Stenogramă plen

În continuare, vă rog să-mi permiteți să-l invit la microfon pe domnul deputat Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România.

Vă rog, domnule președinte.

## **Domnul Aurel Vainer** _– președintele Federației Comunităților Evreiești din România_ **:**

Domnule președinte de ședință,

Stimați colegi parlamentari, senatori,

Îmi permit să vă spun colegi că suntem sub aceeași cupolă a Parlamentului României. Ieri am avut ședință comună în plen, le avem frecvent, așa că mă simt ca acasă și la dumneavoastră.

Stimați invitați,

Stimați reprezentanți ai populației din diferite straturi sociale, care au dorit să participe la reuniunea dumneavoastră, a Senatului României, care cinstește memoria celor pieriți în Holocaustul din România,

Îngăduiți-mi, fără a vorbi mult, să prezint, într-o viziune de sinteză, ce s-a întâmplat.

Acum 71 de ani începea o etapă majoră, aproape finală, a Holocaustului din România, patronat, ordonat, guvernat de regimul mareșalului Antonescu.

Este drept, Holocaustul a început atunci, prin deportările în Transnistria, dar el are o istorie anterioară. Încă din anul 1940 a început o legislație antievreiască, discriminatorie, care a progresat constant în discriminare, ca să ajungă la acest moment, al deportărilor în Transnistria, este drept, numai ale populației din Bucovina, rămasă la România după actul de rapt al Pactului Ribbentrop-Molotov.

De asemenea, au fost duși în Transnistria și evreii din județul Dorohoi, care nu avea nimic din Bucovina. Ei sunt dintr-un județ al Moldovei de Nord, dar au fost duși și ei în Transnistria.

Ce-a fost acolo veți mai auzi poate aici și ați auzit din multe, multe locuri, dar a fost suferință umană la cotele cele mai înalte – de suferință, bineînțeles. Suferință, suferință, suferință... Durere pentru cei care au rămas în viață.

Eu îmi amintesc de un coleg al meu de la Institutul Național de Statistică, un inginer agronom, format în anii

noștri, în anii dinainte, și a rămas singurul din familie. Au supraviețuit el și un frățior, care, până la urmă, și-a dat și el duhul acolo, iar el a venit singur pe lume înapoi în România. A trăit și a muncit în România, aducându-și contribuții la diverse dezvoltări, economice, sociale, din agricultură mai cu seamă.

Deci Transnistria este locul de pierzanie, dar pierzanie nu dorită de cineva, ci dictată, pentru simplul motiv de a te fi născut evreu și de a trăi în anumite teritorii pentru care s-a luat această decizie.

De fapt, începerea deportărilor a avut totuși și niște evenimente, incidente, manifestări prealabile foarte grave. A fost Pogromul de la Dorohoi, din septembrie 1940, atunci când s-au retras trupele române din Herța, foarte aproape de Dorohoi. După aceea a urmat Pogromul de la București, în ianuarie 1941 – 122 de victime în timpul rebeliunii legionare –, și a urmat groaznicul Pogrom de la Iași, din iunie 1941, unde au murit între 13.000 și 15.000 de evrei, unii împușcați în Iași, alții care au luat calea morții prin celebrele – poate ați auzit și dumneavoastră – „trenuri ale morții”, din care au scăpat cu viață foarte puțini.

Recent, în jurul Iașiului, în pădurea Vulturi, s-a descoperit, datorită cercetărilor efectuate de un cercetător român neaoș, Cioflâncă se numește – a condus echipa împreună cu Institutul „Wiesel” –, s-a descoperit o groapă comună unde erau cadavrele, dacă-mi amintesc bine, a 57 de persoane, printre care – am fost și am văzut cu ochii mei, sigur, groapa dezgropată – am văzut o femeie cu un prunc – un copil, nu prunc, poate că e exagerat – la gâtul ei, împușcați, omorâți și trântiți în acea groapă comună.

Au urmat după aceea, cum vă spuneam, deportarea și multe altele, dar ceea ce este esențial de reținut – Holocaustul nu este numai glonțul, nu este numai ștreangul, nu este numai uciderea prin cele mai variate metode, ci a fost un ansamblu de măsuri de discriminare până la scoaterea totală din societate a evreilor.

Aș aminti doar un fapt care se uită, dar care este foarte important: procesul de românizare, început încă din anul 1940.

Îmi amintesc, eram copil de opt ani – eu m-am născut și am trăit în Ștefănești de Botoșani, pe malul Prutului –, într-o dimineață, un minicomando, am spune astăzi, format din trei persoane, din care două cu uniforme legionare și cu diagonală, ne-a luat tot ce a avut familia noastră ca proprietăți în mediul rural. Prima fază de românizare a fost mediul rural.

Nu vă spun alte elemente de trăire în Holocaust, personal, de către mine, și mă vedeți totuși, la 80 de ani, sunt un om așa cum mă vedeți, cu un trecut, cu o istorie, care a memorat totul, care n-a făcut din asta ultima decizie a lui, că nu mai avea nimic de făcut cu România. Dimpotrivă, ani și ani trăim aici, muncim și ne aducem contribuția, fără a uita sacrificiile imense care au fost atunci, pentru acest simplu motiv de a fi evreu, de a te fi născut evreu.

Fără a prelungi, apreciez din nou curajul conducerii României din anul 2004, care a luat decizia de a crea Comisia „Wiesel” pentru cercetarea Holocaustului.

S-au adus aceste date de sute de mii de morți, inclusiv din Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria în timpul regimului szálasist, unde 135.000 de evrei au fost luați și duși direct la lagărele morții din Germania și Polonia.

Bine, s-a terminat și această mare și foarte întunecată pagină din istoria evreilor și istoria României, scrisă însă nu cu cerneală neagră, ci cu sângele roșu al evreilor care au fost omorâți. Noi am reintrat la viață. Este drept, la terminarea războiului în România, a ieșit România cu un bilanț în care circa jumătate din populația evreiască de dinainte, 850.000, în 1940, înainte de schimbarea geografiei României, a rămas în viață. Am muncit în România mulți dintre noi, alții, pe rând, încet-încet, s-au orientat spre statul Israel, unde au adus și aduc contribuții valoroase.

Eu aș dori să spun – ca să mă apropii de sfârșit – că apreciez foarte mult franchețea cu care discutăm această tragedie din anii războiului. Am tras concluzii și trebuie să mulțumesc Parlamentului României, Guvernului României de atunci, care, în 2002, au adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 prin care se sancționează antisemitismul, xenofobia, rasismul, propagarea cultului personalităților care au adus daune păcii și umanității. Această ordonanță a devenit lege în 2006. S-a aplicat în foarte, foarte puține cazuri.

Și ceea ce e mai important – și cred că aici avem cu toții de lucrat – este, în primul rând, să perfecționăm această legislație a combaterii fenomenelor despre care spuneam, dar, în același timp, trebuie să inducem în populația României ideea că Holocaustul a fost o tragedie umană care n-are voie, în niciun caz, să se repete niciunde și nicicând.

Mă opresc aici, mulțumindu-vă că m-ați ascultat, cu asigurarea că mica populație evreiască din România de astăzi, în jur de câteva mii, față de 800.000, cum spuneam, este fidelă României în tot ce are ea bun, își aduce contribuția la construcția unei Românii noi, moderne, prospere, a unui stat de drept bine încadrat în obiectivele și în acțiunea Uniunii Europene și a statelor democratice din lume.

Vă mulțumesc foarte mult pentru atenție.

Mulțumesc, domnule președinte.

Îl invit în continuare la microfon pe directorul general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România, domnul Alexandru Florian. Vă rog, domnule director.

## **Domnul Alexandru Florian** _– directorul general_

_al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”_ **:**

## Domnule vicepreședinte al Senatului României, Doamnelor și domnilor senatori,

În urmă cu 71 de ani, la 9 octombrie 1941, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, conducătorul României de atunci, evreii din Bucovina de Nord, Bucovina de Sud, teritoriu ce aparținea vechiului regat, și din Basarabia au fost strânși într-un timp extrem de scurt și deportați în Transnistria. Cea mai mare parte dintre ei nu s-au mai întors. S-a murit de frig, de foame, de boală. Autoritățile române i-au abandonat în voia sorții, într-un teritoriu unde nu au găsit nimic prietenos.

Acum 70 de ani, în mai 1942, regimul Ion Antonescu a deportat în Transnistria, pe criterii rasiale, 25.000 de romi. 11.000 dintre ei nu s-au mai întors. 9.000 dintre aceștia erau copii, minori. După decenii de minimalizare sau de uitare a acestei perioade din istoria României, în 2004 președintele României de atunci, Ion Iliescu, și-a asumat raportul și concluziile finale ale raportului Comisiei „Wiesel”, prin care s-a recunoscut, pentru prima dată în istoria României, oficial de către statul român responsabilitatea Guvernului Ion Antonescu pentru Holocaustul din România.

