Lazãr Lãdariu

## **Domnul Lazãr Lãdariu:**

## Domnule preºedinte,

## Doamnelor ºi domnilor deputaþi,

Dupã 6 ani de suferinþã ºi lupte cu moartea, Ioan Alexandru, unul dintre salvatorii destinului înnourat pentru o vreme al poeziei româneºti, cel veºnic cu neclintitã credinþã în Dumnezeu, a plecat dintre noi. Ridicat la poarta Apusenilor sã îmbogãþeascã nestematele coroanei poetice ardelene, formatã din Coºbuc, Iosif, Goga, Blaga, Cotruº, Beniuc, el, iubitorul de vatrã ºi de Rohia, de Maramureº ºi de Putna, de Voroneþ ºi de Ardeal, de poeþi ºi de þãrani deopotrivã, el, cel care se dorea aºezat în deal, în þintirim, sã adauge în neamul de sub pãmânt, s-a stins departe de þarã, prãbuºit pe masa de lucru, câmpul de luptã al scriitorului, cu Biblia deschisã lângã tâmplã. A trecut dincolo cu gândul ºi cu sufletul la patria de cuvinte a limbii române a domnului Eminescu, la Împãrãþia Logosului, întrupat în istorie ºi în spiritualitate.

Vestea, ca o scrisoare cernitã, ne-a umplut sufletul de durerea care îl fãcea pe Adrian Pãunescu, vãzând cum se duce o generaþie, sã exclame: ”Se moare într-un ritm infernal!Ó

Ioan Alexandru, pe care l-am cunoscut încã din anii studenþiei clujene, ai filologiei, ale cãrei cursuri le urmam împreunã, ca pe un mare admirator al poetului ºi filosofului Lucian Blaga, al cãrui trup în sicriu l-a însoþit din Clujul suferinþelor ºi al umilinþelor proletcultiste pânã în Lancrãmul odihnei lui veºnice.

L-am zãrit trecând podul de peste Someº la câteva minute dupã exmatricularea lui de la filologia clujeanã, pe la începutul anilor Õ60, de cãtre cei care nu l-au înþeles. Ne-am întâlnit ºi ca membri ai Comisiilor pentru culturã, artã, mijloace de informare în masã de la Senat ºi Camera Deputaþilor, în legislatura 1992Ñ1996.

Dovezile acestui slujitor al cuvântului, coborâtor din arhaitatea satului transilvãnean pentru a întreþine focul sacru al limbii, sunt cãrþile: ”Cum sã vã spun?Ò, ”Viaþa, deocamdatãÒ, ”Infernul discutabilÒ, ”Vãmile pustieiÒ, ”PoemeÒ, ”Imnele bucurieiÒ, ”Imnele MoldoveiÒ, ”Imnele þãrii RomâneºtiÒ º.a.

Cel convins cã unde e jertfã e început de þarã, cel care vedea cer ºi pãmânt transfigurat, bursierul ”HumboldÒ prin concurs, la recomandarea filosofului Martin Heidegger, cel care a studiat filosofia, teologia, filologia clasicã, istoria artei, la Freiburg, Basel, Achen, MŸnchen, cel care a susþinut seminarii de poezie comparatã, cuprinzându-i pe Eminescu, Dante, Platon, Sofocle, Sapho, Pindar, Holderlin, Heidegger, Psalmii, Roman Melodul, credea dumnezeieºte în luminã, ca lãcaº al fiinþei.

Sub grindina de luminã aºazã marile lui poeme. Patru versuri doar, din poemul ”MamaÒ, sunt suficiente pentru acoperirea unei afirmaþii: ”Mãicuþã scumpã, aº vrea, în jurul tãu/ Sã fac un þarc de milã ºi luminã/ Sã bat în aur palid chipul tãu/Ca în Ardeal, de-a pururi, sã rãmânã.Ò

Ioan Alexandru ºi-a iubit þara. Numai cel pãtruns de focul sacru al limbii ºi al iubirii de neam, numai cel convins cã dragostea înseamnã ºi scriere cu sine, în 1973 ºi-a ales ca temã a lucrãrii de doctorat: ”Patria, la Pindar ºi la EminescuÒ.