Pentru dezbaterea moțiunii simple în ședința plenului Senatului de astăzi, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare a hotărât repartizarea următorilor timpi pentru Guvern și grupurile parlamentare:
– punctul de vedere al Guvernului și răspunsurile Guvernului – 15 minute;
– dezbateri pe grupuri parlamentare – 31 de minute, repartizate după cum urmează: PSD – 8 minute, AUR – 7 minute, PNL – 5 minute, USR – 4 minute, PACE – Întâi România – 3 minute, UDMR – 3 minute, senatori neafiliați – un minut. Total – 31 de minute.
Dau cuvântul domnului ministru Demeter András István, ministrul culturii, pentru prezentarea poziției Guvernului față de moțiunea simplă.
Vă rog, domnule ministru.
## **Domnul Demeter András István** _– ministrul culturii_ **:**
Vă mulțumesc mult, domnule președinte. Doamnelor și domnilor senatori,
O să încep cu o poveste care s-ar putea să devină replică directă pe parcurs sau nu. Însă, indiferent de ce va deveni sau nu, ea este necesară, pentru că, deocamdată, avem doar niște margini – moțiunea, iar povestea încearcă să vă confere miezul.
Și începe acum aproape 57 de ani, la Târgu Mureș, într-un sfârșit de primăvară caldă, cel puțin așa arată datele din arhiva ANM-ului, când, ca în orice altă zi de primăvară caldă, pe lume mai venea un copil. Nu știm exact ce fel de ursitoare s-au prezentat la eveniment și nici dacă ele se găseau într-o relație de cordialitate și colaborare susținută ori dacă nu
cumva existau conflicte intestine sau conflicte de interese între domniile-lor. Fapt este că și-au făcut treaba. S-au încadrat în profilul jobului și au hotărât destinul acelui copil cu vot în unanimitate. După care s-au felicitat reciproc și s-au deplasat la următorul client, la următorul copil.
și pe oameni și și-a început călătoria, ca orice cetățean, învățând cu fiecare zi și cu fiecare noapte ce înseamnă viața și capcanele ei*
, ce înseamnă să te împrietenești cu ea, să te iei în gură cu ea, să stai și să te uiți atent cum curge ea, pur și simplu întrebându-te dacă rolul tău este unul de combatant activ sau doar de observator neutru.
Ani mai târziu, încă întrebându-se una și alta despre viață, copilul – care crescuse între timp, firește – a ales să meargă la o școală de teatru și să devină actor; ceea ce zis și făcut. Numai că nu s-a trezit el bine actor că imediat s-a pomenit director de teatru, la 24 de ani, ceva tare neobișnuit la vremea aceea, căci suntem de-abia în 1993 și unii șușoteau cu o uluire plină de speranță: „Uau, ăsta e cel mai tânăr director din România, _ever_ !” Iar alții bombăneau: „Ce caută copchil în scaunul de director?” „Copchilul” însă nu s-a lăsat intimidat și s-a luat în serios, rămânând directorul Teatrului Maghiar din Timișoara preț de 12 ani, vreme în care nu s-a gândit el foarte des la lucrătura ursitoarelor, căci nu prea avea timp. Se adapta și învăța din mers ce înseamnă să fii managerul unei instituții importante și să și faci ceva cu instituția aia. Avantajele vârstei, desigur: entuziasmul, curajul, dorința de schimbare, încrederea, anduranța, toate astea, la 24 de ani, te propulsează direct pe orbită.
Sărim puțin în epica poveștii și mergem în anul de grație 2005, când personajul nostru ajunge la Ministerul Culturii și parcurge câteva trepte ierarhice, de la director general la secretar de stat, în mai multe rânduri, pesemne că tot din pricina acelor ursitoare năbădăioase, și acumulează o experiență tot mai mare și mai colorată în domeniu, reușind astfel să găsească din ce în ce mai multe răspunsuri la întrebările alea care îl frământau pe el de când era mic. Dar, într-o ironie a sorții pe care nimeni n-o poate evita, copilul – de acum, ditamai omul – începe să se confrunte cu alte întrebări – la fel de incomode, la fel de complexe, poate mult mai parșive.
Ajungem în 2010 și îl găsim la conducerea Societății Române de Radiodifuziune, unde face tot felul de năzbâtii spectaculoase și de unde pleacă la un moment dat, dar lasă niște rezultate vizibile și relevante după el.
Apoi se duce în TVR și înființează acolo o structură nouă – Casa de Producție a Televiziunii Publice. Și, dacă tot era pus pe treabă, reia producția de teatru și film după mai mulți ani de pauză, repune „Cerbul de Aur” pe hartă, organizează tot felul de festivaluri și evenimente. Ai zice că nu-i priește liniștea, că-l distruge nervos dacă se oprește și lasă lucrurile pe pauză sau dacă încetinește un pic ritmul lor ori își ia mai mult de cinci zile de concediu. Cu siguranță, și asta tot de la ursitoare i se trage: nu poate dormi bine dacă nu vede rezultate. Mai urcă și pe scenă, mai apare și în filme între timp, la independenți, la stat, unde apucă – vă amintiți că el se făcuse actor, da?