A urmat o serie de schimbări instituționale deosebit de importante. Una dintre acestea este în anul 2005, când Guvernul României înființează Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, institut care are ca obiect de activitate cercetarea aprofundată a istoriei recente a României, perioada 1939–1944, și, în același timp, promovarea în spațiul public a memoriei victimelor Holocaustului, cei peste 300.000 de evrei români și ucraineni și 11.000 de romi care au fost exterminați în acea perioadă.

Permiteți-mi, pe scurt, pentru a cunoaște modul în care institutul, din 2005 și până astăzi, și-a asumat această responsabilitate, să vă descriu trei mari proiecte sau programe de activitate pe care le desfășurăm.

Avem un program educațional de formare continuă pentru profesorii de istorie din învățământul preuniversitar, prin care le împrospătăm sau, mai bine spus, le aducem cunoștințe despre Holocaustul din România, pentru că încă prea puțin se învață despre acesta, chiar și în sistemul universitar. Este un curs de formare continuă care este autorizat de Ministerul Educației și Cercetării din România și care conferă credite și este recunoscut de minister și de toți profesorii care îl absolvesc, îl parcurg.

Avem un program cultural intitulat „Cum a fost posibil Holocaustul în România?” pe care îl desfășurăm în parteneriat cu Muzeul Yad Vashem de la Ierusalim, din Israel, și cu sprijinul logistic al Federației Comunităților Evreiești din România, program prin care, de patru ani de zile, Institutul „Elie Wiesel” organizează tabere de creație pentru tineri artiști plastici din România pe tematica Holocaustului, după care aceștia pictează lucrări care intră în patrimoniul institutului nostru.

Ieri am avut vernisajul acestei expoziții, pentru ediția din 2012, la sediul nostru. Este o expoziție pe care o vom ține deschisă publicului timp de o lună de zile. Institutul este foarte aproape de Parlamentul României, pe Strada Vigilenței, din bulevardul Națiunile Unite. Vă invit, când aveți timp, să vizitați, să vizionați această expoziție.

Avem o preocupare deosebită pentru a promova memoria victimelor în spațiul public și o facem în două maniere: pe de o parte, susținem activități și evenimente în sensul de a arăta cele ce s-au petrecut în acea perioadă, pe de altă parte, pentru că încă în spațiul public românesc memoria sau istoria României este extrem de controversat reprezentată, Institutul „Elie Wiesel” combate manifestările de antisemitism, de negare a Holocaustului sau de rasism, precum și toate acele simboluri care se mai află încă astăzi pe clădiri, pe drumuri publice, în diverse instituții publice și care amintesc de mișcarea fascistă din România, mișcarea legionară.

Încercăm, prin mijloacele pe care le pune la dispoziție statul democratic, să restrângem cât mai mult din aceste simboluri care se află pe șoselele României, se află în diverse spații sau piețe publice ori în clădiri sau instituții publice ale statului care, uneori, găzduiesc manifestări ale unor asociații care astăzi se revendică de la mișcarea legionară.

În încheiere, vreau să vă asigur pe dumneavoastră și pe invitații dumneavoastră, evrei ai Federației Comunităților Evreiești din România sau evrei originari din România și care astăzi trăiesc în Israel, că, prin intermediul institutului, statul român este un factor activ în reconcilierea memoriilor și așază acolo unde îi este locul, în panteonul istoriei, memoria victimelor din perioada Holocaustului, evreii și romii.

Vă mulțumesc foarte mult.

Mulțumim, domnule director.

O invit la microfon pe doamna Arezoo Hersel, reprezentant al ambasadorului statului Israel la București.

## **Doamna Arezoo Hersel:**

## Vice President of the Senate,

Distinguished members of the Senate, Honored audience,

Today is a solemn day of commemoration for the six million innocent Jews, men, women and children who perished in the Holocaust – the Shoah – and for the hundreds of thousands of Romanian Jews who were stripped of their goods, their rights and their life. We also honor today those who survived, we pay tribute to those who saved them and reflect on the obligations bestowed upon us, the living.

The Holocaust has shocked the very foundations of modern civilization, but out of the ashes of the greatest evil committed by mankind, the State of Israel arose as the homeland of the Jewish people. And with its creation, Israel has committed itself to protect Jews around the world and to fight relentlessly against discrimination in all its forms.

The Holocaust represents a universal lesson, which resonates strong in our hearts even after 67 years. Anti-Semitism can still be felt in our modern days and, thus, we are faced with an obligation to the future: to identify, to combat, and to protest against racism, xenophobia and anti-Semitism, in order to guarantee that the Holocaust will never happen again. This is a battle fought by the State of Israel and by the entire Jewish nation. This should be a battle fought also by governments and citizens around the world.

Romania has made important steps in recognition of the Holocaust, highlighting the acknowledgment of responsibility of the Romanian society towards its history. In this respect, I would like to express my appreciation to the Romanian Government for the legislation against the denial of Holocaust, for standing against anti-Semitic statements and for introducing the study of the Holocaust in schools. But today there are still people who, out of ignorance or maliciousness, deny the Holocaust or the fact that it took place in Romania. Therefore, it is very important that the Romanian authorities will make sure that educational programs about the Holocaust are further developed and considered compulsory.

It is my belief that both our countries, which have been enjoying excellent relations and strong cooperation in diverse sectors, will continue to join forces in educating future generations about our past, in the spirit of tolerance, human dignity and peace.

We must never forget the six million Jews who perished. We must never forget the Holocaust. It should remain prominent in our minds and hearts as a promise to uphold the sanctity of life.

Stimate domnule vicepreședinte al Senatului, Distinși membri ai Senatului, Stimat auditoriu,

Astăzi avem o zi solemnă de comemorare a celor șase milioane de evrei nevinovați, femei, bărbați și copii, care au

pierit în timpul Holocaustului. Sute de mii de evrei români au rămas fără drepturi, fără proprietăți, fără viață. Ne-am adunat aici și ca să aducem un tribut pentru cei care i-au salvat pe supraviețuitori. Aceasta este datoria noastră, a celor rămași în viață.

Holocaustul a zguduit chiar bazele civilizației moderne, dar din cenușa celor mai cumplite fapte s-a născut statul Israel, ca țară a poporului evreiesc, și acest stat se angajează să-și apere cetățenii, să lupte împotriva discriminării, indiferent în ce formă apare ea.

Holocaustul este o lecție universală care rezonează profund în inimile noastre, chiar și după 67 de ani. Antisemitismul încă se mai simte în timpurile acestea pe care le trăim și, de aceea, avem o îndatorire față de viitor, și anume să identificăm, să combatem și să protestăm împotriva rasismului, xenofobiei și antisemitismului pentru ca Holocaustul să nu se mai întâmple niciodată. Aceasta este o bătălie dusă de statul Israel și de întreaga națiune evreiască. Trebuie să fie o bătălie dusă și de guverne, și de cetățeni din întreaga lume.

România a parcurs etape importante în recunoașterea Holocaustului, asumându-și responsabilitatea societății românești față de istoria sa. În această privință, aș dori să-mi exprim aprecierea pentru Guvernul românesc, pentru adoptarea legislației care se referă la Holocaust și pentru că a introdus studiul Holocaustului în școli. Dar astăzi încă mai sunt oameni care, din ignoranță sau poate din malițiozitate, neagă Holocaustul sau faptul că acesta a avut loc și în România. De aceea, este foarte important ca autoritățile române să se asigure că programele educaționale continuă să se dezvolte și să fie considerate obligatorii.

Este convingerea mea că țările noastre, ambele, care au relații excelente și o cooperare foarte puternică în diverse sectoare, în continuare își vor reuni forțele în educarea generațiilor viitoare în ceea ce privește istoria noastră, în spiritul toleranței, demnității umane și păcii.

Niciodată nu trebuie să-i uităm pe cei șase milioane de evrei care au pierit. Niciodată nu trebuie să uităm Holocaustul. Această neuitare înseamnă recunoașterea vieții ca valoare supremă.

## **Domnul Petru Filip:**

În continuare, îl invit la microfon pe domnul Liviu Beriș, președintele Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului.

Vă rog, domnule președinte.

## **Domnul Liviu Beriș** _– președintele Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului_ **:**

Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor senatori, Onorată asistență,

Mulți, chiar foarte mulți se întreabă uneori ce este omul. Eu am avut prilejul, încă din copilărie, să văd ce poate deveni omul.

