Stimaþi colegi, aº dori sã vã reþin atenþia în cele ce urmeazã cu câteva comentarii legate, îndeosebi, de soluþiile pe care le avanseazã raportul de mediere la Legea sindicatelor, dar ºi asupra unor chestiuni de ordin mai general, cu privire la sistemul nostru politic ºi la valorile pe care el le promoveazã.
În ceea ce priveºte legea sindicatelor, raportul de mediere supus dezbaterii ºi aprobãrii Senatului dã în mod cu totul surprinzãtor câmp liber de manifestare directã în politicã sindicatelor ºi, în mod subsecvent, permite demnitarilor sã fie, în acelaºi timp, ºi conducãtori ai organizaþiilor sindicale.
Spun ”surprinzãtorÒ pentru cã aceste hotãrâri ale comisiei de mediere cu privire la textele în divergenþã ale Legii sindicatelor vin în contradicþie flagrantã, în primul rând, cu o tradiþie ce consacrã organizaþiile sindicale încã din 1872, de la Asociaþia Generalã a Lucrãtorilor din România, ca organizaþii profesionale.
În al doilea rând, ele contravin unor prevederi legale exprese care, de la Legea asupra sindicatelor profesionale, adoptatã la 26 mai 1921 ºi pânã astãzi, definesc organizaþiile sindicale ca organizaþii profesionale ale salariaþilor.
Tot ce a urmat de atunci încoace ca reglementare legalã în materie, inclusiv Legea nr.54/1991 a sindicatelor Ñ încã în vigoare Ñ Constituþia din 1991, aºadar legislaþia naþionalã, pe de o parte, dar ºi legislaþia Uniunii Europene, Convenþiile Organizaþiei Internaþionale a Muncii, practica europeanã ºi mondialã, pe de altã parte, învedereazã faptul cã sindicatele sunt organizaþii profesionale ale lucrãtorilor, organizaþii fãrã caracter politic.
S-a încercat în aceste zile sã se sugereze cã soluþia propusã în cadrul raportului de mediere este rezultatul unui compromis politic ce ar facilita semnarea unui nou acord de pace socialã în România pentru anul 2003 ºi, eventual, pentru perioada urmãtoare.
În primul rând, nu cred într-un asemenea compromis fãcut în dispreþul Constituþiei ºi legilor þãrii, a practicii ºi legislaþiei din þãrile Uniunii Europene ºi a Convenþiilor Organizaþiei Internaþionale a Muncii.
Sigur, a face politicã înseamnã a face compromisuri. Chiar una dintre definiþiile cunoscute ale politicii este aceea de ”artã a compromisuluiÒ. Important este însã pânã unde mergem cu compromisul, pentru a nu risca sã ne compromitem noi înºine ca persoane, ca partide politice, ca sindicate, ca þarã, chiar.
ªtim cu toþi Ð ºi nu numai de la Fukuyama încoace Ð cã încrederea socialã este cel mai important capital al unui stat. Legitimitatea ºi, pânã la urmã, puterea noastrã ca oameni politici, ca partide, ca organizaþii sindicale, ca stat chiar vine tocmai de la încrederea pe care cetãþenii ne-o acordã. A submina aceastã încredere ºi, mai mult, a crea cu bunã ºtiinþã confuzii ce vizeazã însãºi esenþa, principiile ºi regulile jocului democratic dintr-o þarã nu pot face obiectul unui compromis fãrã a-i compromite iremediabil pe autorii acestuia, fie ei partide politice sau centrale sindicale, fie reprezentanþi ai acestora.
Aºadar, nu cred sub nici o formã într-un asemenea compromis ºi, demontând din capul locului o asemenea aserþiune, ce rãmâne de fapt?
