Ioan Chelaru

## **Domnul Ioan Chelaru:**

Vă mulțumesc, domnule președinte. Distinși colegi,

Declarația politică am intitulat-o „Memorie și esență. Lacrimi în limba română — _In memoriam_ Grigore Vieru”.

Am urmărit cu toții momentul istoric al învestirii lui Barack Obama în demnitatea de Președinte al SUA. Cu adevărat

PAUZĂ uluitor, pentru acea zi, sentimentul electrizant al apartenenței și speranței fără limită pe care un discurs memorabil l-a strecurat în sufletul uriașei audiențe! America respira la unison. Națiunea americană, acest paradox istoric, are suflet colectiv și este dispusă la sacrificii pentru a depăși clipa de criză și pentru a-și reafirma principiile care au creat-o și apoi au așezat-o într-un loc aparte în lume.

Președintele Obama a revigorat sentimentul istoric și respectul pentru valorile inițiale care-i animă pe americani. Și, dacă ne gândim bine, au o istorie de nici 300 de ani, o descendență crudă, tânără față de milenara noastră apartenență la acest spațiu și la această limbă de sorginte latină în care ne exprimăm. Reacția Americii ar trebui să ne dea de gândit.

Îmi înfrâng cu greu, mai ales de la această tribună, distinși colegi senatori, o firească jenă față de neputința noastră de a ne ajusta energiile într-un singur buchet. Nu reușim noi, românii, să ne iubim pe noi înșine, cu păcatele noastre cu tot, pentru a putea păși normal înainte, fără a dezminți esențele și valorile noastre naționale, pentru a ne putea bucura. Iar una dintre aceste esențe este limba română, și această limbă este definitorie, este, dacă vreți, marele nostru eroism național, definiția noastră de rezistență ca neam, „ce”-ul nostru de identitate exemplară.

Am rostit acest preambul pentru a ajunge la ceea ce, într-adevăr, doresc și încerc să vă evoc astăzi.

Până de curând, trecea printre noi un om pentru care rostirea poetică în limba română a fost martiriu și golgotă: Grigore Vieru.

S-a petrecut dintre noi omul unui singur vis, independent ca un anarhist și bun ca un sfânt, un om din a cărui biografie s-ar putea naște o dramă care ar fi, până la identificare, în același timp, drama limbii române din Basarabia și a românilor de peste ape.

Dincolo de Prut se petrece un fapt greu de reprezentat în viziunea noastră europenizată aproape complet după integrare și cucerită de categoriile apreciative ale postmodernismului. Supraviețuirea lingvistică se realizează în Basarabia prin întreținerea unui foc sacru și prin cultivarea literaturii clasice românești prin respectul nedisimulat pentru litera eminesciană. Eminescu, în principal, reprezintă nucleul de memorie și memorare pentru conservarea esenței sufletului românesc, pentru limba română.

El, Grigore Vieru, chiar a fost un om curajos. Nu i-a fost teamă de adevăr. A strigat că limba română se vorbește și dincoace, și dincolo de Prut, și a făcut-o într-o țară care a inventat „moldoveneasca” pentru a legitima, stupid naționalist, deromânizarea. Și asta în vreme ce în cultura română de pe malul Dâmboviței, și nu numai, tarele de apreciere culturală converg spre desacralizarea valorilor clasice. Și tocmai din această perspectivă postmodernă Grigore Vieru a fost aspru judecat și criticat. Critica aspră ignoră însă un lucru: poetul Grigore Vieru a rezistat cu ținută și simplitate acelor vaste și suverane himere slave a căror presiune administrativă se resimte încă în toată viața publică a Basarabiei. Tocmai de aceea se impune să fim cinstiți cu memoria poetului.