Frunda György

## **Domnul Frunda György:**

## Distinși invitați,

## Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor senatori,

Guvernul României, prin Hotărârea Guvernului nr. 672 din 2004, a decis ca ziua de 9 octombrie să fie declarată Zi Națională de Comemorare a Holocaustului în România, în memoria tragicelor evenimente care s-au abătut în anii ’40 asupra populației evreiești din țara noastră.

În asumarea acestei decizii politice un rol deloc neglijabil l-a avut presiunea externă, care s-a datorat atitudinii permisive față de conținutul antisemit al câtorva publicații românești de după 1990, care erau purtătoare de cuvânt ale unor partide politice. Luarea deciziei a fost finalul unor dezbateri în care s-au implicat, după 1990, politicieni, partide politice, istorici, asociații neguvernamentale, cetățeni din cele mai diferite medii sociale, încercând să răspundă la întrebarea fundamentală: a fost Holocaust în România? Și răspunsul este: da, a fost.

Și totuși, răspunsul a fost greu de dat, pentru că pune într-o nouă lumină, adevărată, sinceră, un moment al istoriei românești când principiile morale creștine europene au fost refuzate de regimul totalitar al lui Antonescu. Pentru a evita repetarea tragediilor din anii ’40, cei de azi mai trebuie să răspundă la o întrebare: când? Când a început totul? Și cred că cel mai bun răspuns l-a dat președintele Tribunalului de la Nürnberg, imediat după Al Doilea Război Mondial, și a spus: „Când am făcut primul compromis cu răul”. Nu cred că există răspuns mai bun, pentru că nu ai voie să faci compromis cu răul.

Faptele au existat, ele sunt evidente, dovedite și consemnate în arhive solide, din păcate prea puține arhive românești.

Dacă astăzi autoritățile de stat, partidele politice, oamenii politici sau simplii cetățeni tăgăduiesc Holocaustul, ei singuri se autoexclud din ceea ce numim lumea civilizată.

„Somnul rațiunii naște monștri!” – spunea Goya în 1826. „Somnul națiunii naște monștri” – avertiza, încă în 1927, Julien Benda.

Fără să fi învățat din trecutul tumultuos, în plin secol XX lichidarea ființelor omenești pe criterii rasiale sau religioase a îmbrăcat formele absurdului. Faptele sunt fapte, ele nu pot fi negate, cu toate că s-a încercat acest lucru în numele interesului național și al patriotismului.

În marile biblioteci ale lumii, în muzeele destinate memoriei vii a secolului trecut se păstrează nume, obiecte, abajururi din piele umană, proiectele camerelor de gazare și ale crematoriilor, procesele-verbale întocmite de conștiincioșii funcționari ai crimei.

Au murit sute de mii de copii – copii ca ai dumneavoastră, ca ai noștri –, sute de mii de femei, de mame, de neveste, de iubite, bătrâni din stânga și dreapta Carpaților, doar pentru că au fost evrei. O comunitate vizibilă, cu rol academic, științific, economic, social, pentru care trebuie să-i mulțumim, i-a deranjat însă pe conducătorii fasciști ai vremii. Indezirabilii au fost trecuți la minorități: minorități etnice, dacă nu etnice, religioase, dacă nu religioase, sexuale.