat de-acum în tradiția parlamentarismului românesc postdecembrist ca, la fiecare 10 ani, Senatul să celebreze valorile democratice ale regimului instituit în România după decembrie ’89 și, odată

cu aceasta, propria sa existență. Poate că mulți critică această opțiune. Poate că mulți consideră că este prea mult sau poate prea puțin, pentru că un asemenea eveniment scoate la lumină mai vechile și mai noile animozități din societate. Lucru dovedit, de altfel, și astăzi.

Indiferent însă de ceea ce credem ori gândim, mai mult sau mai puțin personal, consider că noi toți trebuie să participăm la acest eveniment pentru că, pentru noi toți, sărbătorirea aniversării Senatului echivalează cu reîntoarcerea la normalitate, la democrație, la liberate. Acesta este motivul pentru care Grupul parlamentar social-democrat a apreciat importanța unui asemenea eveniment și a considerat permanent că acesta nu poate lipsi din viața politică a statului român.

Mai mult ca niciodată, sărbătorirea în acest an a 150 de ani de la înființarea Senatului este pusă sub semnul tradiției și a perspectivelor pe care acesta le are în ansamblul autorităților publice. Tradiția – și, în mod special, cea reflectată de o instituție publică – înseamnă perspectiva fără egal pe care trecutul o oferă prezentului în soluțiile pe care decidenții politici le iau pentru viitor. Riscând puțină filozofie, consider că tot ceea ce suntem stă sub semnul istoriei, după cum tot ceea ce vom fi este efectul acesteia, iar tradiția înseamnă puterea de a respecta și de a urma calea trecutului.

Excelențele Voastre, Distinși invitați,

## Stimați colegi,

Cei 150 de ani pe care Senatul României i-a străbătut, e adevărat, cu întreruperi, de la constituirea sa până în zilele noastre au fost, nu de puține ori, ani extrem de dificili, marcați de o istorie de multe ori tumultuoasă, de alegeri politice și geopolitice, de dezbateri și frământări interne și internaționale. În acest secol și jumătate, cred că nu există în istoria României moderne o instituție mai mult disputată și discutată de politic, mai supusă încercărilor de apropiere, mai pusă sub semnul întrebării decât Senatul României.

Dacă ne uităm peste umăr în trecut este, practic, un miracol că Senatul a supraviețuit. Acest miracol este, poate, cel mai elocvent exemplu istoric de personificare a democrației, a rezistenței în fața vicisitudinilor vremurilor și oamenilor și a unei permanente raportări la sistemele europene democratice. Privite în această lumină, perspectivele unei asemenea instituții politice se arată a fi bune, câtă vreme sub cupola Senatului își vor găsi locul toți cei care critică ori care laudă, toți cei pro ori contra, iar existența acestei diversități va garanta imposibilitatea întoarcerii la o lume și la un regim în care libertatea de exprimare și Senatul nu existau.

Vă mulțumesc.

## Mulțumesc.

Îl invit acum la tribună pe domnul Puiu Hașotti, liderul Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal. Aveți cuvântul.

## **Domnul Puiu Hașotti:**

Mulțumesc. Alteța Voastră Regală, Preafericite Părinte Patriarh, Înaltpreasfinția Voastră, Domnilor președinți, Domnule prim-ministru, Excelențele Voastre, Doamnelor și domnilor,

Sărbătorim 150 de ani de la înființarea Camerei superioare a Parlamentului României, instituție fundamentală a democrației. Existența acestuia se întrepătrunde cu momentele-cheie ale dezvoltării României moderne, Senatul fiind definitoriu în procesul de reformare a statului și un garant, după 1990, al integrării României în Uniunea Europeană.

Senatul, în forma sa modernă, a apărut odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, anterior existând adunările de stări, din rândul cărora a derivat Adunarea Electivă. Prin Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris, act promulgat pe data de 2 iulie 1864, Parlamentul a devenit bicameral, fiind divizat în Adunarea Electivă și Adunarea Ponderativă.

