Mihail Hărdău

## **Domnul Mihail Hărdău:**

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația mea politică se intitulează „Complicitatea imposturii – Avem dreptul la adevăr sau suntem condamnați la minciună?”.

Falsificarea adeverințelor – de angajare, de venit, medicale, de practică în producție –, a certificatelor – de participare la cursuri, de perfecționare –, a diplomelor de absolvire a unor studii s-a dezvoltat și rafinat în ultimii 10 ani, ajungând la rangul de artă a imposturii, tupeului, delincvenței, nu spun și a inconștienței sau iresponsabilității, întrucât toți cei implicați știau ce și de ce comit acel fals și uz de fals, cu urmări posibil dezastruoase pentru alții, dar cu beneficii financiare pentru ei.

Există oare vreo diferență între actele infractorilor violenți și acordarea unor diplome false care conferă dreptul la practică?

Mă întreb dacă cei care au acordat aceste diplome false la medicină ar accepta ca părinții, copiii sau chiar ei înșiși să ajungă pe masa de operație a unui astfel de medic. Sau ar accepta să fie consiliați de un astfel de psiholog, educați de un astfel de profesor sau transportați cu un ascensor construit de un astfel de inginer? Am convingerea că nu.

Diplomele, atrăgătoare, dar veninoase, urmau să fie bune pentru a-i minți pe alții, români sau străini, dar nu și pe autorii falsului, această tagmă a isteților, tagmă a descurcăreților, o frăție a profitorilor.

Factorii implicați în recentul scandal al miilor de diplome false sunt periculos de diverși. Avem de-a face cu universități de doi bani, sforăitoare în nume, dar incapabile de performanță, cu profesori universitari demagogi în etică, morală și deontologie profesională, dar jalnici în fața tentației banilor, cu tineri prea lași pentru a lupta cu știința, dar viteji în trădare, cu părinți „iubitori”, mentori și finanțatori ai delațiunii, cu instituții „abilitate” care s-au lepădat de obligațiile lor firești.

Trăim într-o lume în care se vinde și se cumpără aproape orice: lucrări de doctorat, subiecte de examene la bacalaureat, articole de presă, emisiuni de televiziune, organe umane. De ce s-ar împiedica cineva de diplome, identități sau titluri mincinoase?

Frauda tinde să devină un merit, un trofeu, un simbol al reușitei prin care sunt sfidați „fraierii”, adică oamenii cinstiți, din care, totuși, încă mai avem destui. Și cine ne minte? Tocmai universitatea, instituție ce ar trebui să fie un lăcaș de cultură care inspiră respect, fiind o moștenire a celor mai sclipitoare minți, acum călcate în picioare cu bună știință și iresponsabilitate.

Minciuna nu au inventat-o românii, ea există de când lumea, dar educația poate contracara efectele ei. Supravegherea și controlul trebuie să fie mai istețe decât minciuna.

Poate nu putem preveni boala, dar măcar să o descoperim și să o vindecăm rapid.