Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

M-am grăbit la microfon pentru ca nu cumva să se golească și sala – puțină cât este. Asta este! Singura cale de a comunica este asta.

V-am mai zis, vă mai zic și astăzi. Dacă citim istoria politicii românești, mă rog, în orice caz, în epoca modernă, interbelică măcar, putem citi și vedea că au existat mari discursuri în Parlamentul României. Diferența dintre acele discursuri și ceea ce, ca practică, ca procedură, ca să folosesc un termen local, facem astăzi este exact asta, exact doza de atenție pe care o dăm fiecare celuilalt, fiecare celui care încearcă să comunice cu ceilalți prin această metodă denumită procedural „declarație politică”.

Iată declarația mea politică.

M-am trezit azi-dimineață..., am făcut focul... cu lemne, ca să coste gazele ceva mai puțin..., am reparat câte ceva prin casă, clanțe, uși, pentru că ele, mai ales când sunt noi – cumpărate acum o lună –, se strică într-o veselie. Am niște clanțe vechi pe care le-am primit de la o doamnă care mă admira, prin 1971–1972, și care mi-a donat vreo 10-20 de clanțe de la o demolare a casei sale, cu ivăre cu tot. Funcționează și azi acele clanțe.

Mai târziu, am plecat în oraș. Aveam niște treburi de făcut. Am fost la Teatrul „Nottara” – pe care, chiar dacă sunt incompatibil, continui să-l conduc cât pot eu de bine –, după aceea am vrut să înscriu o mașină ARO 10, pe care o dețin – iată și declarația mea de avere, în clipa asta –, să o schimb de pe un fel de firmă de familie, pe care o făcusem în urmă cu trei ani, când exista acel cunoscut impozit de 1,5%, mai apoi 3% pentru firmele mici de tot – nu le zic altfel, nici măcar mici și mijlocii, ci mici de tot. Pe această firmă, în clipa în care mi se întâmpla să joc într-un film românesc, treceam acel contract prin această firmă. Mă rog, mărunt. Ei, a trebuit să o desființez în urmă cu câteva luni, pentru că nu mai suportam, nu aveam cum să plătesc impozitul forfetar sau minimal, cum vreți, va stabili istoria sau vor stabili specialiștii.

Ei, această mutare a mașinii de pe un număr pe celălalt a însemnat ziua mea de muncă astăzi. A trebuit să plătesc, ca și dumneavoastră, trei taxe. Acele amărâte trei taxe – cu sume foarte mici, de altminteri – trebuie plătite la instituții diferite, care au sedii diferite, fiecare în alt sector al acestui București nebun – nu pot să-l denumesc altfel –, ceea ce înseamnă probleme de parcare, probleme de timp, de grabă..., cu ochii pe ceas, ca să nu întârzii la Parlament.

La un moment dat, am ajuns plin de nervi la a doua, a treia – la fiecare dintre ele stăteam la o coadă imensă. Ei, când am ajuns la ultima, negăsind loc de parcare, bineînțeles că niște cetățeni binevoitori, care se făcuseră stăpâni pe locul de parcare din fața Direcției Generale Impozite și Taxe Locale, Primăria Sectorului 1, de o anumită etnie – asta e situația –, m-au primit în locurile lor de parcare, firește, contra bani. Este un lucru care mă isterizează zilnic.