Petru Filip

Mulțumesc, domnule președinte. Domnule prim-ministru,

Domnule ministru,

Stimați colegi,

Vă rog să-mi permiteți să spun câteva cuvinte referitoare la acest proiect de lege și prin prisma avizului negativ pe care Comisia pentru administrație publică, organizarea teritoriului și protecția mediului l-a dat în urma dezbaterii acestui proiect de lege.

Sigur că ne-am simțit obligați, ca și Comisie pentru administrație publică, organizarea teritoriului și protecția mediului, să vedem și partea cealaltă a acestei realități, prin transferul activității de sănătate publică în zona administrațiilor locale.

Aș vrea să acceptăm că sănătatea populației este o problemă de siguranță națională. Problema sănătății populației nu poate fi privită numai ca o problemă care interesează administrația publică locală. Discutăm, de fapt, în acest moment, despre o delegare a serviciului de sănătate publică de la nivel național către nivel local. De fapt, discutăm, în acest moment, despre o responsabilitate partajată privind sănătatea și sigur că administrațiile publice locale vor fi obligate să gestioneze în acest moment problema sănătății în tot ce înseamnă gestionarea sănătății, nu numai partea de imobile, partea de reparații sau investiții în zona sănătății, pe care au avut-o și până acum, _nota bene_ , ci și din punct de vedere al managementului sanitar.

Problema pe care noi ne-am pus-o și ne-o punem în continuare, și probabil că și ministerul ar trebui să și-o pună, este de a vedea dacă administrațiile publice locale sunt în măsură și în stare să gestioneze problema spitalelor. Să nu mai vorbesc de faptul că problema transferului serviciului de sănătate, a spitalelor, de la nivel național către nivel local ar trebui să cuprindă și partea de serviciu de sănătate de tip regional, nu numai de tip local, efectiv, ținând cont de faptul că aceste contracte pe care spitalele le au cu casele de asigurări de sănătate asigură numai parțial ceea ce, ca serviciu, spitalele, în acest moment, sunt obligate să facă, repet, ca serviciu de sănătate, la nivelul unui an calendaristic.

Îmi pun întrebarea ce se întâmplă sau ce se va întâmpla în momentul în care – ferească Dumnezeu! –, după un an sau după doi ani, unu, două sau trei spitale, pentru că trebuie să punem, fără discuție, într-o astfel de situație și răul în față, gândindu-ne la experiența CET-urilor din anul 2002, raportat la anul 2010, clachează și intră în insolvență, pentru că Legea insolvenței pentru administrațiile publice locale este pe făgaș în Senat, după care la Camera Deputaților.

Îmi pun problema care sunt pârghiile prin care Ministerul Sănătății poate să acționeze în astfel de situații, pentru că, repet, problema sănătății populației nu este numai problema administrației publice locale dintr-un perimetru sau dintr-o localitate mare sau mică. Aici nu mai vorbesc de faptul că o administrație publică are capacitatea de a îmbunătăți condițiile de sănătate dintr-un spital. Acesta este un aspect la care, cred eu, Ministerul Sănătății ar trebui să se gândească.