Rãmâne în opinia mea o realitate ce cu greu poate fi contestatã, ºi anume faptul cã sindicatele nu s-au rezumat în România acestor 13 ani de tranziþie la apãrarea ºi promovarea intereselor profesionale, economice, sociale ºi culturale ale membrilor lor, deci nu s-au rezumat la menirea lor legalã ºi fireascã, ci au fãcut, în multe cazuri, în mod direct ºi fãrã echivoc, politicã, revendicãri politice ºi chiar obiective politice, atât în programele lor de acþiune, cât ºi în protestele pe care le-au desfãºurat.
Acest lucru, stimaþi colegi, a fost posibil în lipsa unor prevederi legale clare ºi, mai ales, a unor sancþiuni pe mãsurã, pe fondul pasivitãþii ºi lipsei de reacþie a tuturor celorlalþi actori politici din societate, dar ºi din cauza confuziilor mari ce au caracterizat tranziþia spre o societate democraticã în România.
Recunosc, este însã din ce în ce mai greu de delimitat pânã unde merge dreptul sindicatelor în a apãra interesele salariaþilor, ale lucrãtorilor, ºi unde începe dreptul partidelor politice în a promova valorile ºi interesele membrilor lor. Cu alte cuvinte, este greu de apreciat pânã unde este luptã sindicalã ºi unde începe lupta politicã. Or, noi tocmai asta suntem chemaþi sã dezbatem ºi sã hotãrâm azi, aici, stimaþi colegi.
Dãm sau nu câmp liber de manifestare directã Ñ repet, directã! Ñ în politicã sindicatelor, cu toate consecinþele ce decurg dintr-o asemenea decizie, sau, dimpotrivã, luãm mãsurile legale ce se impun pentru ca acest lucru sã nu se întâmple? Aceasta pare sã fie întrebarea noastrã ºi dilema noastrã.
Cred cã este momentul sã lãmurim aceste lucruri, astfel încât sã ne fie limpede rolul fiecãruia ºi menirea fiecãruia într-o democraþie, mijloacele pe care le are la îndemânã fiecare pentru atingerea obiectivelor sale, dar ºi limitele acestora, ºi mai ales responsabilitãþile ce ne revin fiecãruia.
Din aceastã perspectivã, construcþia unei societãþi democratice este fãrã îndoialã o operã colectivã în care atât statul, cât ºi partidele politice, sindicatele, patronatele, societatea civilã ºi chiar cetãþenii obiºnuiþi au atribuþii, competenþe ºi responsabilitãþi specifice.
Pentru ca aceastã operã sã aibã coerenþã ºi sã fie eficientã, construcþia respectivã trebuie sã fie gestionatã pe baza unor principii ºi reguli clare ºi transparente, menite sã evite suprapunerile de competenþe ºi responsabilitãþi ce conduc nu numai la ineficienþa întregului, dar
ºi la confuzii, suspiciune, corupþie ºi, în special, la neîncrederea cetãþenilor în virtuþile unei societãþi democratice, dar ºi în aleºii lor.
Cã este aºa ne-o demonstreazã chiar principiul tripartitismului, principiu cu vocaþie universalã, instituit de Organizaþia Internaþionalã a Muncii, încã din 1919, ºi asimilat de realitatea socialã din þara noastrã dupã 1990 ºi care, în esenþã, atribuie statului, sindicatelor ºi patronatelor competenþe ºi responsabilitãþi diferite tocmai în ideea eficientizãrii democraþiei sociale din România. Aceste competenþe ºi responsabilitãþi nu sunt ºi nu trebuie sã fie subiective. Nu sunt ºi nu trebuie sã fie aleatorii, ci, dimpotrivã, ele trebuie fundamentate pe principii ºi valori unanim acceptate, pe norme ºi standarde internaþionale comune, împãrtãºite de fiecare actor la nivel naþional, dar ºi internaþional, dându-se în acest fel substanþa concretã, comunã unei construcþii democratice naþionale, integrate într-un sistem internaþional democratic.
Nu degeaba conceptul de bunã guvernare, în sensul de guvernare eficientã pusã în slujba cetãþenilor, are ca principale reguli transparenþa, participarea, dar ºi responsabilitatea, respectiv capacitatea de a da socotealã celor ce te-au învestit cu încrederea lor.
