Ioan Chelaru

## **Domnul Ioan Chelaru:**

## Mulțumesc, doamna președinte. Stimați colegi,

Declarația politică de astăzi este, dacă vreți, rezultatul unui eveniment nefericit la care am participat și, dacă vreți, sunt câteva dintre gândurile mele de la ora 11,00 până în prezent. Am intitulat-o „ _In memoriam_ Antonie Iorgovan”.

Sunt câteva zile de când Antonie Iorgovan ne amintește că pe lumea asta se moare, și moartea nu este o realitate oarecare, este tovarășa noastră pe care o plimbăm zilnic la braț, pentru că nu știm la care cotitură vom decide s-o sărutăm și noi, fiecare dintre noi. Și cancerul ucide totul, mai puțin speranța în cazul domnului senator, domnul profesor, idolul meu de drept administrativ.

Trebuie să mărturisesc un fapt. Nu mi-a plăcut niciodată, în mod special, știința dreptului administrativ, o materie aridă, concentrată, uneori confuză. Am digerat-o greu și în facultate pentru o notă pentru bursă, dar ceea ce știam cu toții era că nu poți fi jurist fără asimilarea dreptului obligațiilor și a dreptului administrativ. Acum, după ce, „de-adevăratelea”, Antonie Iorgovan, senatorul, avocatul, profesorul și omul Iorgovan, stă întins în sicriu fără suflare, recunosc că aveam față de el un respect foarte apropiat fricii. Eram ca elevul la școală, mereu prins cu lecția nefăcută.

L-am iubit pe Antonie Iorgovan în felul meu. Apropierea pe care a creat-o profesia noastră s-ar putea numi prietenie.

În ceea ce mă privește, domnule profesor, astăzi, în văzul și auzul lumii, eu, Ioan Chelaru, vă declar prietenie. Spre rușinea mea, acum am acest curaj, pentru că atâta vreme cât ați fost printre noi nu am avut acest curaj.

Îmi era frică de râsul tău, de atitudinea ta. Puteai, oricând, să mă pui la punct, să mă bați pe umăr și să-mi spui: „Bine, dragă, hai să-ți dau o cafea!”, sau: „Asta, da, este o observație de nuanță. Vine de la un adevărat avocat.”. Asta pentru că Antonie Iorgovan își putea permite această atitudine. Unui astfel de om nu-i poți purta, cunoscându-l, decât un imens respect și o imensă iubire. Și asta, dacă ai destulă cuviință și destulă inteligență.

Pentru că a fost un mare știutor de carte, un mare jurist, profesorul te putea privi în ochi, ca o cobră, și toate argumentele contrare picau de cele mai multe ori în desuet. Toată știința lui de carte se ducea, uneori, la sfidare. Nu suporta contraargumentul decât dacă era cu adevărat „beton”. Era în stare să-și asume orice consecință pentru motivul său, pentru buna sa documentare.

De altfel, biografia sa, demisiile sale repetate fac pe deplin dovada că profesorul nu era un tip conciliant. Era

obișnuit să sfideze orice muchie contrară, să desfigureze orice opoziție.

Aveați, domnule profesor, anumite idiosincrasii, o ideologie personală, reacții umorale, ieșiri. Acum înțeleg că toate acestea erau, de fapt, aprehensiuni de bun-gust, de libertate. Și, dacă este adevărat ceea ce se spune despre oamenii mari, anume, că le poți cunoaște valoarea după numărul adversarilor, atunci, astăzi, am înmormântat un om foarte mare.