Stimate domnule președinte al Camerei Deputaților României,
Stimați senatori și mult stimați deputați,
Mult stimați membri ai Guvernului României, care onorează cu prezența lor această sesiune și au răbdarea să asculte câteva cuvinte din experiența unui supraviețuitor al Pogromului de la Iași,
O să vorbesc acum despre cum s-a întâmplat Pogromul, ce am suferit în timpul Pogromului, cum am trăit eu Pogromul, realitatea Pogromului, realitatea Pogromului văzută prin ochii unui copil de 10 ani.
Fapt este că îmi amintesc bine fiecare moment al zilei în care am fost scoși brutal din casă, eu cu familia mea, cu una din bunici, evident cu tatăl meu, cu mama și cu un frate mic, de 5 ani.
Am fost încolonați într-o coloană care se oprise în fața curții în care locuiam. Locuiam atunci la Iași și ieșenii care sunt în sală o să-și amintească numele străzii Colonel Langa, care este lângă Mitropolia din Iași. Pe strada aceea am crescut, pe strada aceea am ajuns să merg la școală, la o școală care, din păcate, a trebuit să fie creată atunci când elevii evrei au fost eliminați din școlile de stat de regimul antonescian.
Pogromul s-a întâmplat în ziua de 29 iunie. Au fost rumori că vor fi evenimente serioase și înainte și eram... și am trăit câteva zile înfricoșați. Și, într-adevăr, Pogromul a venit. Au venit dimineață, am văzut în dimineața zilei Pogromului o coloană de oameni care erau ușor de recunoscut ca evrei, care s-a oprit în fața porții care era deschisă. De fapt, nu era o poartă atunci, ci era o deschidere spre stradă, prin care am văzut coloana în care erau bărbați evrei și copiii și tineri evrei, nu și femeile. Ne-au scos și pe noi din casă, pe tatăl meu, pe mine. Și fratele meu era mic atunci, a rămas acasă. Și mama a rămas acasă. Femeile n-au fost scoase să fie duse la Chestură. În coloană am mărșăluit de la strada Colonel Langa, am trecut pe Ștefan cel Mare, am trecut prin fața mitropoliei, am ajuns pe strada Mârzescu, mi se pare, dacă țin bine minte, și până la urmă am ajuns la curtea Chesturii.
La curtea Chesturii mă țineam de mâna tatălui meu, dar el m-a împins înapoi și mi-a spus: „Du-te acasă.” Îmi pare rău, am spus că femeile n-au fost. A fost și mama mea în această coloană și tata m-a împins înapoi, mama m-a tras înapoi și, așa, n-am intrat în curtea Chesturii, dar am mers înapoi pe jos spre casa în care locuiam, pe strada Langa, care aparținea... casa aparținea atunci Bisericii Catolice. Aparține și acum, mi se pare.
Am fost să văd locurile copilăriei în cele două zile trecute și am înțeles că acea parte a străzii Colonel Langa încă aparține Bisericii Catolice. Dar am recunoscut locurile și asta este important, pentru că locurile în care am copilărit mi-au rămas în minte și probabil că au rămas în mintea fiecăruia din Excelențele Dumneavoastră care sunt aici, pentru că ne ținem minte copilăria, ce am învățat atunci, ce ni s-a întâmplat, cum ne-am jucat, dacă băteam mingea de cârpă, că n-aveam minge cu aer, și jucam fotbal amator.
Și eu mi-am păstrat memoria și am vizitat România, de fapt, de câteva ori în ultimele două decenii, dar de data asta mi-am adus și copiii, și nepoții, ca să vadă unde am trăit și am crescut. Și am venit aici cu fiica mea și cu trei nepoate
ale mele, pe care le-am plimbat la Iași două zile, ieri și alaltăieri. Acum sunt aici și vom mai sta încă 3 sau 4 zile și vor învăța mai mult din frumusețile... vor vedea frumusețile României din locurile în care am petrecut câteodată pe Valea Prahovei. O să le iau la Muzeul Satului, care este un muzeu minunat, probabil cel mai bun din lume de acest gen. Vă spun nu ca supraviețuitor, ci v-o spun ca sociolog care s-a specializat în sociologia rurală. Ca atare, am avut șansa să văd multe muzee rurale în diferite țări, mai ales în Scandinavia, dar vă pot mărturisi că niciunul nu se compară cu Muzeul Satului din București.