A fost pomenită aici o localitate, Herța, și eu sunt din această localitate, localitate în care era o populație de vreo 4.000 de locuitori, din care aproape 50% erau evrei.

Ocupați pe neașteptate de trupele sovietice în urma Ultimatumului din 26 iunie 1940, adresat de Uniunea Sovietică României, am trăit un an sub sovietici, și după 22 iunie 1941, când a început războiul, Herța fiind la graniță, am ajuns să fim eliberați de trupele române în ziua de 5 iulie, o zi pe care o consider ca o nouă zi a mea de naștere. De ce? Pentru simplul motiv că tatăl meu, care era pus pe listele de deportare în Siberia, fiind ceva mai avut și scăpând de această deportare, când a auzit că trupele române sunt la marginea Herței, m-a luat de mână și mi-a spus: „Hai să mergem în întâmpinarea alor noștri, am scăpat de deportarea în Siberia!”

Și pe drum au mai fost, s-au adunat vreo 10 evrei și vreo 20 de români. Era o zi călduroasă, 5 iulie 1941. Ne-am apropiat de avangarda română și – și acum văd căștile lucind în soare – un căpitan cu privirea încruntată, în loc de „Bună ziua!”, ni s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Care dintre voi sunt jidani să treacă la o parte” și a indicat o margine de șanț.

Ne-am dus, ne-a pus să ne descălțăm și, nu știu, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, decât că rețin o grupă de ostași cu armele îndreptate spre noi. Unul din grupul de români, sesizând despre ce este vorba, s-a repezit în fața armelor încărcate, a început să-și facă cruce și să strige – nu-i rețin figura, îi rețin și acum vocea: „Ce faceți, domnule căpitan? Oamenii aceștia au suferit de-a valma cu noi!” Și, pentru că și-au dat seama, și ceilalți din grupul de români au trecut în fața armelor, așa încât căpitanul nu a mai putut să ordone „Foc!”.

Așa am scăpat de execuție pe 5 iulie 1941.

Iată de ce aș vrea să vă spun că amintirile mele sunt deseori conversații cu mine însumi – cel ce am fost atunci și nu mai sunt acum – și cu cei dispăruți de lângă mine.

Voi trece peste foarte multe amănunte, dar vă voi spune că, după vreo trei săptămâni, pe ziua de 10 august, am fost adunați în piața orășelului, cu ce am putut duce cu noi, toți evreii din Herța – și bătrâni la 90 de ani, și copii de-abia născuți –, și, cu ordinul de deportare, am fost duși pe jos. Pe jos, în căldurile acelea din august 1941, pe prafurile Basarabiei. Și acum veți vedea ce poate deveni omul.

Era o căldură îngrozitoare și, când ne apropiam de o fântână..., erau fântânile acelea cu o cumpănă, cu care ridicai câte o găleată de apă, și lângă fiecare fântână era un jgheab pentru vite. Pe atunci, caii, boii erau mijloacele principale de transport, și nu benzinăriile care să asigure combustibilul. Apa era vărsată în aceste jgheaburi pentru vite. Și, când coloana noastră de peste 1.500 de oameni se apropia pe acele călduri de o fântână, cei care erau mai tineri și mai în măsură să meargă mai repede se apropiau de această fântână, dar noi, însetați... – vă închipuiți 1.500 de oameni la un jgheab –, mai rău decât animalele. Era o luptă pentru o gură de apă.

Ce să vă mai spun? Dacă apa era o problemă pentru a ajunge s-o bei, darămite să te mai speli! În câteva zile eram plini, dacă vreți, de o sudoare înnegrită de praful care ne înconjura, nespălați, și nimeni nu se îngrijea să ne dea o gură de mâncare. De fapt, arestați, sub o pază severă, cu lovituri de paturi de armă, în câteva zile ne-am transformat în niște vite murdare.

De aceea, am vrut să vă spun că încă din copilărie mi-am dat seama ce poate deveni omul, și aceasta nu determinat de altceva, ci de voința altor oameni.

De aceea, aș dori să știți că, atunci când v-am spus că am conversații cu cel care am fost atunci, și nu acum, m-am referit la faptul că, de fapt, fiecare dintre noi este un „unu la plural”. Și sub aspect biologic ne transformăm în fiecare clipă. Știți bine că, în răstimp de cinci ani, niciun atom pe care-l avem acum nu-l mai regăsim peste cinci ani în noi.

Iată de ce am vrut să vă aduc la cunoștință ceea ce simte un om când nu mai este om. Și aceasta pentru ce? Pentru că dumneavoastră știți foarte bine că omul poate alege cum să fie, cum să se comporte, dar nu poate alege cine să fie, nu-și

poate alege părinții din care să se nască, nu poate alege locul în care să se nască.

Și acum vă privesc în această sală, în care sunt pentru prima oară, și mă uit numai la chipurile dumneavoastră, cât de diferite sunt. Gândiți-vă însă cât de diferiți sunteți dacă ați lua în considerație miliardele de procese biochimice care se petrec chiar acum în fiecare dintre noi, în momentul când eu vă vorbesc și dumneavoastră mă ascultați.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că suntem diferiți. Și cât de mare dreptate există în afirmația din scrierile sfinte: „Dacă ucizi un om, e ca și cum ai ucide o lume.”

Acesta este motivul pentru care unii poate nu conștientizează importanța vieții, importanța vieții omului. Sunt mulți care pun problema: „Holocaust, Holocaust în România! Dar în România nu au existat camere de gazare!” Păi, nu au existat camere de gazare, dar s-a murit într-un mod specific, caracteristic Holocaustului din România.

Și, ca să știți cum s-a murit și cum este descrisă moartea aceasta în Holocaustul românesc, vă rog să-mi permiteți să vă citesc un raport al prefectului județului Golta, din Transnistria, locotenent-colonel Isopescu:

„1941, noiembrie 13, Golta

Către Guvernământul Transnistriei

Am onoarea a raporta:

La luarea în primire a județului am aflat mai multe colonii jidovești din cei adunați prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimiși de peste Nistru.” Adică noi.

„În comuna Gvozdavca, din raionul Liubașevca, comună românească, se adunaseră vreo 15.000, iar în Krivoje Ozero și Bogdanovka câte circa 1.500.

În cei din Gvozdavca a dat tifosul și au murit vreo 8.000, cu toți cei morți de foame.

Tot la Bogdanovka au fost trimiși și cei de la Krivoje Ozero, unde au fost cazați în grajdurile de porci ale sovhozului. Până însă să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca, au fost trimiși din direcția Odessei vreo 9.000 de jidani, așa că astăzi, din ce a fost acolo și din ce a mai venit, sunt 11.000 de jidani plasați în grajdurile sovhozului, unde nu încăpeau 7.000 de porci. (...)

Cum sovhozul nu-i mai poate găzdui pe toți, iar cei de afară îi omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar poliția cu jandarmii nu prididesc a dirija înmormântarea și cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune. (...)

Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordine urgente ca să nu se mai trimită jidani în această regiune. (...)

Prefect, locotenent-colonel Isopescu”

Și aș vrea să închei spunându-vă că, copil fiind, mă întrebam cum de reușeau cuziștii și legionarii să se convingă pe ei înșiși și să-i convingă și pe alții că cel mai bun lucru este să-i urâm pe evrei, să propage antisemitismul, care a prins. Și mă întrebam de ce prinde atât de ușor. Astăzi îmi dau seama de ce prinde. Prinde pentru că este o ideologie simplistă. Pentru tot ce e rău în lume, pentru sărăcie, pentru tot ce era rău și atunci, erau de vină evreii. „Faceți ca evreii să dispară și totul se va rezolva!” Ce poate fi mai simplu?

Am mai întrebat și întreb și acum: practic, au dispărut evreii din România. A dispărut cumva corupția din România, a dispărut hoția, a dispărut lăcomia, au dispărut toate acele vicii eterne omenești, care datează din negura veacurilor?

Vă las pe dumneavoastră să vă răspundeți, iar eu vă mulțumesc pentru atenție.

## **Domnul Petru Filip:**

Îl invit la microfon pe domnul Zeev Schwarz, președintele Asociației Evreilor Originari din România. Vă rog, domnule președinte.

## **Domnul Zeev Schwarz** _– președintele HOR Israel – Asociația Evreilor Originari din România_ **:**

Stimate domnule vicepreședinte al Senatului, Doamnelor și domnilor senatori,

## Onorată asistență,

În fața dumneavoastră vorbește copilul de 6 ani care a fost deportat în Transnistria.

