Ioan Chelaru

## **Domnul Ioan Chelaru:**

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi este intitulată „Poveste din țara nimănui”.

În două chipuri un lucru nu poate fi bine-văzut: întâi, ar putea fi prea aproape și privirea nu-l poate cuprinde, apoi, este mult prea aproape, încât nu se poate cerceta pe de-a-ntregul și i se pierde înțelesul. La fel este în cazul poveștii unui regat despre care nu pot spune că este departe de ochi, pentru că ar însemna că nu poți da mărturie de ceea ce vezi, dar nici nu poți spune că-i prea aproape. Mai bine să spunem că e de-aici și povestim și noi ce se vede, ce se aude și ce este hărăzit unui ținut asemuit cu Grădina Maicii Domnului.

A fost odată ca niciodată un regat îndepărtat, plin de lumini și umbre, un colț de rai, dar și de iad, un regat al contrastelor ce făceau viața mai interesantă, mai puțin stresantă și mai plină de sens. În acest complex și neasemuit regat trăiau doi prinți: unul era un adevărat războinic al luminii, supranumit Becalus, iar celălalt era însăși proiecția lui Zeus Olimpianul pe pământ, supranumit Băzeus. Cei doi prinți stăpâneau ținuturi diferite: Becalus era prinț de Ghencea, iar Băzeus era prinț de Cotroceni. Ei doi se asemănau și erau prieteni, neavând motive de dispute. Mergeau împreună la ospețe și aveau îndeletniciri pe placul lor și, spre distracția poporului, îndeletniciri care nu se blocau reciproc, ba se completau de minune, așa încât regatul

nostru era o continuă sărbătoare a Saturnaliilor, un iarmaroc plin de culoare din care cu chiu, cu vai și cu aplecare insistentă ar mai putea pricepe cineva ceva. Unuia îi plăceau jocurile cu ostași, iar celălalt era pasionat de îngrijirea câinilor de toate rasele, masculi și femele.

Ostașii erau plini de zel, puternici la trup, dar săraci la minte, iar Becalus plătea bani grei pentru ca aceștia să câștige toate închipuitele lupte.

Câinii lui Băzeus erau bine îngrijiți, aveau cele mai bune oase de ros și făceau întocmai ce le poruncea acesta. Și ostașii, și câinii erau pregătiți pentru spectacolele pe care acești prinți, în mărinimia lor, le ofereau localnicilor, de unde a rămas expresia „pâine și circ”.

Într-o zi, locuitorii regatului, oameni simpli și necăjiți, dornici să mai vadă și altceva, au decis să propună prinților un nou joc. Jocul se numea „De-a alegerile”. Auziseră ei, de la alte regate vecine, de acest joc și mai auziseră că acestea au reușit chiar să-și aducă prinți mai destoinici în frunte, însă acești locuitori se mulțumeau măcar să se joace, doar să simuleze jocul lor, pentru că știau bine că prinții lor erau aprigi la mânie și, la nevoie, făceau iute și degrabă vărsare de sânge. Și dacă se întâmpla ceva cu aceștia? Nici nu mai aveau alții, așa că se mulțumeau cu spectacolele plictisitoare date de ciracii prinților și, uneori, mai cu voie, mai în silă, chiar aplaudau ca totul să fie bine.