## Asta în privința amintirilor.
Revin la Pogrom. La Pogrom am fost dus până la Chestură și la Chestură copiii și femeile au fost trimiși acasă. Și ne-am întors acasă, dar pe drum deja am fost foarte speriați, pentru că am văzut cadavre de oameni, care erau risipite pe ici, pe colo și din care încă curgea sânge. Și am înțeles că au fost împușcați și împușcați chiar în orele acelea, pentru că sângele era proaspăt și era roșu, roșu violent. Și ne-am înfricoșat. Ne-am înfricoșat!
Și vreau să vă spun că frica de a fi omorât a fost o povară foarte grea care a rămas și după Pogrom, nu numai în timpul Pogromului. A instalat o frică în oameni, în adulți, în copii. Și vă pot spune, de data asta ca sociolog, că frica paralizează energia omului, frica umilește. Când trăiești cu frică, nu te poți desfășura, când trăiești cu frică, cu teamă nu ai curajul să te afirmi, chiar dacă poți face ceva cu succes, ești timorat că succesul poate fi invidiat. Și, dacă ai mai mult succes în ceea ce faci, invidia poate ajunge la agresiuni atunci când agresiunea, se știe, protejată de filosofia dominantă, de ideologia antisemită... Și, ca atare, criminalul sau cel care asaltează nu va fi pedepsit, dar tu poți fi bătut, omorât sau alt fel. Nu spun că se întâmplau omoruri în fiecare zi, dar bătăi și agresiuni se întâmplau.
Eu plecam odată la școală și văd un băiat în fața mea care – era iarnă – își scoate mănușile și mă întrebam: de ce își scoate mănușile? Era solid, ceva mai înalt ca mine. Și am înțeles că și-a scos mănușile ca, atunci când a ajuns lângă mine, să-mi dea un pumn puternic în plină față, care m-a doborât. M-a doborât, m-a lovit, dar încă mai mult m-a umilit. Și nu pot să țin... nu pot să uit acel pumn în față, pe care nu-l meritam. N-aveam de ce să fiu lovit cu pumnul, nu făcusem niciun rău, nu făceam decât să mă duc la școală, dar a înțeles că sunt, a văzut că sunt evreu. Nu țin minte exact dacă atunci, în acea perioadă, purtam steaua galbenă, dar a fost o perioadă în care am purtat steaua galbenă, pentru că așa era obligația pentru toți evreii, dar el m-a distins și mi-a dat un pumn, cum v-am spus, pe care n-o să-l uit toată viața și ce a însemnat, nu ca durere numai, ci și ca umilire, ca, cum să spun?, dispreț și ură, ură simplă, că n-aveam nimic cu el și el n-avea nimic cu mine. Această ură este un conținut al antisemitismului și este un conținut al altor forme de șovinism, pentru că există șovinism care se îndreaptă și
împotriva altor naționalități. Există rasism în lumea de astăzi și rasismul este o problemă internațională acum. Există rasism și în America, unde trăiesc de 45 de ani și văd rasismul cu ochii mei, și știți și dumneavoastră că ziarele scriu că populația de culoare, încă după atâtea decenii, este privită de mulți cu dispreț*, este atacată de polițiști mai mult decât populația albă și este victimizată de forțele, dar forțele publice în America... Deci rasismul este o boală, o infecție care duce la crimă, la crimă, la ură zilnică, la creșterea copiilor într-o atmosferă de ură și de dispreț, care perpetuează naționalismul și șovinismul și care face ca adulți, chiar în țări dezvoltate, să se manifeste ca rasiști. De ce? Pentru că părinții lor au fost rasiști. Și aici este o lecție importantă de tras, cum educația pe care o primești în familie, educația pe care o primești la școală influențează pentru tot restul vieții. Și nu spun că școlile americane propovăduiesc rasismul, dar fenomene de rasism sunt frecvente în școli și în universități, chiar în America, și sunt denunțate public, sunt criticate public și există mari tensiuni în legătură... cauzate de aceste... și ideea... de aceste manifestări rasiste.