Personalități a căror moștenire politică se păstrează în memoria colectivă, oratori de elită care au dat forță acestei instituții, pornind de la discursurile lui Ion I.C. Brătianu până la pildele președintelui PNL de după 1990, Mircea IonescuQuintus, toate aceste figuri marcante au asigurat Senatului prestigiul și continuitatea de peste ani.

Luându-ne pe urmele marilor senatori liberali, am putea spune că sintagma latină _Senatus consultum ultimum_ poate fi justificată și în spațiul românesc.

Până aproape de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, Senatul a fost un factor ce a generat creșterea responsabilității politice și un nucleu al patriotismului autohton, legiferând alături și doar pentru poporul român. Senatul a reprezentat și reprezintă cheia de boltă a democrației românești.

Până la dezastrul comunist, Partidul Național Liberal a fost un partener veritabil și un apărător al instituțiilor statului de drept, iar istoria noastră, a liberalilor, se împletește, pe de o parte, cu cea a Casei Regale și, pe de altă parte, cu cea a Legislativului. La tribuna Senatului s-au remarcat vocile reformatorilor statului, elite și oameni cu o pregătire desăvârșită, a căror unică responsabilitate era asumată în fața românilor. Liberali precum Ion I.C. Brătianu, Ionel Brătianu, Dimitrie Constantin Brătianu, Vintilă Brătianu, Dimitrie Sturdza, Constantin Angelescu, Petru Sebeșanu Aurelian, Ștefan Golescu, Constantin Stere, Gheorghe Tăttărescu, Nicolae Fleva, Victor Iamandi, Mihail Kogălniceanu au sporit prestigiul acestei instituții în cadrul căreia au activat politic ca liberali.

Fie că s-au situat în opoziție, fie că au fost la putere, liberalii au profitat de pârghiile puterii legislative pentru a-i da României o nouă lege fundamentală în 1923, o unitate fiscală

și o stabilitate economică prin proiectele legislative dezbătute în Senat în 1924 și 1929, o reformare a domeniului agrar, în 1913 și 1921, o restructurare a învățământului prin legile din 1925, 1929 și 1932 și o reorganizare administrativă în 1924 și 1929.

Ajuns senator în anul 1911, Ion I.C. Brătianu a fost cel care, după războiul pentru întregirea neamului, a luat cuvântul în plen dând citire unei noi reforme agrare prin care au fost împroprietărite 1,4 milioane de familii de țărani și expropriate 6 milioane de hectare de pământ arabil.

Constantin Angelescu, senator în 1926, a inițiat și a dat citire Proiectului de lege pentru învățământului primar, uniformizând școlile din Regat.

Dimitrie Ghica, senator încă din 1876 și președinte al Senatului în două rânduri, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a contribuit decisiv la adoptarea actului prin care România a devenit regat în martie 1881.

De numele senatorului liberal Constantin I.C. Brătianu, ajuns în această funcție la doar 29 de ani, se leagă o serie de propuneri legislative în dezvoltarea sistemului bancar și de credit din țara noastră.

Actul constituțional de la 1866, proclamarea independenței de stat, revenirea Dobrogei la hotarele României, legile privind Marea Unire din 1918, Constituția din 1923 și marile reforme interbelice, toate aceste momente au fost implementate de Senat și poartă pecetea liberalismului românesc.

Senatul a avut cadrul optim de legiferare, iar vorbele lui I.G. Duca, din ședința Senatului din 30 ianuarie 1922, au avut, au și vor avea un temei real: „În fața străinătății nu trebuie să fie partide, ci o singură și nedespărțită Românie.”

