Ioan Vulpescu

Proiectul de lege privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/2022 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul investițiilor publice (PL-x 224/2022; retrimis comisiilor)

554 cuvinte

Analiza discursului

Populism: 0 · fără
Anti-pluralism: 0 · fără
DQI: nivel 1 · justificare inferioară
Voce: —

Codat de flash-lite. Metodologie

Discurs

## **Domnul Ioan Vulpescu:**

S-au împlinit recent 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda, 42 de ani de la moartea lui și 30 de ani de democrație românească în care lumea lui Moromete a dispărut. A fost multă tămâie virtuală, conjuncturală și oficială cu prilejul acelei aniversări, dar nu trebuie să uităm că același Marin Preda a fost marginalizat, hulit, acuzat de colaboraționism.

Vânăm sărbători, confiscăm valori, dar nu prețuim nimic.* România oficială nu are o casă memorială Preda, așa cum ar merita1 2, nu are o trăire vibrantă a centenarelor, nu are o conștiință de sine, istorică.*

În contextul ședinței

România oficială, chiar oficialistă, este mai degrabă a loviturilor de teatru*

, cu umor amar; aparține nu publicului mare și tirajelor bogate, ci grupurilor mici și intereselor mărunte.

Se va întâmpla și cu centenarul Preda ce s-a întâmplat cu centenarul Doinaș – multe citate, puțină citire, haștaguri memoriale pentru lumile lor încă neînțelese sau nefrecventate de oamenii ceasului prezent. Chiar dacă toți trăim după rețeta lui Preda, „Viața ca o pradă”, marea vânătoare a fericirii, și „Imposibila întoarcere” la lumea în care „Timpul nu a mai avut răbdare”.

România oficială nu are decât oficialism, gargară de amintiri într-un puzzle niciodată deslușit de idei, de proiecte, societăți. De la „Întâlnirea din pământuri” și până la romanele târzii, Marin Preda a creat ceea ce astăzi PR-ul rețelelor înfometate de like-uri, view-uri, share-uri și contenturi nu au putut valida niciodată în mod natural – bestsellere. Teama de adevărurile ficțiunii a produs cenzura. Și, vorba lui Gide, muzele se nășteau în închisori și piereau în libertate. Preda și alții ca el reprezintă rezistența prin cultură.

Astăzi, în timpuri de liberalism și libertinaj, scrierea din libertate nu mai produce același efect electrizant, aceleași capodopere. Dar e paradoxal cum din România anilor lui Preda, care citea pe nerăsuflate ultimul manuscris scos de la tipar, astăzi avem România cu cei mai puțini cititori, în coada clasamentelor europene, o Românie în care analfabetismul, nu enciclopedismul, patronează cultura, o Românie departe de cea a copilăriei mele, când mama, ca profesor de limba română, își susținea lucrarea de gradul 1 cu exegetul canonic al lui Marin Preda, prietenul și confesorul său, profesorul și academicianul Eugen Simion, la numai doi-trei ani de la moartea marelui scriitor. Era o Românie a reacțiilor, a follow-upului cultural, care astăzi își refuză privilegiul de a locui conștient în propria ei istorie.

Dacă ar fi trăit azi, Preda ar fi scris la fel de bine, dar ar fi trăit mâhnit știind că o mână de cititori înseamnă un bestseller cinstit pentru o societate care deține, dar nu citește, biblioteci, o societate în care cărțile sunt obiecte decorative și, ocazional, comemorative, o societate de „Risipitori” care prăznuiesc nașteri și morți, rămânând tot mai indiferenți la ce se întâmplă între ele. România lui Preda era aceea în care oamenii de cultură nu erau niciodată „Intrușii” acestei lumi, nici orchestratorii ei. De altfel, nu cred că lui Marin Preda i-ar fi plăcut să vadă texte aniversare standard*: „s-a născut (...), a scris (...), a murit (...)”.

Este dovada clară nu doar de lipsă de înțelegere a fenomenului Preda, ci mai ales de sensibilitate istorică și culturală față de lumea lui. Însă cum altfel ar putea scrie cei care „au venit (...), au condus (...), au plecat (...)” fără să lase nimic în urmă în afară de un „Delir” neîncheiat?