Ideea generală care se desprinde din toată această povestire, cred, este că rasismul este o filosofie degradată, înapoiată și o filosofie a trecutului. O populație care este rasistă pierde foarte mult prin neglijarea talentelor și capacităților oamenilor care sunt de altă rasă. Și asta puteți vedea din experiența Americii, unde acum are..., cum să spun?, generalul de stat major, care-i conducător al nu știu câtor armate americane, este un om de culoare, care a venit dintr-o familie joasă și a urmat la școală și s-a dovedit..., la școli militare, s-a dovedit foarte capabil și acum este unul din marii oameni militari și strategi ai Statelor Unite. E un lucru evident, nu l-am cunoscut personal, dar am citit biografia lui și am înțeles. E o realitate.
Naționalitățile conlocuitoare și oamenii de altă rasă au și ei capacități, talente și posibilități la fel ca și populația dominantă. Dacă un sistem social asuprește aceste popularități... aceste populații, cei care pierd sunt acel sistem social și populația care ar trebui să beneficieze de..., cum să spun?, capacitățile oricărui sistem social.* Beneficiază mai puțin tocmai pentru că o parte din populația acelei țări sau stat este împilată, este privită ca o populație fără merite, fără capacități, fără... cum să spun?, de multe ori, demnă de dispreț. Și asta e o greșeală fundamentală.
Din nou, oamenii care sunt asupriți și disprețuiți suferă și ei, dar încă mai mult pierde populația, care nu are beneficiul talentelor, capacităților acelor oameni care sunt discriminați și sunt, cum să spun?, împiedicați să-și manifeste capacitățile și discriminările.
Acum, asta se întâmplă nu numai pe motive naționale. Știți, cu siguranță, că situația femeilor a fost și ea o situație... și este încă, în mare parte, chiar în țările dezvoltate, o situație, de multe ori, de subapreciere. Și există o mișcare
feminină internațională de mulți ani, dar care acum s-a întărit, are mai multă putere și femeile, persoanele feminine sunt promovate de multe ori intenționat și deliberat, recunoscându-se talentul lor și capacitatea lor. Și, drept să vă spun, de multe ori sunt uimit, în America, de ce posturi de răspundere sunt date femeilor cu încredere, ca președinți și conducători de corporații imense industriale, cu o putere economică de multe ori egală cu a unor țări întregi. Și totuși consiliile de conducere ale acelor corporații aleg femeia (care este considerată capabilă) ca președinte.
Într-un fel, am lărgit problematica națională și m-am referit la alte grupuri sociale, dar asta am făcut-o pentru a demonstra și a exemplifica ce înseamnă disprețuirea unor fragmente ale populației, câteodată pe motive naționale, altă dată pe motive de sex, de _gender_ , cum se spune. Și de asta spun, în lumea contemporană, această poziție pierde, este privită din ce în ce mai cu dispreț.
Ca să vă spun câteva detalii despre mine, eu – pentru că am cuvântul și le sunt recunoscător celor care m-au invitat aici, Guvernului României, Senatului, Camerei Deputaților, în care am marea onoare să vorbesc, așa încât, cu modestie, vreau să spun ce fac acum și de ce spun ceea ce spun – am venit în America ca un refugiat, refugiat din anul 1974, când regimul era comunist – și, în ciuda demagogiei și ideologiei oficiale, era și el un regim antisemit și care, la început, a fost numit iudeo-bolșevic, pentru că erau și evrei în conducere, dar s-a dovedit mult mai reacționar și mai, cum să spun?, putred și antiuman cu timpul, fără să mai fie vorba de evrei, ci așa s-a dovedit din motive de distincții naționale sau din motive de disprețuire a femeilor și așa mai departe.