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-ați acordat-o de a mă adresa de la această tribună onorabilă, în această zi deosebită, nu numai pentru evreii români, ci pentru toți fiii neamului lui Israel, deoarece o comemorare a Holocaustului, indiferent în ce colț de lume are loc, este o lumânare aprinsă în memoria victimelor nevinovate, asasinate mișelește de naziști și de aliații lor.

Mă aflu azi în fața dumneavoastră nu numai în calitatea mea de președinte al Asociației Evreilor Originari din România care trăiesc în Israel, ci ca supraviețuitor al Holocaustului. Mă întorc cu gândul la Pogromul din Dorohoi, când mareșalul Antonescu a ordonat să se curețe pământul românesc de jidani, după care a urmat Rebeliunea de la București, când legionarii au măcelărit femei, bărbați, copii – și asta nu e totul –, toți, bineînțeles, nevinovați, iar trupurile lor neînsuflețite au fost atârnate la abator în cârlige, ca niște vite, scriind pe ele „carne cușer”, la masacrele de la Iași, la trenul morții și la deportarea a 180.000 de evrei în Transnistria, printre care și eu. 120.000 de evrei au rămas acolo răpuși de boli, frig, foame, bătăi și gloanțele soldaților români. Unul din cei 60.000 care s-au întors vorbește acum în fața dumneavoastră, lăsând în urmă un tată și un frate omorâți, împușcați și aruncați în gropi comune.

Cei care au vrut să ne extermine pe toți nu au reușit. În ciuda suferințelor de neimaginat, neamul lui Israel trăiește, iar noi suntem martorii acelor vremuri cumplite și avem datoria să amintim lumii ce a fost și să facem totul ca aceste crime oribile să nu se mai repete.

Tribul originar din România pe care eu îl reprezint a scris o pagină de glorie în istoria Israelului, țară reconstruită din cenușa crematoriilor, iar acum suntem peste tot, în armată, în poliție, în spitale, în universități, în viața culturală, în agricultură și unde nu!

## Doamnelor și domnilor,

În Israel trăiesc astăzi cei mai mulți supraviețuitori ai Holocaustului, iar eu sunt mesagerul celor aproape 350.000 de evrei originari din România. Noi, cei care am supraviețuit pogromului, asasinatelor, iadului numit Transnistria, ne ducem viața mai departe cu sufletul inundat de sânge, vă privim în ochi și vă întrebăm: ce faceți ca aceste grozăvii să nu se mai repete niciodată?

Noi apreciem așa cum se cuvine recunoașterea Holocaustului românesc și decretarea Zilei Holocaustului de către Guvernul român, înlăturând astfel vălul mistificărilor, denaturărilor și iubim poporul român harnic și muncitor. Noi nu putem trece cu vederea profanarea cimitirelor, articolele care apar în unele publicații românești, unele cărți care se vând la chioșcuri cu puternic caracter antisemit. Încă sunt unii care neagă Holocaustul și încearcă să convingă lumea că este o afacere inventată de evrei pentru a obține sume

materiale. Vă jur cu mâna pe inimă că niciunul dintre noi nu se gândește la satisfacția materială și nicio sumă din lume nu poate să șteargă traumele și coșmarurile prin care am trecut noi, evreii. În numele morților noștri și al cadavrelor vii care eram noi, supraviețuitorii cumplitei Transnistrii, vă rog să nu uitați ce a fost și să faceți totul pentru a pune capăt acestor răbufniri antisemite.

În calitatea mea de președinte al Asociației Evreilor Originari din România, transmit mesajul celor pe care îi reprezint. Este o mare mulțumire pentru noi că memoria morților noștri este onorată și respectată în țara în care noi ne-am născut, am crescut, am învățat și pe care nu am uitat-o. O iubim și acum, mai mult ca oricând. Ne mândrim cu limba, cultura, realizările dumneavoastră și ne educăm copiii și nepoții în acest sens.

Doamnelor și domnilor,

Vă mulțumesc pentru atenția acordată și vă rog încă o dată să nu uităm cele despre care am vorbit. Numai așa vom putea avea garanția că ceea ce a fost nu se va mai repeta niciodată.

În încheiere, vreau să rostesc o rugăciune de pace a poporului meu:

Oseh shalom bimromav

Hu ya´aseh shalom aleinu

V´al kol Yisrael

V´imru, v´imru amen.

Fie lăudat ca cel care face pace în ceruri

Să facă pace pentru noi și pentru tot Israelul Și să spunem cu toții: amin.

## Vă mulțumesc.

În continuare, voi da cuvântul reprezentanților grupurilor politice din Senat și am să încep prin a-l invita la microfon pe domnul senator Dan Șova, din partea Grupului parlamentar al PSD. Se pregătește domnul senator Cristian Rădulescu, din partea Grupului parlamentar al PDL.

## **Domnul Dan Coman Șova:**

Domnule președinte de ședință, Stimați colegi parlamentari, Stimați invitați,

Ziua Holocaustului este un moment de o încărcătură aparte pe care trebuie să îl marcăm cu un deosebit respect și demonstrând în mod clar că știm exact semnificația sa. În aceste clipe avem nevoie să depășim diferențele politice și să ne asumăm, ca popor, o atitudine marcată de compasiune și înțelegere.

Este o filă neagră a istoriei umanității, poate cea mai neagră filă, pentru că a fost prima dată și sperăm că singura dată când un regim totalitar și-a asumat în mod oficial, instituțional, un plan minuțios și amplu de eradicare a unui popor la nivel global. O tragedie care a lăsat urme adânci și care nu trebuie niciodată uitată.

Holocaustul a devenit o bornă de referință pentru istoria noastră, pentru istoria umanității în general, pentru că din acel moment cu toții am fost atât vinovați, cât și victime.

Suntem datori în fața memoriei celor care au pierit în această imensă tragedie să căutăm toate mijloacele prin care să ne asigurăm că așa ceva nu va mai fi niciodată posibil, nicăieri în lume.

Nu aș vrea să existe nicio urmă de îndoială cu privire la faptul că noi, ca români, cunoaștem și recunoaștem ce s-a întâmplat în trecut, cât de mare a fost tragedia poporului evreu și cât de mare a fost responsabilitatea celor care au permis ca așa ceva să se întâmple.

Pentru noi, ca popor, este foarte important să cunoaștem exact ce s-a întâmplat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Nu este suficient să cunoaștem, ci trebuie să și recunoaștem faptul că România, ca stat, a contribuit într-o perioadă a istoriei sale – absolut regretabilă – la această tragedie incredibilă. Ulterior, statul comunist a contribuit din plin la ștergerea acestui episod din cărțile de istorie, refuzând astfel mai multor generații – printre care mă număr și eu – cunoașterea acestui capitol întunecat din trecutul nostru.

Personal, am trecut lunile anterioare printr-un episod pe care l-am regretat profund și care mi-a arătat cât de grave sunt ignoranța, pasivitatea și lipsa de preocupare pentru o tragedie unică în istoria umanității. Din această cauză m-am angajat alături de toți colegii mei în realizarea pe termen mediu și lung a unor obiective de natură legislativă care să înăsprească legislația în materia antisemitismului și a negării Holocaustului în România, dar care să asigure și studierea în școli și facultăți a istoriei legate de Holocaustul românesc. Voi susține alături de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cu suportul unor organizații evreiești, al comunității evreiești, al Centrului „Simon Wiesenthal”, al Institutului Național pentru Cercetarea Holocaustului din România, introducerea acestui subiect în curricula școlară pentru a fi predat în licee și facultăți, pentru ca tinerii din România să fie puși la curent cu realitățile istorice obiective. Voi susține în Guvernul României și în Parlamentul României modificarea Legii nr. 107/2006, conform propunerilor înaintate de organizațiile comunității evreiești din România. De asemenea, voi susține crearea cu ajutorul acelorași organizații și prin intermediul Institutului Național pentru Cercetarea Holocaustului din România „Elie Wiesel” a unor cursuri permanente pentru a deveni parte din curricula facultăților de drept, jurnalism, istorie, poliție, a Institutului Național de Magistratură și a altor forme de învățământ.

Sunt, de asemenea, deplin hotărât să mă implic în mai multe proiecte prin care să transmitem tinerelor generații lecția de istorie despre contribuția evreilor din România la dezvoltarea societății noastre, lecție pe care noi și eu nu am putut să o învățăm atunci când am fost în școală și care este absolut obligatorie pentru o țară civilizată care respectă și recunoaște drepturile și realizările poporului evreu.

Am încredere că, împreună, putem repara acest deficit al cunoașterii, pentru ca România să fie un spațiu în care statul de drept să fie protejat și în care totalitarismul și rasismul să nu aibă nicio șansă de a face alte victime decât cele a căror memorie o onorăm astăzi.

