Dumitru Mihalescul

## **Domnul Dumitru Mihalescul:**

„Încet și sigur dispare ceea ce ne definește ca națiune” Creșterea economică, dezvoltarea economică, emanciparea socială, urbanizarea și modernizarea sunt și trebuie să fie obiectivele oricărui guvern, ale oricărei autorități publice, ale oricărei națiuni contemporane, inclusiv ale românilor. Aceste obiective generoase, care ne duc pe toți către o viață mai bună, nu exclud însă și nici nu presupun negarea trecutului, ștergerea cu buretele a istoriei înaintașilor noștri și nici aruncarea în uitare a rădăcinilor noastre ca neam, a tradițiilor, obiceiurilor și folclorului strămoșești.

Din păcate, ultimii douăzeci și șapte de ani care au trecut peste România democratică, pe lângă evoluțiile economice și sociale favorabile, ne-au adus și o revoluție a modernizării, care, prin pasivitatea totală a autorităților, a călcat în picioare, practic, tot ceea ce ne definește ca popor. Nu cred că sunt singurul care constată faptul că doina românească nu mai stârnește emoții pentru prea mulți români, că arhitectura valahă sau moldovenească nu mai este de actualitate, că bijuterii arhitectonice demne de patrimoniul UNESCO sunt puse la pământ, pentru a fi înlocuite de construcții metalice cu un gust estetic îndoielnic, că bucătăria tradițională a fost înlocuită de fast-food, că inul din cămășile românești este dat pe plasticul fabricilor din Asia cu etichete de marcă, că tot ce vine din exterior este, chipurile, mai bun decât ceea ce facem noi sau ceea ce ne-au învățat strămoșii să facem.

Nu înțelegeți greșit, nu mă opun modernizării! Și dacă aș vrea, nu aș putea! Oare cine ar putea? Oare cine ar îndrăzni? Ceea ce vreau să spun, lucrul asupra căruia atrag atenția, este că nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de mirajul creșterii economice, al exploziei industriilor și să ignorăm cu totul ceea ce ne definește pe noi ca români. În Bucovina, slavă lui Dumnezeu, încă mai avem părți importante din patrimoniul nostru cultural încă în picioare, încă vii, care transmit peste secole o istorie grea a acestui popor! Nu mă refer doar la salba minunată de mânăstiri bucovinene, care a uimit o lume întreagă și care atrage anual sute de mii de turiști din Japonia și până în Statele Unite. Acestea sunt salvate. În majoritatea lor sunt parte a patrimoniului mondial și beneficiază de un statut aparte. Cetățile lui Ștefan sunt, de asemenea, mândria noastră, însemnul nostru că de sabia moldovenească s-au împiedicat imperii mari în cuceririle lor. Și acestea au fost reabilitate și deschise circuitului turistic, iar an de an sunt o pagină vie din istoria elevilor români.

Cu toate acestea, sunt părți importante din România care dispar, care mor zi de zi. Mă refer, în principal, la satul românesc, acela tradițional, care se macină an de an, cu fiecare tânăr care pleacă la muncă în străinătate și nu se mai întoarce, cu fiecare bătrân care se stinge și ia cu el și o parte din zestrea noastră națională, o parte din tradițiile și obiceiurile noastre. Vorbesc despre satele noastre de poveste, cele despre care v-au spus mai multe Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Mihai Eminescu și mulți alții. Sunt satele în care meșterii lemnului făceau minuni, dar care, astăzi, nu mai au cui să transmită, nu mai au pe cine să învețe meserie. Sunt satele în care țesutul inului și al cânepei, vopsitul lânii și artizanatul popular aproape că au dispărut. Mulțumim lui Dumnezeu și lui Dimitrie Gusti că au reușit să salveze, în Muzeul Satului de la București, o parte din istoria noastră, însă știm cu toții că nu-i suficient. Oare acest lucru chiar nu preocupă pe nimeni?