Noi, liberalii, nu contenim să credem în viitorul acestei instituții necesare democrației românești. Însuși programul nostru este cel care insistă asupra unui Parlament bicameral, cu un Senat puternic, ca for de dezbatere a proiectelor legislative. Bicameralismul trebuie menținut în România, în primul rând, pentru că este în tradiția poporului român, dar și pentru că o țară care are o populație mai mare de 10–12 milioane de locuitori are nevoie de un Parlament bicameral și pentru că procesul legislativ este mai eficace atunci când avem două Camere.

Am convingerea că, indiferent de opțiunile noastre doctrinare și ideologice, toți politicienii de azi și de mâine vor fi convinși de necesitatea unui Parlament bicameral, cu un Senat, e adevărat, mai eficient decât cel de astăzi, dar întotdeauna un loc al democrației și al reprezentării democratice a tuturor cetățenilor României.

Vă mulțumesc.

Îl invit acum la tribună pe domnul Dumitru Oprea, liderul Grupului parlamentar al PDL.

Aveți cuvântul.

## **Domnul Dumitru Oprea:**

Distinși și onorați participanți la solemnitatea de astăzi, Formula completă de adresare îmi permit să o fac _copy-paste_ de la președintele Senatului Vasile Blaga, ce a reprezentat și PDL-ul, și cred că a fost una dintre formulele cele mai pline de respect față de participanții de astăzi.

Titlul intervenției noastre este un pic atipic: „Sărbători uitate în Parlamentul, respectiv în Senatul României”.

Astăzi au fost inventariate momente de neuitat, consemnate în istoria Senatului României, precum și oamenii ce le-au înfăptuit. Și totuși, au rămas doar în imaginația unor români câteva sărbători potențiale, amintite, interesant, astăzi de trei antevorbitori: de domnul președinte al Senatului Gherman, de președintele Senatului Vasile Blaga și de domnul Ion Iliescu, Președintele României. Și o să vedeți la ce mă refer.

Prima sărbătoare uitată sau neonorată – ne-am permis să-i dăm titlul „100 de ani de la constituirea Senatului României”. Teoretic, o bună parte a politicienilor acelor vremuri, dar și a celor postdecembriști, ar fi putut participa la evenimentul de acum 50 de ani, dar și la cel de astăzi. Era anul 1964, aflat sub controlul lui Gheorghiu-Dej. În cadrul Direcției de Propagandă și Cultură, condusă de Leonte Răutu și de adjunctul lui, Paul Niculescu-Mizil, își desfășura activitatea șeful Secției de învățământ, domnul Ion Iliescu, care astăzi participă la evenimentul din Senatul României și care a avut un moment interesant de intervenție, catalogând ruperea celor două Camere a fi „un eșec al istoriei”, declarație făcută astăzi în ședința noastră solemnă.

Noi am fi interesați să vedem dacă, în acele vremuri, și-ar fi pus cineva problema onorării celor 100 de ani de la înființarea Senatului României. Poate că ar fi trebuit să ne răspundă, dar – Dumnezeu să-l ierte! – nu mai este printre noi, Ștefan Voitec, președintele Marii Adunări Naționale, interesându-se de soarta celeilalte surori a Camerei care mai era în viață, respectiv interesându-se de Senatul României. Și probabil că la Academia Română, unde, era și membru, ar fi deschis un subiect. Și îl rugăm pe domnul președinte al Academiei Române să ne ajute, dacă este cazul, de descoperă în Istoria Academiei Române un moment de intervenție vizavi de: unde este bicameralismul României? Timp de 44 de ani nu și-a pus nimeni întrebarea asta și poate, la Academie, domnul Voitec, președintele Marii Adunări Naționale, ar fi deschis subiectul.

De s-ar fi pus întrebarea asta, am dori să știm cine s-a opus onorării Senatului la 100 de ani și câți s-au abținut.

O a doua sărbătoare care a fi putut să fi fost realizată în Senat se numește „100 de ani de funcționare efectivă a Senatului României”.