Îmi permit să închei cu un citat plin de adevăr al lui Simon Wiesenthal, care spunea: „Pentru binele vostru, învățați din tragedia noastră. Nu există nicio lege scrisă care să prevadă că viitoarele victime vor fi tot evreii. Istoria evreimii, istoria omenirii este istoria unor crime, iar istoria se poate repeta, de aceea informația este o formă de apărare. Prin informație putem construi, trebuie să construim o apărare împotriva repetării istoriei.”

Vă mulțumesc.

Are cuvântul, în continuare, domnul senator Cristian Rădulescu și va urma domnul senator Varujan Vosganian, din partea Grupului parlamentar al PNL.

## **Domnul Cristian Rădulescu:**

Excelențele Voastre, Onorați invitați,

Stimați participanți,

Pregătisem un discurs. Ideile și cuvintele pe care le pregătisem eu au fost spuse deja de cei dinainte, dovadă că nu poate fi altfel decât cum le exprimăm de fiecare dată toți cu ocazia unei astfel de comemorări.

După mărturia impresionantă depusă în fața noastră de domnul Beriș, una dintre milioanele de mărturii, nu voi mai ține acest discurs, deoarece cred că zece discursuri nu pot să facă cât o astfel de mărturie, și există milioane. Și de aceea voi aduce în fața dumneavoastră doar o cugetare care îmi vine în minte de fiecare dată când suntem aici și comemorăm Holocaustul, de fiecare dată când domnul Vainer mă invită la astfel de manifestări, de fiecare dată când aud sau văd lucruri care aduc aminte de Holocaust.

E un citat, o cugetare care nu-mi aparține, cutremurătoare prin pesimismul pe care îl conține și, din păcate, prin marea parte de realism pe care o conține, și care zice cam așa: Omenirea va ajunge să accepte soluția rațională abia atunci când toate celelalte metode iraționale vor fi fost deja folosite.

Eu am convingerea că ajunge un singur Holocaust, ajunge cu prisosință pentru ca omenirea, în momentele ei de cumpănă, având în minte experiența cumplită a Holocaustului, să nu mai orbecăie, să nu mai ezite și să accepte să găsească de la început soluția rațională. Vă mulțumesc.

Are cuvântul, în continuare, domnul senator Varujan Vosganian. Va urma domnul senator Laurențiu Chirvăsuță, din partea Grupului parlamentar progresist.

## **Domnul Varujan Vosganian:**

## Domnule președinte, Stimați colegi,

## Stimați invitați,

Sunt convins că Holocaustul este cea mai dureroasă amintire pe care ne-a lăsat-o un secol trist. Veacul al XX-lea a fost un veac al cuceririlor științifice, dar a fost, în același timp, și cel al unor mari tragedii. Secolul XX a adus în istoria omenirii războaiele mondiale, lagărele de concentrare, gropile comune, apatrizii, genocidul, ideologia folosită ca instrument al autorității.

Secolul al XX-lea, cum spuneam, a fost un secol trist. El a îmbătrânit încă de la 14 ani, odată cu atentatul de la Sarajevo. Din păcate nu atât de nefericit ca secolul al XXI-lea, care s-a născut deja bătrân, încă din primul său an de viață. Felul în care a debutat noul secol, cu atentatele, cu războaiele fratricide și cu fanatismele sale, arată că, din păcate, omenirea nu a învățat ce trebuia din lecția dureroasă a secolului care a trecut.

În ce privește marile traume prin care a trecut omenirea, putem să ne raportăm la ele în trei feluri: prin uitare, prin răzbunare sau prin iertare.

Uitarea înseamnă indiferență și, adesea, neînțelegere. Pentru cei care uită, oricând se poate întâmpla din nou.

Răzbunarea nu închide o rană, ci adaugă altele. O rană nu se vindecă niciodată deschizând alte răni, iar lacrima din ochiul tău nu trebuie să te împiedice niciodată să vezi lacrima din ochiul celuilalt. Iertarea, în schimb, este un gest de mare responsabilitate. Spre deosebire de uitare, iertarea nu se face pe cont propriu și nu se face niciodată în abstract. Iertarea nu este monolog, ea are nevoie de un interlocutor. Și, iarăși, spre deosebire de uitare, iertarea înseamnă asumare. Ierți numai atunci când știi că așa ceva nu se va mai repeta. Nu ierți pentru că ești bun. Într-un anumit fel, iertarea este neiertătoare.

Modul în care opinia publică internațională și statele lumii, în copleșitoarea lor majoritate, onorează memoria victimelor Holocaustului a fost unul exemplar, atât din perspectiva dreptului internațional, cât și din cea a dreptului intern, de pedepsire a negaționismului în ceea ce privește adevărul despre aceste crime, altminteri de neimaginat. România, inclusiv prin festivitatea de astăzi, nu face excepție, și eu, ca cetățean român, ca senator, sunt mândru de asta. Iar felul în care poporul evreu și-a regăsit vigoarea și a contribuit la civilizația lumii întregi și în perioada postbelică este cu totul remarcabil.

Doresc, de asemenea, să aduc laudă comunității evreiești din România pentru întreaga sa contribuție la dezvoltarea civilizației românești.

M-am numărat printre cei care au vizitat Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim. Este un pelerinaj obligatoriu pentru a înțelege lecțiile istoriei. Astfel de lăcașuri de evocare a marilor tragedii ale secolului XX se găsesc, din păcate, în multe locuri ale lumii. Multe alte popoare au trăit astfel de tragedii, mai ales din neînțelegere și uitare. „Cine își mai aduce aminte de masacrarea armenilor?” – întrebau conducătorii naziști, justificând astfel soluția finală, îndreptată împotriva evreilor.

Jertfa celor șase milioane de victime, pe cât de tragică pe atât de lipsită de sens, trebuie să fie pilduitoare pentru o omenire care își caută încă sensurile, astfel încât astfel de tragedii să nu se mai repete niciodată.

Vă mulțumesc.

Îl invit la microfon pe domnul senator Laurențiu Chirvăsuță, din partea Grupului parlamentar progresist. Va urma după Domnia Sa domnul senator György Frunda, din partea Grupului parlamentar al UDMR.

## **Domnul Laurențiu Chirvăsuță:**

## Vă mulțumesc.

## Distinși oaspeți,

## Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor senatori,

Comemorăm astăzi pierderea atâtor vieți omenești și, de asemenea, îi sărbătorim pe cei care au supraviețuit Holocaustului, ce rămâne o pată mult prea întunecată și de neșters a istoriei noastre recente.

Este o ironie faptul că unul din cele mai cumplite acte de barbarism din istorie începe în una din cele mai dezvoltate societăți din acele timpuri, când inovația și progresul au fost folosite pentru a ucide. Educația, care trebuia să lumineze, a întunecat mințile. Birocrația, care ar fi trebuit să susțină o viață modernă, a fost folosită ca o mașinărie pentru a ucide în masă.

În vreme ce unicitatea Holocaustului, din punctul de vedere al scopului și al metodelor folosite, este uimitoare, realizăm faptul că acesta a fost orchestrat de aceleași forțe care au alimentat cele mai mari atrocități de-a lungul istoriei: justificări care înlocuiesc conștiința și permit răutății să se răspândească, acceptul celor care nu sunt nici atacatori, nici

victime de a-și asuma rolul de simpli privitori, crezând în mitul că oamenii buni sunt singuri și fără puterea de a alege.

Începând cu anul 2004, la data de 9 octombrie România comemorează la nivel național Ziua Holocaustului. Marcarea acestui moment reprezintă doar unul dintre eforturile societății românești de a menține vie memoria victimelor Holocaustului și de a preveni, prin asumarea lucidă a rănilor trecutului, de a educa tânăra generație în spiritul înțelegerii și respectului față de celălalt, fără reeditarea crimelor și persecuțiilor animate de ură și de intoleranță sau a oricărui fel de atac la adresa democrației.

România a dezvoltat în ultimii ani un sistem complex de instrumente legislative și instituționale apte să prevină și să sancționeze antisemitismul, precum și orice alte manifestări de rasism, xenofobie, discriminare rasială și intoleranță.

Lansarea raportului Comisiei „Wiesel”, înființarea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, introducerea cursurilor de istorie a Holocaustului în programa școlară pentru liceu și elaborarea unui manual pentru profesorii care predau aceste cursuri, participarea României la Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, precum și inaugurarea Memorialului Victimelor Holocaustului, la 8 octombrie 2009, reprezintă câteva din acțiunile concrete ale autorităților române în acest domeniu.

