Gheorghe Saghian

## **Domnul Gheorghe Saghian:**

Declarația politică este intitulată „Abandonul copiilor”. Domnule președinte, Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor,

Conform datelor centralizate de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), aproape 1.000 de copii au fost abandonați în 2015 în spitale, iar mai mult de jumătate dintre ei au fost lăsați în maternități. Mai exact, 977 de copii au fost părăsiți în maternități și alte unități sanitare în anul 2015. Cei mai mulți, respectiv 624, au fost abandonați după naștere, în maternități. Alți 326 de copii au fost lăsați în secții de pediatrie, iar 27 în alte secții de spital. Este important de menționat că, dintre cei 977 de copii abandonați, 885 au fost externați, însă doar 388 s-au reîntors în familie. Alți 380 de minori au ajuns în grija unor asistenți maternali, 35 au fost plasați la familii, 30 au ajuns în centre de plasament, 16 în centre de primire în regim de urgență, trei în familia extinsă și 33 în alte situații.

Cred că aceste date trebuie analizate corespunzător și, mai ales, consider că trebuie luate măsurile necesare pentru ca aceste cifre să scadă. În contextul abandonului nou-născuților, trebuie să subliniem faptul că 40% dintre mame se află în stare de depresie după naștere, aceste stări fiind depistate doar în 29% dintre cazuri, așa cum ne arată Organizația Mondială a Sănătății.

Din toate cifrele prezentate reiese că pericolul cel mai mare există imediat după naștere, când mamele, de cele mai multe ori confuze, își abandonează copilul, tocmai când acesta ar avea cea mai mare nevoie de îngrijire și dragoste maternă pentru a-și construi un atașament afectiv, care constituie baza pentru toate relațiile viitoare ale copilului și determină dezvoltarea lui în mod decisiv.

Aceste aspecte trebuie corelate cu efectele negative recunoscute ale instituționalizării asupra dezvoltării copilului – sub aspect fizic, intelectual și psihosocial –, ele fiind abordate în multiplele studii și cercetări științifice. Pe scurt, acestea ne arată faptul că daunele aduse dezvoltării copilului sunt cu atât mai mari cu cât copilul este mai mic și cu cât este mai îndelungată durata aflării lui în instituție. Lipsa unei familii face ca viața acestor copii să decurgă într-o lume paralelă, care nu-i poate pregăti pentru viață și pentru o interacțiune socială adecvată.

Din păcate, sistemul de protecție al statului nu este suficient de pregătit ca să ofere servicii de sprijin familiei și să prevină abandonul copilului. Nici găsirea rapidă a unor soluții care să permită copiilor părăsiți să crească în mediul familial nu pare a fi o prioritate a sistemului actual. Astfel, plasarea copiilor în îngrijire rezidențială rămâne în continuare cea mai frecvent aplicată măsură de protecție pentru copiii mici lăsați fără îngrijirea părinților. Să nu uităm însă că, pe termen lung, îngrijirea în instituții implică și costuri extrem de mari pentru întreaga societate – nu doar din motivul că absoarbe resurse importante, dar și pentru că perpetuează discriminarea copiilor, tergiversează evoluția lor în adulți capabili de a se integra social și a fi eficienți și astfel produce adulți care devin o povară pentru comunitate.