De la înființarea sa, Senatul nu a funcționat 44 de ani, între 1946 și 1990. Așadar, după această întrerupere, s-au împlinit 100 de ani exact în anul 2008; președintele Senatului, domnul Nicolae Văcăroiu, prezent de față, PSD. Economia României duduia. La timonă, premierul Tăriceanu.

Cărbunii erau aruncați în foc îndeosebi de prietenii săi din PSD, ce l-au ajutat să guverneze. Cine mai avea timp să gândească și la 100 de ani de funcționare continuă a Senatului României?

În fine, a treia poveste, a treia sărbătoare, „100 de ani de misoginism politic în Senatul României”.

Timp de 54 de ani a operat interdicția totală a dreptului femeilor de a vota sau a fi votate, asta de la 1864 până în 1918. Cu anii din intervalele 1918–1946, respectiv 1990–2008 se împlinesc exact 100 de ani de când femeile au fost nereprezentate sau subreprezentate în Senatul României, de cele mai multe ori, sub 10%. Mai grav este faptul că, de un secol și ceva, nicio femeie nu a ocupat funcția de președinte al Senatului României.

Și iată că președintele Partidului Național Liberal, pe atunci domnul Tăriceanu, ce deținea un control puternic în anul 2008, când se împlineau cei 100 de ani de misoginism politic, nu a mai dovedit dragostea de nestăvilit și pentru femeile din politică. De! Și așa se scrie istoria Senatului României.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

După momentul vesel...

Fiecare instituție are nevoie de o persoană care să recite momentul vesel.

Am să-l invit la tribună pe domnul Markó Béla, liderul Grupului parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare din România.

## **Domnul Markó Béla:**

Domnule președinte, Domnilor președinți, Domnule prim-ministru, Alteța Voastră Regală, Preafericite Patriarh, Preasfințite Arhiepiscop,

Doamnelor și domnilor foști și actuali colegi,

Văzând programul ședinței solemne de astăzi, mi-am dat seama că, până ce îmi va veni rândul, probabil nu voi mai putea spune noutăți importante privind trecutul sau viitorul parlamentarismului din România.

În cel mai bun caz, deoarece fac parte dintre puținii din sală care au fost prezenți la prima întrunire a Senatului din 1990 și, după aceea, timp de 24 de ani, am putut urmări fără întrerupere activitatea acestei Camere, aș putea evoca momente anecdotice, dar care demonstrează foarte bine de unde am plecat.

Prima întrunire a fost, de fapt, a doua încercare, fiindcă au venit minerii în București, iar noi am plecat în mare grabă acasă, să ne întoarcem peste câteva zile.

Dar și a doua oară deschiderea festivă a întârziat aproape o jumătate de oră din cauza absenței celui de al doilea grup ca mărime al opoziției, liberalii de atunci, care s-au blocat cu toții în lift și...

...și a trebuit să așteptăm până ce au fost scoși de acolo.

La vremea respectivă, pe lângă partea guvernamentală, o majoritate covârșitoare și sufocantă a Frontului Salvării Naționale, UDMR a avut cel mai mare grup din opoziție, 12 senatori, și abia după noi au venit liberalii cu 10 senatori.

Față de situația de atunci, s-au schimbat multe lucruri. Bineînțeles, astăzi, totuși avem un real pluralism politic în Parlament, cu toate că, în continuare, unele formațiuni politice își caută locul și rostul pe eșichierul politic.

Dar, dincolo de momentele cu haz sau necaz ale Senatului, ceea ce aș vrea să subliniez este, în mod evident, o decizie majoră, istorică a maghiarilor din România în perioada postrevoluționară, decizie care, după părerea mea, a influențat în mod ireversibil soarta României de astăzi, a contribuit la integrarea țării în structurile euroatlantice și europene, cum spuneam la vremea respectivă, deci în NATO și în Uniunea Europeană, și a impus un anumit tip de colaborare interetnică, contestat de unii în continuare, dar susținut de majoritatea românilor și maghiarilor.