Dar, în timp ce astăzi suntem aici pentru a conștientiza capacitatea oamenilor de a distruge, nu trebuie să uităm să aducem un tribut impulsului uman de a salva. Din fericire, omul are capacitatea de a învăța din greșelile sale și nu este niciodată prea târziu. Trebuie să regăsim în noi înșine principiile adânc înrădăcinate de omenie și echitate. Nimeni nu ar trebui să fie nevoit să-și ascundă credința sau identitatea culturală. Scopul este același: niciun om, nicio minoritate nu ar trebui să trăiască în frică pe acest pământ. Vă mulțumesc.

Are cuvântul, în continuare, domnul senator György Frunda. După Domnia Sa va urma domnul senator Mircea Geoană.

## **Domnul Frunda György:**

## Distinși invitați,

## Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor senatori,

Guvernul României, prin Hotărârea Guvernului nr. 672 din 2004, a decis ca ziua de 9 octombrie să fie declarată Zi Națională de Comemorare a Holocaustului în România, în memoria tragicelor evenimente care s-au abătut în anii ’40 asupra populației evreiești din țara noastră.

În asumarea acestei decizii politice un rol deloc neglijabil l-a avut presiunea externă, care s-a datorat atitudinii permisive față de conținutul antisemit al câtorva publicații românești de după 1990, care erau purtătoare de cuvânt ale unor partide politice. Luarea deciziei a fost finalul unor dezbateri în care s-au implicat, după 1990, politicieni, partide politice, istorici, asociații neguvernamentale, cetățeni din cele mai diferite medii sociale, încercând să răspundă la întrebarea fundamentală: a fost Holocaust în România? Și răspunsul este: da, a fost.

Și totuși, răspunsul a fost greu de dat, pentru că pune într-o nouă lumină, adevărată, sinceră, un moment al istoriei românești când principiile morale creștine europene au fost refuzate de regimul totalitar al lui Antonescu. Pentru a evita repetarea tragediilor din anii ’40, cei de azi mai trebuie să răspundă la o întrebare: când? Când a început totul? Și cred că cel mai bun răspuns l-a dat președintele Tribunalului de la Nürnberg, imediat după Al Doilea Război Mondial, și a spus: „Când am făcut primul compromis cu răul”. Nu cred că există răspuns mai bun, pentru că nu ai voie să faci compromis cu răul.

Faptele au existat, ele sunt evidente, dovedite și consemnate în arhive solide, din păcate prea puține arhive românești.

Dacă astăzi autoritățile de stat, partidele politice, oamenii politici sau simplii cetățeni tăgăduiesc Holocaustul, ei singuri se autoexclud din ceea ce numim lumea civilizată.

„Somnul rațiunii naște monștri!” – spunea Goya în 1826. „Somnul națiunii naște monștri” – avertiza, încă în 1927, Julien Benda.

Fără să fi învățat din trecutul tumultuos, în plin secol XX lichidarea ființelor omenești pe criterii rasiale sau religioase a îmbrăcat formele absurdului. Faptele sunt fapte, ele nu pot fi negate, cu toate că s-a încercat acest lucru în numele interesului național și al patriotismului.

În marile biblioteci ale lumii, în muzeele destinate memoriei vii a secolului trecut se păstrează nume, obiecte, abajururi din piele umană, proiectele camerelor de gazare și ale crematoriilor, procesele-verbale întocmite de conștiincioșii funcționari ai crimei.

Au murit sute de mii de copii – copii ca ai dumneavoastră, ca ai noștri –, sute de mii de femei, de mame, de neveste, de iubite, bătrâni din stânga și dreapta Carpaților, doar pentru că au fost evrei. O comunitate vizibilă, cu rol academic, științific, economic, social, pentru care trebuie să-i mulțumim, i-a deranjat însă pe conducătorii fasciști ai vremii. Indezirabilii au fost trecuți la minorități: minorități etnice, dacă nu etnice, religioase, dacă nu religioase, sexuale.

Permiteți-mi să vă citez cuvintele lui Traian Popovici, fost primar al Cernăuțiului în 1941–1942, căruia, în 1989, statul Israel i-a decernat titlul de „Drept între popoare”, distincție acordată neevreilor care, cu riscul vieții, familiei și avutului lor, au salvat evrei de genocidul Holocaustului.

Și dați-mi voie să fac o apreciere personală. Sunt mândru că mătușa mea, care trăiește, e profesoară universitară pensionată, Stroia Mágda, a primit același titlu: „Drept între popoare”, pentru că în anii ’40, când încă trăia în Ardeal, în Cluj, a salvat viața unor evrei.

Spunea Traian Popovici: „Incontestabil că măsura deportării evreilor în Transnistria a fost și rămâne un act necugetat de conducătorul statului, mareșalul Antonescu, un act neomenos, brutal și sălbatic, care a zguduit adânc ființa neamului nostru, un act care a dezlănțuit cele mai urâte instincte în om: ura și lăcomia. Deportarea cu întreg cortegiul ei de suferințe pentru proscriși, cu îngenuncherea sentimentelor de omenie, de milă, de echitate, cu abrutizarea întregului aparat de militari și funcționari ordonați cu executarea lui ne-a coborât în respectul popoarelor civilizate și ne-a înfierat în istorie cu dangaua barbarismului.”

Iar puțin mai încolo: „Brutele urcau treptele ascensiunii lor fanatice; nevinovații coborau de rușine capul în cenușă. A fi neîndurat era un merit; a fi samaritean era o înjosire. A protesta, a căuta să deschizi mințile celor întunecați de nebunie, însemna a te expune disprețului public și prigoanei celor tari.

Și totuși neamul românesc în profunzimea lui era și este nevinovat de ceea ce s-a comis în numele lui.”

Și cred, sunt convins că fostul primar a avut dreptate. A spus-o un român cu bun-simț și mintea limpede, care a avut curajul criticii atunci când opinia sa putea să-l coste viața.

Vina acestei tragedii nu este a poporului român, tot așa cum nu a fost a poporului german, a poporului maghiar sau a altor popoare. Răspunderea este a fanaticilor, a nebunilor, a dictatorilor care au condus națiile atunci: a lui Hitler, a lui Antonescu, a lui Szálasi și a celor din jurul lor.

Azi, noi avem obligația să ne asumăm trecutul cu bunele și relele lui, cu Holocaustul care a fost și pentru care trebuie să ne cerem iertare morților, urmașilor lor, comunităților evreiești și rome care au avut cele mai multe victime. Și nu avem voie să uităm. Dacă uiți, poți să repeți greșelile trecutului.

Nu e suficient anual, o dată, să ne adunăm și să comemorăm Holocaustul. Nu este suficient să adoptăm legi care condamnă Holocaustul sau crime legate de el. Eu cred că cel mai important lucru este educația copiilor. Trebuie să-i învățăm pe copiii noștri adevărul despre Holocaust. Să avem curajul să le spunem copiilor României istoria adevărată a românilor și a celorlalte popoare care trăim în această țară. Trebuie să-i învățăm toleranța față de cel care are o altă naționalitate sau altă religie, și asta nu-i suficient: trebuie să-l respecte pe celălalt, care este de altă naționalitate, care are altă religie și alte tradiții, cu atât mai mult cu cât, în România de azi, noi, cei de altă limbă sau de altă religie, suntem din ce în ce mai puțini. În Al Doilea Rrăzboi Mondial țara noastră avea peste 800.000 de evrei și aproape 800.000 de nemți. Astăzi, în România mai sunt 5.782 de evrei, sau câți au fost la referendum, și 59.700 de nemți, sub 1% din câți au fost. Iar noi, ungurii, în 20 de ani am pierdut 25% din conaționalii noștri: de la 1,6 milioane suntem 1,2 milioane. Pierderea comunităților naționale din România bineînțeles că este, în primul rând, pierderea noastră, dar este și pierderea dumneavoastră.

Trebuie să prevenim ca societatea românească să piară, să-și piardă oamenii.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat.

Are cuvântul, în continuare, domnul senator Mircea Geoană și, dacă dintre colegii senatori vor mai dori să se înscrie la cuvânt, v-aș ruga să o faceți.

Domnul senator Ghișe și alți colegi, dacă mai sunt. Vă rog, domnule senator.

## **Domnul Mircea Dan Geoană:**

Domnule președinte, Domnule președinte Vainer, Stimați invitați, Drage colege, Dragi colegi,

Este multă emoție în plenul Senatului României! Parcă de undeva din trecut ne bântuie fantome, ne bântuie pete ale istoriei noastre naționale. Și dacă acest moment obligatoriu de reflecție, de introspecție, de compasiune, de adevăr este un gest pe care suntem datori să-l facem, suntem în egală măsură datori să spunem că riscul repetării, poate în alte forme, a tragediilor trecutului european și românesc este aici. Și am să încerc să vorbesc despre riscurile prezentului și viitorului privind cu sinceritate, cu un sentiment de vinovăție, dar și cu un sentiment de pericol către viitorul apropiat.

