Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

Vă mulțumesc, domnule președinte. Doamnelor și domnilor,

Din nou sufăr că sala este pe jumătate. Din păcate, o dată în plus, nu înțelegem sensul major al acestui spațiu de manifestare individuală a Parlamentului.

Intrând în subiect, vreau să vă spun că, în afară de bucuria de a vă revedea pe unii dintre dumneavoastră, firește, pe cei pe care îi cunosc, și care este reală, de început de an școlar, cel puțin pentru mine, sunt ușor iritat, asta pentru că am avut nu concediu, ci trei șantiere pe care le-am ținut, care nu s-au terminat încă și vă rog să-mi înțelegeți acest gen de iritare, sper, pozitivă.

Aș vrea să vorbesc azi o clipă despre o sintagmă care, nenorocită fiind, ne-a apărut în viața socială și politică exact în urmă cu 20 de ani. Se numește: „Mircea, fă-te că lucrezi!”

Defilăm, din păcate, de 20 de ani sub această deviză, neînțelegând nici măcar în 20 de ani diferența între „a face” și „a te face că faci”.

Sigur, „Mircea, fă-te că lucrezi!” e o chestiune deja cu doză de divertisment, rămasă într-un spațiu desuet al istoriei noastre contemporane, dar, dacă ne uităm atent, ea a făcut pui, prozeliți în viața de zi cu zi.

Cel puțin două istorii vreau să vi le povestesc azi. Una este, generic spus, Teatrul Național.

Obișnuim să spunem zi de zi: „Avem teatru național”. Nimic mai greșit. De ce vă spun asta? Pentru că a izbuti, a merita să fii teatru național înseamnă să fii un spațiu întâi spiritual, o nevoie culturală a unei nații, urmată de o manifestare evidentă și reală a acestei nații și, bineînțeles, într-un târziu, chiar și de o clădire care, în timp, prin fapte, se instituie ca atare, are memorie, ca să spun așa, are simbol, ca să spun așa.

Aveam un teatru național cu această valoare, care, în timpul bombardamentului din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost deteriorat, aproape să cadă, și a fost demolat, deci Teatrul Național, ca și clădire, a murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Au urmat niște ani în care Teatrul Național a fost în clădirea actuală a Teatrului Odeon. Sigur, erau alte vremuri. La un moment dat, cineva a construit o clădire mare în centrul orașului căreia astăzi i se spune Teatrul Național și care, după părerea mea cel puțin, este ca o ladă frigorifică și atât. Este o ladă fără memorie, fără sens, e o sală de conferințe uriașă. Am jucat în teatrul acela. Nu e teatru, este, repet, o ladă frigorifică, este un spațiu imens, demn de conferințe internaționale, dar nicidecum de teatru. Nu mai spun că memoria sa, simbolurile sale sunt de cu totul altă natură decât ce ne-ar trebui.

După revoluție am sperat că putem gândi altfel și, în discuții de tot felul, mai ales că ministrul culturii, la vremea aceea, cel puțin, era un fost coleg de cabină de-al meu sau eu de-al lui, mai bine zis... Ar fi de dorit ca exact în acel loc să revenim și să refacem Teatrul Național, clădire pe care o avem în fotografii, care, bineînțeles, trebuia să păstreze o fațadă egală și plină de semnificații, iar înăuntru să dispună de tot ce înseamnă tehnică modernă, așa cum se face la Florența, la Roma, peste tot. Din păcate, vedeți bine, pe spațiul gol rămas acolo – pentru cine nu știe, este vorba de Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor –, pe spațiul acela a apărut un _building_ . Un _building_ !