Florin Iordache

**:**

Bună ziua, domnule președinte de ședință! Stimați colegi,

Astăzi avem pe ordinea de zi un proiect de lege cu o tematică grea, despre care eu, personal, aș fi vrut și cred că ar fi fost bine să nu discutăm acum.

Expunerea de motive și intervențiile colegilor de până acum m-au convins că o dezbatere rațională despre acest subiect, care, sentimental, ne așază pe poziții diferite, diametral opuse, nu este posibilă.

Ceea ce în trecut, cu un secol în urmă, pentru națiunea română a fost o bucurie imensă – și pot să înțeleg acest aspect –, pentru națiunea maghiară și pentru maghiarii din România a fost o pierdere uriașă și o tristețe imensă. Această stare de fapt nici unii, nici alții nu o mai pot schimba prin astfel de dezbateri și votând acest proiect de lege. Trecutul este și va rămâne în urma noastră. Desigur, cunosc și eu acea vorbă care spune că nimic nu este mai incert decât trecutul și cu trecutul se poate manipula la nesfârșit viitorul. Și totuși am convingerea că în această instituție, în Parlamentul României, ar fi mult mai util, mult mai pragmatic, mai aproape de adevărul de azi și de mâine, dacă am căuta și am găsi lucruri care ne apropie, și nu subiecte care ne despart.* Astfel de lucruri se regăsesc în prezent și în viitor și mai puțin în trecut.

De la tribuna Parlamentului ar trebui să cultivăm și să construim politica speranței, ar trebui să ne preocupe viitorul, perspectiva timpului, care poate fi modelat de noi, care va asigura pentru fiecare cetățean speranța că ziua de mâine, în toate aspectele ei, va fi mai bună decât ziua de ieri.

Prin acest proiect de lege nu veți schimba nimic în ceea ce privește trecutul, modul de înțelegere a timpului trecut, dar nici nu veți nutri speranța că viitorul apropiat sau mai îndepărtat va fi altfel, mai bun, mai sigur, cu mai puține incertitudini decât ziua de ieri.

Pe de altă parte,