Concluzia a ceea ce vreau să spun aici este că, în lumea de astăzi, *umanismul câștigă și șovinismul pierde12.* Cine este naționalist normal și își iubește țara, patria, nu este șovinist. Numai atunci când această dragoste de țară alunecă în extremism și spune că numai țara noastră sau numai populația etnică din țara respectivă este valoroasă, atunci șovinismul a pătruns și atunci talentele și capacitățile altor oameni sunt disprețuite și pierdute. Și statura morală a celor care practică asemenea atitudini cade, se deteriorează în ochii marii populații, largi, care nu este rasistă, sau în ochii intelectualității, care, de asemenea, este democratică și este de multe ori în fruntea mișcărilor și acțiunilor democratice.
Nu fac generalizări, există și intelectuali care nu..., cum să spun?, nu merită respect pentru filosofia pe care o afirmă și o propagă, dar intelectualitatea, în marea ei majoritate, ca o pătură socială, este umanistă, este democratică – vorbesc de țara în care trăiesc, care este America și în care, deși... Am venit ca un român care a venit ca emigrant și care a venit și fără familie, pentru că am plecat ilegal din România și a trebuit să las aici copiii, doi copii născuți în țară, pe care nu i-am putut lua, pentru că am plecat ilegal. Acum copiii sunt mai mari și i-am adus aici, ca să vadă. Și nu numai copiii, ci și nepoții mei au venit cu mine în această vizită, pentru că
iubesc România și am vrut să vadă locurile frumoase ale României, locurile unde eu am crescut, amintirile mele din timpul școlilor. Am învățat la Școala „Gheorghe Asachi” din Iași, până când evreii au fost eliminați chiar din școli și au trebuit să improvizeze școli din sinagogi. Educația desigur că a suferit și, când oamenii aceia au crescut, au continuat să fie discriminați. Și de pierdut a pierdut societatea în largul ei, nu numai acei indivizi.
Lucrurile s-au schimbat acum, dar pot spune, ca sociolog care a călătorit în toată lumea, că rasismul este o boală care s-a răspândit pe plan internațional. Eu am avut norocul, cum să spun?, și preocuparea intelectuală să studiez sociologia. Și am învățat sociologie aici, în România, când sociologia era interzisă de regimul comunist și era declarată o știință burgheză, care nu merită să fie predată. Dar eu am găsit în sociologia românească lucrările școlii lui Gusti, lucrările lui Petre Andrei, lucrările lui Henri Stahl – care a fost, cum să spun?, urmașul lui Gusti și mâna lui dreaptă – și lucrările altora. Am găsit, știu că există și lucrări ale lui Vulcănescu, care a fost și a rămas, până la urmă, un naționalist și care nu are acum nicio trecere între oamenii care respectă sociologia, chiar dacă numele lui mai este menționat într-un articol sau altul. E vorba că cumpăna științei sau a științelor sociale s-a înclinat spre democrație, s-a înclinat spre umanism autentic, s-a înclinat spre discreditarea acelora care propovăduiesc naționalismul, șovinismul și discriminarea rasială. Mai sunt oameni sau intelectuali care sunt de talia, ca să spun așa, sau de profilul lui Pamfil Șeicaru în America*, fără nicio îndoială, dar priviți ce..., cum să spun?, ce suport au acești intelectuali. Poți fi un conservator... conservativ în America foarte radical, chiar de dreapta – și este cunoscutul George Will, care scrie editoriale în ziarele principale, inclusiv în ziarul Washington Post, și este citit de multă lume pentru cum scrie și pentru că, de multe ori, are dreptate, chiar drept conservativ care atacă, cum să spun?, cusururi și cusururi sociale. Deci e o lecție pe care viața mi-a dat-o.
Am să revin la..., cum să spun?, la oile mele. Eu am învățat sociologia aici și, când am plecat în America, copiii au rămas aici. A trebuit să aștept până am putut să-i eliberez și au fost eliberați pe principiul, cum să spun?, rezolvării și unificării familiilor care sunt... care erau, cum să spun?, sparte, așa, de plecări nelegale, de scăpări, ca să zicem așa, din regimul trecut, dar... Îmi pare rău că... Dacă-mi dați voie să beau puțină apă...