Într-o perioadă zbuciumată, cu multe contradicții sau ezitări, în condițiile unor porniri ultranaționaliste, șovine și xenofobe, având și experiența conflictului interetnic din Târgu-Mureș, soldat cu morți și răniți, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, deci comunitatea maghiară din țara noastră a decis să pornească pe calea dialogului și să încerce crearea unui cadru legislativ și instituțional al conviețuirii diferitelor limbi și culturi prin mijloace parlamentare.

Chiar și astăzi, când ne îngrijorează situația din Ucraina și incapacitatea Europei de a da soluții viabile pe problema relațiilor interetnice, mă gândesc de foarte multe ori la importanța alegerii de atunci: dialogul în locul confruntării, Parlamentul în locul străzii. Mai ales că, astfel, în pofida tuturor nemulțumirilor și neîmplinirilor, am reușit, într-adevăr, să schimbăm natura acestor relații.

Ceea ce, la începutul acestui drum, era de neconceput, fie că vorbim de învățământul în limba maternă, de utilizarea limbii materne în viața publică, de puterea decizională a administrațiilor locale alese, astăzi funcționează. Chiar dacă unii încearcă în continuare să strângă capital electoral printr-o retorică antimaghiară sau alții sunt gata, prin fel de fel de inițiative legislative trăsnite, să anuleze ce am realizat până în prezent, nu cred că avem de ales: trebuie să mergem mai departe, în direcția propusă acum 24 de ani.

Pentru a continua acest drum, este nevoie de responsabilitate și, câteodată, de curaj din partea parlamentarilor. În general, făcând abstracție de la problema națională, nu ar trebui să acceptăm ca Parlamentul, pe zi ce trece, să piardă din prestigiul său. Într-o democrație reală, forul legislativ trebuie să fie instituția cea mai importantă,

dar acest lucru depinde și de noi, dacă vom fi capabili sau nu să adoptăm o lege electorală care să asigure calitatea și proporționalitatea reprezentării societății în Parlament și dacă, prin modificarea Constituției, vom putea crea un bicameralism real, unde Senatul să aibă alte atribuții decât Camera Deputaților, fiind reprezentantul comunităților locale.

În încheiere, doamnelor și domnilor, permiteți-mi să vă amintesc din nou de întâmplarea cu care am început. Indiferent cine este la guvernare, noi sau alții, opoziția zilelor noastre nu mai încape într-un lift, și este bine așa. De altfel, trebuie să vă spun că Senatul din 1990 se afla în clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român, iar pe ușa de oțel a ascensorului se vedeau – încă mult timp – urmele de gloanțe din 22 decembrie 1989. Astăzi, totuși, putem spera că cel puțin butoanele de urcare sau coborâre ale liftului răspund la comanda noastră.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Am să-mi permit să fac o remarcă neprotocolară la una din afirmațiile domnului președinte Markó Béla și să-i explic de ce s-a oprit liftul atunci. E adevărat că erau puțini, dar, ca să parafrazez un înaintaș liberal, erau „grei”.

Am să-l invit, în încheiere, la tribună pe domnul Dumitru Pelican, liderul Grupului parlamentar al Partidului Conservator.

## **Domnul Dumitru Pelican:**

Mulțumesc, domnule președinte al Senatului. Domnilor președinți, anteriori, de țară, Alteța Voastră Regală, Domnule prim-ministru, Domnilor colegi, Onorată asistență,

Când ești în situația de a adresa aceste cuvinte la un final de audiență de trei ore, nu poți decât să ai bucuria că ai fost martor la un astfel de moment. Este o onoare pentru mine să particip astăzi la acest moment solemn: 150 de ani de constituire a Senatului, Camera superioară a Parlamentului.

S-au spus multe, s-a spus, evident, în sinteză, cam tot ceea ce trebuia spus despre ceea ce a însemnat Parlamentul și, nu în ultimul rând, Senatul.