Nu am crezut în urmă cu 20 de ani, nu credeam, poate, în urmă cu câțiva ani că riscul de război și instabilitate la nivel internațional va fi astăzi aproape la fel de intens ca în anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial. Nu puteam să anticipez sau să anticipăm că în toată zona limitrofă Europei, din Orientul Mijlociu până în inima Asiei Centrale, din Afganistan în Caucaz, din Siria în Iran, din nordul Africii către Israel, o să existe în același timp atât de multe focare de conflict și potențial de destabilizare.

Există țări care, astăzi, vorbesc despre holocaust nuclear la adresa statului Israel. Există un risc de radicalism islamic cu accent de militarism antisemit. Există, în acest moment, un risc pentru pacea și stabilitatea noastră cum nu a mai fost din vremea care a condus la cea de-a doua mare conflagrație, care a distrus Europa și care a creat această cumplită noapte a Holocaustului. Europa nu este la adăpost de trezirea vechilor demoni. Mitul țapului ispășitor nu s-a terminat odată cu antisemitismul, ci el continuă.

Mă doare să văd cum vechi și noi minorități în Europa sunt, astăzi, pe post de țap ispășitor.

Mă doare să văd națiuni civilizate și prospere cum alungă nedemocratic și antieuropean cetățeni români, pentru că sunt de etnie romă sau de orice altă formă de minoritate.

Mă doare atunci când văd că în țări prospere din nordul Europei se vorbește de trimiterea acasă a celor care fac lucruri împotriva legii și sunt azi în pușcărie și vor să ne dea bani ca să ne luăm oamenii acasă.

Mă doare atunci când, dintr-o mare capitală europeană, un minister de externe recomandă ca o stație de metrou dintr-o metropolă și fostă capitală imperială să nu poarte numele capitalei României, doar pentru că România face parte dintr-un alt bloc și alianță politico-militară. Ce ar fi să începem să spunem că nu este bine să dăm numele de Glinka, de Ceaikovski sau de Cehov unor străzi sau unor locuri? Acest lucru este antieuropean, este obtuz, este meschin și este contraproductiv.

Nici în România demonii trecutului nu au dispărut. Atunci când sunt scandări rasiste pe un stadion, este o invitație pentru repetarea momentelor greșite din trecut. Atunci când vedem politicieni tineri reîmpachetând ideologiile care au condus la aceste drame, vâna fascistoidă nu a dispărut din România, vâna național-comunistă nu a dispărut din România! Ele se reciclează și sunt la fel de periculoase pentru stabilitatea noastră, mai ales într-un context de țară aflată într-un moment de cumpănă, slăbită, sărăcită, cu instituții șubrezite.

Acesta cred că este, de fapt, mesajul care trebuie să plece astăzi de sub cupola Senatului României. Că da, avem nevoie de patriotism, dar nu un patriotism alimentat din deșeurile toxice ale ideologiilor care au permis această dramă.

Acesta este, de fapt, lucrul pe care trebuie să-l înțelegem cu toții: istoria se repetă în forme diferite. Încă 10 ani de criză economică în Europa vor stârni și mai mulți demoni. Vor apărea noi populiști, vor apărea noi demagogi, vor apărea noi așa-ziși prevestitori ai unei societăți diferite, care se bazează pe ură, pe învrăjbire, pe țapul ispășitor.

Da, domnule Frunda, România este mai săracă astăzi prin plecarea masivă a comunității evreiești din România, prin plecarea masivă a comunităților de sași și de șvabi și să știți că este mai săracă și prin faptul că milioane de români și de maghiari din România au ales calea pribegiei din motive legate de slaba noastră performanță politică, economică și socială.

Vreau să folosesc acest moment aniversar ca să mă refer și la ceea ce spunea și domnul ministru Șova, ce spuneau și alți colegi de-ai mei. Educația antitotalitară este răspunsul la dilemele și demonii care ne stau încă în față. Și chiar dacă, uneori, tentația de a citi istoria cu ochii pozitivi..., pe care

fiecare națiune o are, există tentația de a crea o mitologie pozitivă și este bine să avem o mitologie pozitivă despre noi înșine, dar, atunci când au existat greșeli severe, trebuie să avem tăria și puterea să spunem că, într-adevăr, au fost și momente mai puțin frumoase, mai puțin luminoase.

Vă mulțumesc foarte mult.

Vreau să salut decizia conducerii Senatului României și a Biroului permanent de a găzdui acest moment de comemorare. Și aceia dintre noi care își vor găsi reproducerea politică în viitorul Senat, în viitorul Parlament, sper să putem și la anul să continuăm această tradiție și acest moment obligatoriu de introspecție, reflecție și compasiune.

Vă mulțumesc foarte mult.

Are cuvântul, în continuare, domnul senator Ioan Ghișe.

## **Domnul Ioan Ghișe:**

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Onorați și distinși invitați, Stimați colegi,

Vă vorbesc în calitate de cetățean român care a vizitat prima dată Israelul în 1998, reprezentând cetățenii municipiului Brașov în calitate de primar, răspunzând invitației făcute de domnul Meir Nitzan, primar al orașului Rishon LeZion, aflat la 10 km sud-vest de Tel Aviv, evreu de origine română, plecat din București în 1946, care a fost un general de frunte al armatei israeliene și a fost primar în diferite orașe din Israel, acum în orașul Lod, de mai bine de 25 de ani.

Relația Rishon LeZion – Brașov a inițiat-o domnul Tiberiu Roth, președinte, mulți ani, al Asociației Sioniste din România și care, astăzi, acum, la Brașov, la sinagogă, a organizat o ceremonie, o festivitate prilejuită de Ziua Holocaustului.

Ultima dată am vizitat Israelul, împreună cu domnul președinte Liviu Beriș, în anul 2006, atunci când era intifada în zona Gaza și în Cisiordania și războiul din sudul Libanului.

În cele patru vizite făcute de-a lungul anilor în Israel am ajuns să descopăr, să cunosc și, parțial, să simt niște lucruri pe care, în câteva minute, aș vrea să vi le împărtășesc.

Cred că fiecare cetățean român ar avea o șansă în plus în viață dacă ar reuși, și merită să facă acest lucru, să viziteze Israelul. Ar putea vedea cu ochii lui, la fața locului, cum una din minunile secolului XX și acum a secolului XXI s-a înfăptuit și se înfăptuiește. Cum, din nisip, în șase decenii, s-a născut una dintre cele mai civilizate și omenești societăți din lume.

Oricare cetățean european, dar în mod special român, va putea să găsească în Israel, vizitând spitale, școli, cămine de bătrâni, chiar unități militare, mergând la granița cu Cisiordania sau cu Gaza, vizitând locurile sfinte, vizitând în mod special Muzeul de la Yad Vashem, va putea să vadă, să simtă și să înțeleagă mai bine ce înseamnă un neam pe pământ, istoria lui milenară, ce înseamnă omenie, spirit de întrajutorare, raționalitate și, mai ales, viziune.

Datorită condițiilor istorice, militare, politice specifice, întreaga filozofie de construcție a statului Israel, cel puțin așa cum am înțeles-o eu, este construită pe idealul securității și unității naționale. În plus față de aceasta, oricare dintre noi, românii, am putea vedea în Israel cum grija pentru cei aflați în suferință, dar mai ales grija pentru generațiile care vin reprezintă prioritate națională.

Am avut șansa, de asemenea, să vizitez Masada, locul în care, în anul 72, romanii au înfrânt ultima redută de rezistență a evreilor. Acolo, când vine vremea, fiecare tânără și tânăr care trebuie să meargă la armată, cu arma la piept, cu mâna pe Tora jură că a doua oară Masada nu o să mai cadă.

Pentru noi, care trecem în tulburările acestor vremuri prin diferite stări de spirit, mai ales dezorientări și, nu de puține ori, prin manipulări, merită să vizităm Israelul. Comunitatea românească din Israel este foarte numeroasă, după cea de origine rusă, românii, evreii de origine română, sunt cei mai mulți și ne asigură tuturor sprijin, ajutor și explicații.

Și cred că ceea ce merită să învățăm noi, românii, este că, întâi de toate, avem nevoie de un ideal național explicitat, convenit și de urmat.

Evreii de pe glob – și în mod special cetățenii israelieni – oferă lumii un model cum rar se poate vedea pentru ceea ce înseamnă civilizație și viziune.