Ei, și, la un moment dat, copilul ăsta, adultul ăsta se prinde de o treabă, adică îi pică fisa, cum s-ar zice, și-și dă seama că rostul său este să lase ceva viabil și rezistent în urmă. Numai că drumul, calea până la rostul acesta nu e deloc simplă, deloc liniară. Nu e o potecă, nu e nici o autostradă. Este mai degrabă o rețea în trei direcții: în artă, în administrație și în management. Le denumim așa convențional, desigur, fiindcă, în realitate, lucrurile sunt mult mai nuanțate. Și se mai prinde și de faptul că în nodurile de intersecție ale acestei rețele stă, în definitiv, singurul răspuns la toate întrebările alea care îl căpiau pe el de când deschisese ochii în lume. Și, cu această înțelegere în cuget și în simțiri, acceptă portofoliul ministerial în vara lui 2025, adică... alaltăieri, și se pune pe făcut lucruri și acolo. Deja ne-am prins cu toții care e modelul.
Conflicte? Da, numeroase. Ca și până acum. Greșeli? Inevitabil. Nimic nou.
Reguli? Cu siguranță. Ele sunt ferm necesare.
Stahanovism sau o mentalitate comunistoidă? Deloc. Merge fix în direcția opusă. N-ar permite altfel ursitoarele, în primul rând.
Ce caută ungurul la Cultură?* Din seria: „Ce caută un copil la conducerea unui teatru?”
Dispreț și aroganță față de artiști? Nicio șansă. Doar momente mai incandescente, când patima ocupă prim-planul și se lasă lesne confundată cu insolența.
O jignire pentru cultură? Totul e relativ. Deci... știți vorba: depinde cine întreabă.
Și, apropo de relativitate, Einstein a zis la un moment dat că diferența dintre geniu și prostie este că geniul are limitele sale și că oamenii inteligenți fac cele mai mari prostii; dar asta a fost doar o paranteză și nici nu știu ce mi-a venit cu ea și ce caută în povestea noastră. Așadar, să revenim.
Certuri artistice? Oh, da. Dar, la nivel de breaslă, ele sunt ca niște conflicte domestice. Un scandal e o furie, iar o furie nu reprezintă o convingere, reprezintă o deversare emoțională. Concesii făcute? Da, câteva. Necesare.
Compromisuri făcute? Niciodată. Nu de alta, dar s-ar enerva foarte rău ursitoarele și cine știe ce ar mai ieși.
A deranjat? De nenumărate ori.
A călcat pe bătături? Oho! Și înc-o mai face.
Condamnări? Din astea, nu, nu e cazul. Dar, pentru că tot a venit vorba, să risipim o confuzie: în civil nu există condamnare, există numai în penal, deci...
I-au ieșit toate lucrurile din prima? Nici vorbă. Dar cui îi ies?
S-ar găsi altcineva să-i ia locul? Oricând. Nimeni nu-i de neînlocuit.
Și-ar asuma altcineva acest traseu? Întrebare retorică, puncte de suspans.
Există o cultură a manipulării? Evident că există. Trăim în ea de câțiva ani buni, la nivel de planetă. Inclusiv această moțiune face parte din..., scuze.12
Se află acest ministru în plin travaliu de facere? Da, se află. Dar asta nu înseamnă că nu există cap compas.
I se poate reproșa faptul că e prea dens și prea la vedere? Da, fără îndoială. Încercările, căutările, tatonările de drumuri se fac cu un preț, cu tensiuni acumulate, cu schelete care cad din dulap, cu gunoi care zboară de sub preș și cu unele voci care se aud mai tare decât altele. Dar dacă le dăm lor, acestor voci, câștig de cauză, n-ar trebui oare să ne gândim și la ce au de pierdut toți ceilalți?
I se poate reproșa acestui ministru lipsa de curaj și de asumare a deciziilor? Asta nu.*
Se definește o civilizație prin ceea ce are și o cultură prin ceea ce este? Neîndoielnic. Dar, dacă tot parafrazăm această triadă filosofică, trebuie adăugat și termenul lipsă: un demnitar, ca un artist, de altfel, se definește prin ceea ce face.
Pare că ne confruntăm cu un război infiltrat în toate cotloanele? Da, așa se pare.
Ar fi o variantă câștigătoare să ne ostilizăm cu toții? Niciodată.
Este posibil ca această moțiune să treacă? Totul este posibil.
Ar fi acesta un gest înțelept? Aici vom lăsa ursitoarele să dea răspunsul, cum știu ele mai bine.