Dumitru Manea

## **Domnul Dumitru Manea:**

Mulțumesc, domnule președinte, și mulțumesc și pentru acest moment de reculegere.

Suntem, de fapt, în intervalul dintre două momente la fel de triste din istoria, cultura și spiritualitatea noastră. Data de 15 iunie 1889 – data morții celui mai mare poet român, „omul deplin al culturii române”, cum îl numea Constantin Noica, și data de 28 iunie 1883 – ziua în care Eminescu a fost scos cu forța din viața publică și băgat în cămașa de forță. A fost ziua

în care, de fapt, presa a fost arestată. Și, ca o ironie a destinului, în ultimul articol, apărut chiar atunci, pe 28 iunie 1883, Eminescu vorbea despre libertatea presei și a jurnalistului.

La acestea aș adăuga doar cuvintele, mai importante decât ale mele, ale lui Emil Cioran din „Schimbarea la față a României”, Emil Cioran, cel mai strălucit denigrator al neamului său – și tocmai pentru aceasta cuvintele lui capătă o greutate în plus, pentru că, în fața lui Eminescu, n-a putut decât să se închine și să se încline: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Niciunul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toții, o excepție inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care și Buddha ar fi fost gelos? Fără Eminescu, am fi știut că nu putem fi decât esențial mediocri, că nu există ieșire din noi înșine și ne-am fi adaptat perfect condiției noastre minore. Suntem prea obligați față de geniul lui și față de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.” (Emil Cioran – „Schimbarea la față a României”). Vă mulțumesc.