Așadar, închei cuvântul meu prin a recomanda tuturor cetățenilor români care pot – să încerce să poată – să viziteze Țara Sfântă, locurile sfinte pentru noi, creștinii, să vadă acolo, să simtă și să înțeleagă. Și am speranța că o astfel de abordare ne va îmbogăți și pe noi, va crea mulțumire și israelienilor, dar mai ales evreilor de origine română.

Închei, cu îngăduința distinșilor invitați, spunându-vă cum spun dumnealor: Shalom Israel! Kol ha kavod!

Mulțumesc pentru atenție.

Domnul senator Radu Alexandru Feldman.

Mulțumesc foarte mult. Distinși invitați,

Dragi colegi,

Ieri, colegul meu, liderul grupului, domnul senator Cristian Rădulescu, m-a invitat să spun astăzi câteva cuvinte la această zi comemorativă. Tot ieri am primit o invitație din partea unui realizator de emisiune de la postul național de radio, care m-a invitat la o emisiune dedicată zilei de astăzi, de comemorare a Holocaustului.

Le-am mulțumit amândurora și am refuzat invitațiile spunând că am sentimentul că astăzi nu evreii trebuie să vorbească, astăzi, cei ale căror gânduri și ale căror sentimente trebuie să le auzim... sunt cele ale majorității, ale românilor, și rămân la convingerea că așa trebuia să se întâmple.

Dacă am ținut totuși să vin la microfon pentru un minut, a fost ca să le mulțumesc colegilor din Senatul României pentru gândurile, pentru aprecierile, pentru mărturisirile, pentru profesiunile de credință pe care au găsit de cuviință să le facă de la acest microfon, într-o zi atât de frumoasă și într-o zi atât de tristă și atât de dureroasă pentru evreii care mai trăiesc astăzi în România.

Vă mulțumesc foarte mult. ( _Aplauze.)_

Am ascultat cum se cuvine, cu toată atenția, tot ce s-a spus și simt nevoia..., am două lucruri care cred că trebuie reținute. Tot ce s-a spus este purul adevăr.

Un lucru aș vrea să-l rețineți și să-l înțelegeți în toată grozăvia lui: Varujan amintea, pe bună dreptate, de tragedia armenilor, Mircea ne atrăgea atenția că astăzi lumea stă pe un butoi de pulbere, pentru că n-am învățat și n-am înțeles nimic, dar, în toată istoria omenirii, Holocaustul reprezintă o unicitate.

Vreau să mă înțelegeți foarte bine. S-a spus, nu o dată, că evreii încearcă să exploateze toate tragediile celui de-al

Doilea Război Mondial, al secolului trecut. Sub nicio formă! Știu și știm foarte bine calvarul, tragediile trăite de o lume întreagă, dar niciodată, niciodată în istoria omenirii n-a mai existat un program global de eliminare de pe suprafața Pământului a unei etnii, a unui popor întreg.

Era o observație, un accent pe care consideram că e bine să vi-l supun atenției.

Al doilea lucru. Vin în continuarea cuvintelor rostite de domnul Beriș. Dacă m-aș grăbi, dacă aș fi nepermis de superficial, aș spune: îl cunosc de mulți ani, și-l cunosc bine. Îl cunosc de mulți ani. Niciodată n-am să pot să spun că-l cunosc bine, pentru că niciodată nu va ajunge să împărtășească nimănui tot ce-au trăit el, familia lui și cei alături de care a trăit această cumplită experiență care a însemnat Transnistria.

Mi-a spus însă un lucru. Mi-a pus o întrebare: „Ce este omul?” Dar întrebați-vă ce poate deveni omul. Și întrebarea îi cuprinde în egală măsură pe călăi și pe victime.

György ne invoca, ca un punct de referință în gândire, când a început această tragedie a secolului trecut și invoca opinia președintelui Tribunalului de la Nürnberg – când s-a făcut prima concesie.

Aș merge – îndrăznesc să spun – un pas mai departe și aș spune că răul începe în fiecare clipă în care căutăm răul în afara noastră, înainte de a avea tăria, cinstea și luciditatea să privim în sufletul nostru. Ne va fi atunci mult mai ușor să luăm măsura cea mai inspirată, atitudinea cea mai corectă și gestul cel mai potrivit. Și spun asta rămânând în cotidian, rămânând într-un moment în care știm foarte bine, dragi și stimați colegi, că suntem spre finalul unei legislaturi. Ca oameni politici, cu toată considerația, cu toată prețuirea și cu toată amiciția pe care vreau să cred că am reușit să v-o arăt fiecăruia dintre dumneavoastră, fiecare dintre noi și această țară, pe care vrem s-o slujim din adâncul sufletului, am fi într-un mare câștig dacă înainte de a ne pronunța împotriva adversarului politic am avea tăria să privim în sufletele noastre.

Închei cu ceea ce am ținut de la început să vă spun: vă sunt îndatorat și vă mulțumesc că astăzi ați fost atât de prezenți fizic și sufletește la comemorarea unui timp pe care nu avem voie să-l uităm.

Vă mulțumesc foarte mult.

Vă consult dacă mai sunt intervenții din partea colegilor senatori.

Dacă nu mai sunt, am să-i dau cuvântul domnului președinte Vainer.

Vă rog, domnule președinte.

Nu obișnuiesc să abuzez de timp, totuși cred că e de datoria mea ca, în afară de mulțumirile pe care le-a adus colegul dumneavoastră, ca parlamentar, și al nostru, domnul Radu F. Alexandru, să vă adresez și eu cele mai călduroase mulțumiri.

Am simțit efectiv o prezență fantastică în această sală. Ați fost aici, n-ați fost cu gândurile aiurea, cum se întâmplă uneori în ședințele Parlamentului. Și ați fost aici pentru că topicul discutat nu e obișnuit.

Așadar, vă mulțumesc foarte mult.

Vreau să mai adaug un singur lucru. De regulă, nu uit să mulțumesc românilor, „neevreilor” care, în acei ani, au dat dovezi de mare demnitate și solidaritate umană. Așadar, îi evoc pe ei. Dacă trăiesc, să le fie bine, dacă nu mai sunt, să le fie bine în ceruri!

Iar dumneavoastră nu pot să vă doresc decât sănătate, fericire, bucurii și să dea Domnul să nu ne mai întâlnim cu răul în lume!

Vă mulțumesc foarte mult. ( _Aplauze.)_

Mulțumesc, domnule președinte.

Intervențiile au luat sfârșit. A fost o veritabilă lecție de istorie, de umanism, de politică și, într-adevăr, o astfel de manifestare, la un asemenea nivel, este un exemplu al maturității românești vizavi de capacitatea și acceptarea judecării..., a propriei judecăți a ceea ce s-a întâmplat în istoria pe care orice popor trebuie să și-o asume.

Ca oameni politici, evident că avem o mare responsabilitate, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat în decursul istoriei, evident, a fost și o componentă politică, și, în mod cert și evident, dacă noi vom înțelege acest lucru și ne vom aduce contribuția acolo unde ne revine aceasta, de a

nu mai permite ca astfel de lucruri să se întâmple, sigur că rolul nostru s-a îndeplinit sau se va îndeplini.

Vă rog să-mi permiteți, în încheiere, să vă mulțumesc tuturor celor care v-ați adus contribuția la o asemenea sesiune extraordinară a Senatului României, invitaților, Federației Comunităților Evreiești din România, colegilor senatori care au fost prezenți astăzi, ca un exemplu al considerației și respectului pe care-l dau acestei realități, pe care am discutat-o astăzi.

Am convingerea că și viitorul Senat va avea aceeași deschidere pe această temă și, sigur, pe foarte multe alte teme de politică actuală, multe dintre ele astăzi enunțate aici și cu care, sigur, se vor confrunta atât România, cât și Israelul sau țările Uniunii Europene.

Vă mulțumesc foarte mult.

Declar încheiată sesiunea Senatului de astăzi. Vă mulțumesc.

## _Ședința s-a încheiat la ora 14.00._

„Monitorul Oficial” R.A., Str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București; C.I.F. RO427282, IBAN: RO55RNCB0082006711100001 Banca Comercială Română — S.A. — Sucursala „Unirea” București și IBAN: RO12TREZ7005069XXX000531 Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București (alocat numai persoanelor juridice bugetare) Tel. 021.318.51.29/150, fax 021.318.51.15, e-mail: marketing@ramo.ro, internet: www.monitoruloficial.ro Adresa pentru publicitate: Centrul pentru relații cu publicul, București, șos. Panduri nr. 1, bloc P33, parter, sectorul 5, tel. 021.401.00.70, fax 021.401.00.71 și 021.401.00.72 Tiparul: „Monitorul Oficial” R.A.

&JUYDGY|592582]

**ISSN** 1220–4870

**Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 97/19.X.2012 conține 12 pagini.**

Prețul: 18,00 lei