Toate acestea trebuie sã fie în mult mai mare mãsurã ºi valorile noastre, nu numai la nivel declarativ, ci ºi la nivelul acþiunii practice de zi cu zi în opera de fãurire a acestei mari construcþii, societatea democraticã româneascã.
Toate aceste valori trebuie sã caracterizeze comportamentul ºi acþiunea noastrã, fie cã suntem partide politice, sindicate, patronate sau societate civilã. Fiecare are menirea lui, competenþele ºi responsabilitãþile lui, care nu trebuie sã se interfereze cu ale celorlalþi, tocmai pentru ca întregul Ñ respectiv democraþia din România Ñ sã corespundã speranþelor ºi încrederii cetãþenilor ei.
Cunoscând toate aceste lucruri ºi aplicându-le la subiectul nostru, aº dori sã închei, trecând în revistã consecinþele adoptãrii soluþiilor propuse de raportul de mediere.
În primul rând, România ar alege sã fie din nou o democraþie sui-generis, dând acces legal sindicatelor de a face în mod direct politicã, substituindu-se sau suprapunându-se în acest fel partidelor politice, în dispreþul normelor ºi practicii interne ºi internaþionale.
În al doilea rând, România ar reveni la situaþia de dinainte de 1990, politizând unitãþile economice, administraþia centralã ºi localã, prin intermediul organizaþiilor sindicale ce ar acþiona ca partide politice.
În al treilea rând, încercãrile de pânã acum de a raþionaliza ºi eficientiza sistemul politic românesc, prin instituirea pragului de 5% pentru intrarea în Parlament ºi majorarea numãrului de persoane necesare pentru înfiinþarea unui partid politic, ar fi subminate din interior prin apariþia unui numãr mare de federaþii ºi confederaþii sindicale, care ar acþiona, _de facto,_ ca partide politice.
În al patrulea rând, consecinþele negative nu ar viza numai partidele politice, ci, în egalã mãsurã, vor conduce ºi la subminarea credibilitãþii sindicatelor în faþa masei de salariaþi.
În al cincilea rând, precedentul creat ar conduce la aceleaºi cereri din partea organizaþiilor patronale, legea lor de organizare ºi funcþionare fiind construitã în oglindã cu cea a organizaþiilor sindicale, patronatele fiind ºi ele, în acest moment, organizaþii profesionale fãrã caracter politic. Dar mâine?
Desigur, acestea sunt chestiunile de fond pe care am încercat sã vi le supun atenþiei ºi judecãþii.
In ceea ce priveºte posibilitatea ca demnitarii sã fie, în acelaºi timp, ºi conducãtori ai organizaþiilor sindicale, imaginaþi-vã doar ipoteza în care un ministru, un secretar de stat sau un prefect, care este, în acelaºi timp, ºi conducãtor de federaþie sindicalã, ar fi nevoit sã participe la negocieri cu propria organizaþie sindicalã.
Iatã raþiunile pentru care legislaþia europeanã ºi convenþiile Organizaþiei Internaþionale a Muncii consacrã aceastã incompatibilitate evidentã.
## Stimaþi colegi,
A merge pe soluþiile propuse de raportul de mediere ar însemna, în opinia mea, sã facem cu toþii o mare greºealã politicã, ar însemna ca Parlamentul României sã dea o loviturã extrem de durã construcþiei procesului democratic din þarã ºi chiar procesului de integrare în structurile europene, ar însemna sã producem mari confuzii ºi o neîncredere generalã în ceea ce priveºte voinþa ºi capacitatea noastrã de dezvoltare a democraþiei, ar însemna sã generãm suspiciuni partenerilor noºtri externi în privinþa adevãratelor valori ce dau substanþã acþiunilor ºi comportamentului nostru.
Nu mã îndoiesc cã votul dumneavoastrã va consacra voinþa noastrã, a tuturor, de a rãspunde speranþelor ºi încrederii populaþiei.
Vã mulþumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.