Îmi aduc aminte, gazetar fiind pe atunci, că, în 1990, foarte mulți priveau și încercau să învețe despre ce se cheamă autentica democrație, despre ceea ce însemnau primii pași spre democrație – în mai 1990, acele alegeri democratice.

Am învățat cu toții, dar nu ușor, pașii grei ai democrației, iar acum, sincer, cred că trebuie să consolidăm această instituție numită Parlament, această instituție încărcată de istorie, Senat, celula de bază a democrației, și să avem dezbateri, poate cât mai degrabă, cu privire la rolul Senatului. Da, este tradiție pentru bicameralism și cred, și sunt convins că românii își vor dori un Parlament bicameral. Mă simt, încă o dată, onorat de acest moment solemn!

Vreau ca, în numele Partidului Conservator și în numele meu, să vă doresc sănătate și să vă adresez sincer „La mulți ani!”, pentru că un astfel de moment nu ai privilegiul mereu să-l vezi, să-l trăiești și să fii prezent.

La mulți ani!

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

## Excelențele Voastre,

## Distinși invitați,

Stimați colegi,

Trecem la ultima parte a ședinței noastre aniversare, și anume decernarea plachetelor aniversare.

Vă rog să-mi permiteți ca, în acest cadru festiv, să înmânez plachetele aniversare înaltelor personalități care au avut amabilitatea astăzi să ne onoreze cu prezența în cadrul ședinței noastre solemne.

Țin să menționez că aceste plachete aniversare vor fi înmânate – au fost deja, cred – tuturor participanților la ședința solemnă.

## Așadar:

Îl invit pe domnul prim-ministru, Victor Ponta,

Îl invit pe domnul Ion Iliescu,

Îl invit pe domnul Emil Constantinescu, cei doi foști președinți ai României,

O invit pe Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Margareta,

Îl invit pe Preafericitul Patriarh Daniel,

Îl invit pe Înaltpreasfințitul Mitropolit Ioan Robu,

Îl invit pe domnul Ionel Valentin Vlad, președintele Academiei Române,

Îi invit pe foștii președinți ai Senatului, domnul Oliviu Gherman, domnul Petre Roman, domnul Mircea IonescuQuintus, domnul Nicolae Văcăroiu, domnul Mircea Geoană, domnul Vasile Blaga și domnul Crin Antonescu,

Îl invit pe avocatul poporului, domnul Victor Ciorbea,

Îl invit pe domnul viceprim-ministru, Gabriel Oprea, Îl invit pe domnul ministru al apărării, Mircea Dușa,

Să fie amabili să vină la înmânarea plachetelor.

Iar, după aceea, vă invit pe toți cei care sunteți aici la o cupă de șampanie în Salonul oficial.

Declar închisă ședința aniversară a Senatului și, așa cum vă spuneam, vă rog să poftiți la Salonul oficial pentru o cupă de șampanie.

## _Ședința s-a încheiat la ora 13.20._

„Monitorul Oficial” R.A., Str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București; C.I.F. RO427282, IBAN: RO55RNCB0082006711100001 Banca Comercială Română — S.A. — Sucursala „Unirea” București și IBAN: RO12TREZ7005069XXX000531 Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București (alocat numai persoanelor juridice bugetare)

Tel. 021.318.51.29/150, fax 021.318.51.15, e-mail: marketing@ramo.ro, internet: www.monitoruloficial.ro Adresa pentru publicitate: Centrul pentru relații cu publicul, București, șos. Panduri nr. 1, bloc P33, parter, sectorul 5, tel. 021.401.00.70, fax 021.401.00.71 și 021.401.00.72 Tiparul: „Monitorul Oficial” R.A.

&JUYDGY|812710]

**ISSN** 1220–4870

**Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 74/24.VI.2014 conține 20 de pagini.**

Prețul: 50,00 lei